“Goli Goli Goli – The Truth about Goli otok” is a typewritten text about the days of captivity on Goli otok, but it is partially different from the original, and begins with a short biography of the author before his arrest, including specific events that preceded the arrest. Šore spoke about his arrest in Travnik in June 1949 and his transfer to the prison in Sarajevo. On September 1949, about 400 detainees were transported by train from Sarajevo to Herceg Novi, and then by truck to the former Austro-Hungarian fortress on Cape Oštro at the entrance to Boka Kotorska Bay. There, Šore's group joined detainees from Montenegro, and then all boarded a ship that took them to Goli otok. This was the first group of "Cominformists" who came to Goli otok. Before them, there was a smaller group of people on the island who welcomed them with clubs, curses and verbal abuse. Šore spent three years in this environment, in which he experienced the most brutal methods of political “re-education.” Immediately upon their arrival at the prison camp, all inmates had to publicly present facts about their "hostile work" against the communist regime and plead guilty. Also, all inmates had to go to the State Security Administration office to report all the “enemies” among inmates or among those who were still outside the prison camp. Political meetings were held regularly in the prison camp, where the criminal conduct of a particular inmate was discussed based on evidence obtained by mutual spying. Furthermore, ‘cultural-educational’ work was carried out every night, which consisted of reading Party literature, making posters, writing pamphlets, and even short comedy shows. In all forms of cultural and educational work, Josip Broz Tito and his policy in conflict with the Cominform Resolution was praised by the detainees (Interview with Peić Čaldarović, Dubravka).

The prison camp's administration punished inmates with brutal methods that consisted of heavy physical labour, inciting violence among inmates, psychological abuse, and deprivation of food and water. According to Šore's memories, the main penal measures in the camp were: boycotts (severing of any communication with an inmate, overtime labour and reduction of food and water rations), carrying "Anita" (exhaustion by carrying a heavy load), tracer (exhaustion caused by carrying heavy loads with another inmate), the swan (exhaustion by carrying a heavy load together with six other detainees) and the chamber-pot ‘honour’  (guarding the wooden lavatory in the barracks many times per day or for many days). The physical exhaustion of inmates was done to psychologically transform them, or erase their personalities, to create persons loyal to the Party led by Tito. Inmates who underwent been internal punishment or refused to submit to political "re-education" ended up in Building 101. Its purpose was to break disobedient detainees with more difficult conditions of daily labour and more extreme torture methods (Interview with Peić Čaldarović, Dubravka).

Šore described each of these situations and methods of political "re-education" precisely from his own experience or based on the example of one of his fellow inmates. He illustrated some of the most difficult aspects of everyday life with his own drawings under the heading: Tracer/Carrying Heavy Rocks, Water and Food/Boycott by the Wall, Chamber-pot Honour /Swan (Interview with Dubravka Peić Čaldarović).

Dosarul de supraveghere informativă al Hertei Müller conține câteva note informative ale sursele vorbitoare de limbă germană ale Securității cu privire la prima sa carte Niederungen (Ținuturile joase). Aceste note sunt importante, deoarece argumentele prezentate de către autorii lor au fost folosite de către oficialii Securității pentru a începe supravegherea sa informativă. Nota aleasă ca piesă remarcabilă a colecției a fost semnată de către sursa “Voicu” în martie 1982, înainte de deschiderea supravegherii informative împotriva Hertei Müller. El s-a concentrat asupra a trei povestiri din Niederungen pentru a sublinia conținutul lor “ostil” față de regimul comunist. Afirmând că prozei lui Müller îi lipsesc “elemente pozitive, optimiste,” “Voicu” a arătat că Das schwäbische Bad (Baia șvăbească) și Meine Familie (Familia mea) descriau degenerarea morală a familiei șvabe din mediul rural. În plus, în opinia sa, Dorfchronik (Cronica satului) arunca o lumină negativă asupra administrației locale și asupra condițiilor de viață din mediul rural. Müller a subliniat că oficialii locali erau legați între ei și se sprijineau reciproc pentru a-și menține dominația asupra satului. Primarul organiza întruniri obligatorii, dar participanții nu numai că  îl ignorau și fumau neglijenți, dar se și prezentau beți și continuau să bea chiar și în timpul întâlnirilor. Clădirile publice și-au pierdut, de asemenea, semnificația atribuită oficial, de exemplu casa de cultură locală găzduia nunțile în locul activităților culturale. Lucrurile nu mergeau mai bine în fermele agricole locale unde unul dintre ingineri, în loc să se concentreze pe munca sa, fotografia împrejurimile și  participa la concursurile de fotografie.

Rimantas Vėbra (1931-1999) was a Lithuanian historian and specialist in 19th-century history. His research covers the Lithuanian national movement in the second half of the 19th century. While he was not an active participant in the anti-Soviet dissident movement, his professional activity was restricted because of his writings, research works that were perceived by the authorities as unconventional, and his deviation from the ideological norm.

Una dintre cele mai impunătoare săli de la Memorialul Revoluției din Timișoara este dedicată drapelelor tricolore care au fost pe stradă sau în diferite instituții timișorene în zilele foarte tensionate ale lui decembrie 1989. Acolo există un număr de aproximativ 15 drapele, toate originale.  ”Sunt drapele care au făcut, cumva, războiul;  cu ele s-a ieșit la manifestații în zilele dintre 15 și 22 decembrie, în unele dintre ele s-a tras, unele s-au decolorat de la vremea din acele zile; sunt obiecte simbolice importante care au făcut trasee foarte importante pentru mișcările revoluționare din 1989, în acele zile fierbinți și sângeroase din Timișoara,” spune Gino Rado. Majoritatea au gaura de la stema comunistă îndepărtată – drapelul cu gaură în mijloc fiind una dintre imaginile emblematice ale Revoluției Române din decembrie 1989. Toate aceste drapele, dintre care numai unul este al partidului comunist, cel care a fost dat jos de pe clădirea Comitetului de Partid din Timișoara, au ajuns la Memorialul Revoluției ca donații, de-a lungul mai multor ani, cele mai multe în perioada 1990-1994.

Această colecție cuprinde diverse documente (inclusiv materiale ale procesului de judecată) legate de activitățile lui Alexandru Șoltoianu, o figură de opoziție bine cunoscută în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (MSSR) la sfârșitul anilor 1960 și 1970. În strânsă legătură cu grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur, Șoltoianu a inițiat un proiect paralel de creare a unui partid politic antisovietic de orientare națională, cunoscut sub numele de Renașterea Națională a Moldovei, care urma să se bazeze pe o rețea extinsă de asociații studențești. Documentele legate de cazul lui Șoltoianu se află în prezent în Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM). Aceste materiale au fost transferate la ANRM de la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fostă Arhiva KGB).

This unique collection of samizdat literature (1972-1989) contains samizdat books by Czech and Slovak authors whose works could not officially be published in socialist Czechoslovakia, as well as a collection of samizdat periodicals and individual texts.

Artpool Art Research Center collects, archives, and makes available documents for researchers regarding marginalized art practices of Hungary in the 1970s and 1980s and contemporary international art tendencies. Topics in the archive include progressive, unofficial Hungarian art movements (such as underground art events, venues, groups, and samizdat publications between 1970 and 1990) and new tendencies in international art beginning in the 1960s.

In addition to functioning as a research center, Artpool considers itself an active archive. It organizes events in search of new forms of social activity, participates in the process in a formative way, and simultaneously documents and archives these process in order to promote the free flow of information.

The Grgo Šore Goli Otok Collection is part of a broader collection consisting of documents from personal and family bequests and is kept in the Croatian History Museum. The collection includes documentation about Goli otok (a small rocky island in the Adriatic Sea), official correspondence, newspapers and photographs. In his manuscripts, Grgo Šore described in detail all of the horrors he experienced on Goli otok during his captivity as a falsely accused “Cominformist.” Particularly noteworthy are the drawings depicting the brutal treatment of inmates by the prison guards.

The Jan Zahradníček Collection at the Museum of Czech Literature is an important resource documenting the literary and Catholic opposition to the communist regime in post-war Czechoslovakia. It includes Jan Zahradníčekʼs poetry manuscripts, written illegally in the 1950s, in Pankrác Prison.

The Closed Stacks Department of the National Széchényi Library (OSZK) was established in 1946. Everything that was not permitted by the censors and could not be part of the public collection of the library was put here. The librarians argued that the task of the national library was to collect every type of publication regardless of its content. The books and journals which were published by Hungarians who fled the country after the Revolution of 1956 added to the number of items. The department became a meeting point for members of the emerging opposition in the 1980s, which created an opportunity to get actual samizdat writings.

Această colecție ad-hoc a fost separată din cadrul fondului dosarelor judiciare privind persoanele supuse represiunii politice în timpul regimului comunist, care este păstrat în prezent la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta Arhivă KGB). Materialele colecției se axează pe cazul lui Gheorghe Zgherea, o persoană de origine țărănească care făcea parte din comunitatea religioasă a inochentiștilor, o mișcare milenaristă și cu tendințe eshatologice care era destul de activă în Basarabia și Transnistria, în special în prima jumătate a secolului al XX-lea. Materialele colecției sunt revelatoare pentru politica represivă a regimului sovietic în sfera religioasă, mai ales pentru atitudinea ostilă a autorităților sovietice față de comunitățile religioase non-conformiste și marginale, care erau percepute ca o amenințare deosebit de serioasă la adresa regimului. Zgherea, care a devenit predicator în cadrul comunității sale la sfârșitul anului 1950, a fost acuzat de „vagabondare prin satele” din RSS Moldovenească și de răspândirea unor „idei antisovietice” în rândurile populației locale prin intermediul „folosirii și manipulării prejudecăților lor religioase”. Fiind arestat la 2 mai 1953, el a primit o sentință foarte dură, de douăzeci și cinci de ani de muncă forțată. Sentința sa a fost redusă la cinci ani de muncă forțată în iunie 1955. Conform unui decret special din martie 1953, el a fost amnistiat. Cazul lui Zgherea ne sugerează, de asemenea, schimbarea strategiilor represive ale regimului aplicate după moartea lui Stalin, dar și continuitatea în domeniul represiunii și a practicilor, aflate în permanentă evoluție, de înăbușire a oricăror forme de opoziție în societatea sovietică post-stalinistă.

The collection of Ladislav Mňačko (1919–1994), a Slovak writer and former prominent Czechoslovak journalist, consists of unique correspondence, manuscripts, prints and clippings which help to describe the life of this significant writer, who after August 1968 was a critic of the communist regime and a representative of Czechoslovak exile literature.

Această colecție constă, în primul rând, din materialele confiscate de Securitate la 1 aprilie 1977, cu ocazia percheziției și arestării forței motrice din spatele mișcării pentru apărarea drepturilor omului în România, Paul Goma, un scriitor cenzurat în România, dar de succes în străinătate. Ceea ce este particular colecției este faptul că obiectele confiscate nu au fost distruse, ci păstrate de Securitate, transferate la CNSAS în 2002, de unde au fost returnate lui Goma în 2005. Astfel, colecția este una dintre puținele care au călătorit după 1989 din România în exil și care se află acum în Paris, unde Goma a fost forțat să emigreze la câteva luni după arestarea și confiscarea colecției.

Colecția Nelu Stratone reprezintă una dintre cele mai impresionante colecții de discuri de muzică rock, jazz și folk create în România comunistă ca rezultat al combinației fericite dintre neobișnuita pasiune pentru muzica alternativă a posesorului și a abilității acestuia de a achiziționa discuri care nu erau importate oficial. Importanța colecției constă în mărimea ei, dar mai ales în conținutul semnificativ de albume de proveniență occidentală, inaccesibile în magazinele din țară, ce puteau fi însă procurate datorită existenței unei piețe alternative pentru asemenea produse. Realizarea și conservarea unei asemenea colecții erau activităţi privite cu suspiciune de autoritățile comuniste din România, deoarece dovedeau fascinația generaţiei tinere pentru produse culturale occidentale, ceea ce contravenea spiritului Tezelor din iulie 1971.

Vjesnik Newspaper Documentation is an archival collection created in the Vjesnik newspaper publishing enterprise from 1964 to 2006. It includes about twelve million press clippings, organized into six thousand topics and sixty thousand dossiers on public persons. Inter alia, it documents various forms of cultural opposition in the former Yugoslavia, but also in other communist countries in Europe and worldwide.      

Unul dintre documentele care se află în colecția privată Alexandru Călinescu reflectă perspectiva din care era privit acest intelectual critic ieșean de către autorități în ultimii ani ai comunismului, atunci când disidenții ieșeni, inclusiv Alexandru Călinescu, s-au radicalizat în atitudinea față de regimul Ceaușescu. Documentul a fost descoperit pe data de 23 decembrie 1989, în fișetul celui care fusese secretar cu propaganda în județul Iași până în ziua precedentă, și astfel a ajuns în posesia lui Alexandru Călinescu. Respectivul document fusese trimis, după cum rememorează Alexandru Călinescu, și rectorului de atunci al Universității A. I. Cuza din Iași, ”ca să mă prelucreze, fără succes, desigur,” adaugă el. Acest document a fost publicat de fostul disident ieșean în 2018 sub titlul sugestiv, ”Viața mea povestită de Securitate,” alături de alte documente de același tip și de un articol care rezumă contextul ultimilor doi ani ai comunismului din România.

Nota informativă a Securității începe prin a aminti originile intelectuale ale celui în cauză și a sublinia că ”a manifestat dintotdeauna un interes deosebit de a intra în relații cu cetățeni străini de toate categoriile, în special lectori, diplomaţi, ziarişti, publicişti, editori, scriitori etc., dar cu mulţi dintre aceştia a depăşit cadrul oficial, (...) încălcând în permanență, în mod flagrant și ostentativ, prevederile care reglementează relațiile cu străinii.” Pentru că avea idei “cosmopolite” și implicit o “comuniune de idei” cu unii dintre acești străini, ”a particularizat relaţiile de aşa manieră încât au evoluat de la simpla prietenie până la afectarea gravă a intereselor statului roman,” se mai menționează în acel document. Nota informativă asupra lui Alexandru Călinescu subliniază calitatea sa de lider al grupului de contestatari din jurul revistei Dialog: ”A fost considerat mentorul unui grup de tineri cu veleități scriitoricești, lansați de publicația menționată, erijându-se într-un ’șef de școală’ a (sic!) așa-zisei ’generații 1980,’ cărora le-a insuflat ideile sale nocive.” Articolele publicate în Dialog sub conducerea lui Alexandru Călinescu de către el și discipolii săi sunt caracterizate ca fiind ”cu tentă contestatară, fapt ce a atras atenția cercurilor reacționare din Occident, care le-au asigurat publicitate prin postul de radio de tristă faimă Europa liberă.” Ca lider al noii generații de la Dialog, pe care o îndruma către ”activități ostile,” Alexandru Călinescu era considerat a fi ”ajuns în pragul trădării,” ceea ce i-a atras – conform acestei note – doar o sancțiune pe linie de partid cu ”vot de blam.” În continuare, nota informativă subliniază că acel în cauză ”nu a tras concluziile cuvenite din măsurile luate în 1983. Luând în derâdere sfaturile bune și nesocotind clemența de care s-a dat dovadă în cazul său, a continuat să se mențină pe aceeași poziție, la început mai prudent, apoi din ce în ce mai deschis și ostentativ.” Documentul narează apoi în ce mod Alexandru Călinescu ”a mers mai departe de panta trădării,” facilitând întâlnirile lui Dan Petrescu și Liviu Cangeopol cu jurnaliști francezi cărora aceștia le-au acordat interviuri ”cu conținut deosebit de ostil,” și devenind astfel ”coordonatorul din umbră al pretinsei disidențe ieșene.” În plus, se menționează în document, Alexandru Călinescu s-a solidarizat și cu disidenții din București, care luaseră poziție publică în apărarea lui Mircea Dinescu. Concluzia notei informative cu privire la cel urmărit este că ”exteriorizează tot mai des idei incitatoare faţă de regimul socialist din ţara noastră, (…) lăsându-se influenţat de cea ce se întâmplă în alte ţări socialiste.” Interesant de remarcat cheia interpretativă în care nota informativă a Securității narează toate aceste acțiuni reale de contestare ale regimului, datorită cărora Alexandru Călinescu devenise la sfârșitul anilor 1980 unul dintre cei mai urmăriți intelectuali critici din Iași și chiar din întreaga Românie. În cuvintele din documentele poliției secrete, ”prin acțiunile dușmănoase desfășurate, cu deosebire în ultimii doi ani, (...) Alexandru Călinescu a dovedit (...) că a trecut pragul trădării de patrie și a devenit o unealtă a cercurilor reacționare din Occident, prin care și-a compromis grav calitatea de cetățean, membru de partid și cadru universitar.” Altfel spus, tot ceea ce după 1989 a devenit un act de curaj era considerat un act de trădare înainte de 1989.

O parte valoroasă a colecției private Doina Cornea este formată din fotografii. Unele dintre aceste fotografii (mai mult de o duzină) au fost realizate de angajații Securității şi au ajuns în posesia disidentei într-o manieră ciudată, care reflectă contradicțiile ieşirii sângeroase a României de sub regimul dictatorial. În anii 1980, Doina Cornea a fost pusă de Securitate sub o atentă supraveghere şi a devenit ținta unor măsuri represive ale autorităților din cauza activității sale de opoziție. Aceste fotografii au fost realizate de Securitate în timpul acțiunilor complexe de urmărire a Doinei Cornea şi aveau ca scop să permită poliției secrete să analizeze activitatea cotidiană şi contactele sociale ale cunoscutei disidente. Mai târziu, fotografiile au fost arhivate de poliția secretă în „dosarul de urmărire informativă” deschis de Securitate pe numele acesteia, fiind ataşate de obicei rapoartelor informative pentru a ilustra pentru superiori activitatea de supraveghere atentă a Doinei Cornea. Piesele acestea au rămas în posesia poliției secrete până în decembrie 1989. În timpul Revoluției române din 1989, Doina Cornea a devenit un lider al populației revoltate şi un reprezentant neoficial al revoluționarilor clujeni. În ziua de 22 decembrie 1989, armata română a trecut de partea revoluționarilor. În acest context plin de tensiune, Ministerul Apărării Naționale a primit custodia arhivelor Securității.

Conform mărturiei fiului Doinei Cornea, Leontin Horațiu Iuhas, după 22 decembrie 1989, disidenta a avut în calitate de reprezentantă a revoluționarilor mai multe întâlniri cu conducerea Armatei a IV-a, care îşi avea comandamentul la Cluj. În timpul uneia dintre aceste întâlniri, în scopul de a arăta susținerea instituției față de revoluționari şi liderii lor, precum şi ca un gest de bunăvoință, comandantul Armatei a IV-a a oferit Doinei Cornea câteva fotografii din dosarul ei de la Securitate (Interviu cu Leontin Horațiu Iuhas). Acest gest poate fi interpretat ca o încercare a conducerii trupelor locale de a câştiga simpatia disidentei, după ce comandantul Armatei a IV-a a fost implicat în reprimarea revoluției din Cluj în ziua de 21 decembrie 1989 (Adevarul 2009).

Una dintre aceste fotografii o reprezintă pe Doina Cornea, pe Leontin Horațiu Iuhas, precum şi pe doi membri ai personalului ambasadei Franței la Bucureşti vorbind în fața domiciliului acesteia din Cluj. Securitatea monitoriza atent în acea perioadă toate contactele sociale ale disidentei şi, până în 1988, a încercat să stopeze acele legături importante pentru activitatea de opoziție a acesteia, precum contactele cu jurnalişti şi diplomați occidentali. Totuşi, după eliberarea din închisoare a disidentei în decembrie 1987, poliția secretă a fost pusă în situația de a permite contactele acesteia cu personalul unor ambasade occidentale pentru a evita eventuale scandaluri internaționale. Aceste fotografii oglindesc situația paradoxală a Doinei Cornea, care era practic ținută de Securitate în arest la domiciliu, dar căruia, în acelaşi timp, îi erau tolerate anumite vizite ale unor diplomați străini pentru a sugera acestora că disidenta nu era persecutată de autorități.

The collection includes Croatian State Security Service's file on the case of first and best known Yugoslav dissident, Milovan Djilas, and its reception in Croatia. During 1953, Djilas published a series of articles in the newspaper Borba on the need for democratization and liberalization of Yugoslav society, which led to his condemnation at Party forums and expulsion from the League of Communists of Yugoslavia. In Croatia, similar ideas were mainly manifested in the weekly Naprijed, the official newspaper of the Communist Party of Croatia. It led to open conflict with Party leaders and the suppression of the newspaper, while its journalists were forced to halt their careers in journalism. The collection includes different analysis and reports on operational measures conducted by the Croatian State Security Service against the Naprijed group and other Djilas supporters (Djilasovci) in Croatia until the beginning of 1960s.

Colecția privată Doina Cornea reprezintă o valoroasă sursă de documentare pentru cercetarea biografiei și mai ales a activității de disidență a celei pe care mass media occidentală a denumit-o „figura emblematică” a rezistenței împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Colecția cuprinde manuscrise ale scrisorilor deschise de protest, jurnalul, traducerile samizdat, corespondența, manuscrise ale lucrărilor academice şi ale discursurilor sale, fotografii, tablouri, înregistrări video, precum şi biblioteca personală a Doinei Cornea. Această colecție privată este de departe una dintre cele mai valoroase şi pline de semnificații surse de documentare privind opoziția culturală față de regimul comunist din România.

The collection of Milan Jelínek documents in detail the Communist thinking of a formerly protected linguist, and the later, a critic to the regime, becoming a samizdat publisher and co-organiser of lectures at the underground university.

The beginnings of the Video Studio Gdansk are connected to the I National Congress of “Solidarity”, organised in Gdansk in 1981. At first, the independent “Solidarity” filmmakers documented the union’s most important events, however soon the first documentaries were produced. Video Studio Gdansk has been operating for almost 40 years, and its archive today consists of several thousands of video materials. It mostly comprises own videos, created by the Studio: raw footages (of the most important oppositional events, like strikes, clashes, protests), documentaries, reportages, few feature films, and numerous recordings of television theatre, public debates, cultural events, etc.

Judecând după nivelul de dificultate al celor douăzeci și două de întrebări pe care le conține, grupul țintă al documentului identificat drept chestionar îi includea pe cei mai sofisticați membri ai elitei maghiare din România, care nu lucrau neapărat în sfera culturală, dar care se presupune că fuseseră selectați în urma unor cercetări. Chestionarul, alcătuit din trei seturi principale de întrebări, evaluează mai întâi statutul social, nivelul de pregătire, cultura generală a subiectului, apoi verifică simțul identității la subiect, iar în final se ocupă de natura legăturilor și relațiilor dintre români și maghiari, precum și de experiențele de conviețuire, tot din nevoia de a identifica o soluție.

I. Primul set de întrebări se concentrează pe statutul social al subiectului. Începe prin a examina mediul social al subiectului – familia, originea – și apoi se ocupă de vârsta acestuia pentru a trece la o referire directă la „mica lume maghiară” din nord-vestul Transilvaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Sárándi and Tóth-Bartos, 2015), ceea ce sugerează faptul că chestionarul se concentrează în primul rând pe indivizii maturi cu viziuni bine definite asupra problemei transilvănene. Întrebările 4 și 5 se referă la durata și posibilitățile de educație în limba maternă în familia subiectului, respectiv la „limita vederilor” sale.

Întrebări:

1. Din ce tip de familie proveniți?

2. Din ce mediu social proveniți? (rural, urban, familie de țărani, muncitori, burghezie, aristocrație etc.)

3. Ce vârstă aveți? Trăiați în perioada dintre 1940 și 1944?

4. Cât timp și ce anume ați putut studia în limba maternă?

5. Cum este familia dvs. și care este „limita vederilor” dvs.?

II. Al doilea set de întrebări – întrebările de la 6 la 14 – se concentrează pe simțul identității la subiectul chestionat. Evaluarea memoriei colective este urmată de o întrebare nostalgică, ce îl determină pe subiect să treacă în revistă încălcările drepturilor omului pe care le resimte, dar și să facă o comparație cu drepturile pe care le deținea în mod cert în trecut. Întrebările privind cunoștințele generale despre istoria maghiară sunt urmate de o întrebare despre nivelul de cunoștințe despre istoria Transilvaniei de după 1918 și despre personalitățile publice asociate ei. Apoi autorul chestionarului trece la investigarea deprinderilor și nevoilor de lectură în limba maternă, a vieții culturale și religioase. Întrebarea privind nivelul de competență lingvistică în limba română rămâne în continuare relevantă. Deoarece cunoașterea limbii reprezintă a condiție a integrării sociale, acest lucru înseamnă și că, atâta timp cât națiunile conlocuitoare nu pot elimina barierele lingvistice, culturile lor nu pot să se apropie sau să coexiste în armonie. Deprinderile de ascultare a radioului oferă răspunsuri cu privire la nevoia de informare a maghiarilor din Transilvania, dar și despre posibila lor resemnare și indiferență. Întrebarea privind legăturile cu Ungaria presupune existența unei rețele actuale de contacte cu „țara mamă”, inclusiv rude, prieteni și cunoștințe. Cea de-a treisprezecea întrebare despre noua situație din Ungaria – care furnizează un indiciu privind datarea documentului – probabil face aluzie la schimbările care au avut loc în timpul mandatului oficial al reformatorului moderat Károly Grósz, numit președinte al Consiliului de Miniștri în iunie 1987. În mai 1988, aripa reformată a Partidului Socialist al Muncitorilor Maghiari (MSZMP) a obținut mult așteptata victorie de a-l elimina pe János Kádár, bătrân și bolnav, de la conducerea partidului și l-a ales pe Grósz ca succesor al său pe baza unui program de tranziție către economia de piață și descentralizarea politică. Însă nu putem exclude varianta ca aluzia să fie făcută la evenimentele simbolice din 1989 privind comemorarea Revoluției de la 1956, cum ar fi reînhumarea lui Imre Nagy și a camarazilor săi sau discursul de la radio al reprezentantului conducerii partidului Imre Pozsgay despre reevaluarea acestui eveniment tragic din istoria recentă a Ungariei (Romsics 2013). Ultima întrebare din această secțiune, care se referă la „o personalitate transilvăneană proeminentă”, ia în considerare evenimentele politice mai importante și poate chiar anticipează o răsturnare neașteptată a situației politice din România.

Întrebări:

6. Ce vă amintiți sau cât de departe în timp merge memoria colectivă (a familiei, de la locul de muncă etc.)?

7. Ați dori să recâștigați ceva pierdut în trecut? Dacă da, ce anume?

8. Cunoașteți istoria maghiarilor și cea a Transilvaniei în special? (Ce știți despre evenimentele de după 1918? Cunoașteți activitatea Partidului Național Maghiar (Bárdi 2014, Horváth 2007, György 2003)? Vă sunt cunoscute personaltăți cum ar fi Ct. Bethlen György [1888-1968, președinte al Partidului Național Maghiar care a reprezentat minoritatea maghiară din România în perioada interbelică] (ACNSAS, I185019), Jakabffy Elemér [1881-1963, politician, avocat, publicist de etnie maghiară] (Balázs 2012, Csapody 2012), Makkai Sándor [1890-1951, scriitor maghiar din Transilvania, pedagog, episcop reformat] (Veress 2003), Mailáth [Majláth] Gusztáv Károly [1864-1940, episcop romano-catolic din Transilvania, membru al nobilimii, arhiepiscop onorific] (Marton and Jakabffy 1999), Domokos Pál Péter [1901-1992, profesor, istoric, etnograf, unul dintre pionierii cercetării ceangăilor] (Jánosi 2017, Domokos 1988) etc.?

9. Dețineți cărți în limba maghiară? Citiți în limba maghiară? Dacă da, cât de mult? Cum aveți acces la cărți în limba maghiară? Mergeți la teatru? Mergeți la biserică? (Mergeți la biserică pentru că se folosește limba maghiară sau pentru că sunteți o persoană credincioasă?)

10. Cât de bine vorbiți limba română?

11. Ce post de radio ascultați? Cel din Budapesta sau cel din București? Ce emisiuni ale Radio Europa Liberă ascultați: ale secției române sau ale celei maghiare?

12. Aveți contacte cu Ungaria?

13. Ce părere aveți despre noua situație din Ungaria?

14. Există o personalitate transilvăneană proeminentă despre care știți și la care considerați că merită să fiți atent?

III. Al treilea set de întrebări – întrebările de la 15 la 22 – analizează relația dintre români și maghiari. Astfel, întrebările vizează nu numai natura relațiilor pe care subiectul și mediul său le au cu concetățenii de etnie română, ci și trăsăturile etnice ale populației conlocuitoare, inclusiv dacă situația demografică într-o anumită localitate, care cu secole în urmă fusese favorabilă comunității maghiare, a suferit modificări impuse de regimul comunist prin atragerea de locuitori din alte regiuni populate în majoritate de români. Având în vedere viitoarea coexistență, întrebarea 17 este menită să identifice „nevoile nesatisfăcute” ale subiectului, astfel că examinează condițiile minime în termeni de drepturile omului care îi permit să trăiască ca maghiar „acolo”, într-un anumit loc. În contextul măsurilor de asimilare a minorității maghiare din Transilvania, cum ar fi reducerea continuă a posibilităților de învățare a limbii maghiare în școală, închiderea teatrelor în limba maghiară din Trasilvania, demolarea satelor, fenomenul emigrației, care îi afecta și pe etnicii români, în condițiile în care naționalismul regimului Ceaușescu se radicaliza, iar intoleranța alimentată politic față de cei de altă etnie era prezentă în viața de zi cu zi, întrebarea despre părerea individului cu privire la viitorul comunității minoritare ar fi putut părea ireală. Gândurile privind reînnoirea minorității autohtone erau mai degrabă utopice deoarece încălcările drepturilor omului și ale minoritățior nu ofereau nicio bază pentru ele. Ultimele două întrebări din chestionar – întrebările 21 și 22 – despre experiențele pozitive ca etnic maghiar trăind în România, experiențele pozitive în relațiile româno-maghiare – ilustrează, chiar și prin alegerea cuvintelor – „ați fost vreodată”, „însoțesc sau ar însoți” – perspicacitatea cu care autorul chestionarului interpretează situația minorității maghiare din Transilvania din perioada de dinainte de schimbarea regimului.

Întrebări:

15. Care este natura relației dvs. (personale sau comunitare) cu românii?

16. Sunteți înconjurat preponderent de români sau de maghiari în mediul în care trăiți? Dacă trăiți înconjurat preponderent de români, când a început această situație? Este rezultatul unor mutări sau este populația autohtonă?

17. Ce vă lipsește cel mai mult trăind ca maghiar acolo?

18. Care este părerea dvs. cu privire la propriul viitor, la viitorul familiei dvs. și la cel al maghiarilor din Transilvania?

19. Vedeți vreo șansă de refacere?

20. Dacă mergeți la biserică, ce cunoașteți despre și ce se întâmplă cu mișcarea greco-catolică?

21. Ați avut vreodată experiențe pozitive ca maghiar? Dacă da, unde și ce fel de experiență a fost?

22. Enumerați experiențele pozitive care însoțesc sau ar însoți relația dintre români și maghiari.

Nu există niciun dubiu că Gyimesi este autorul acestui document. În multe locuri scrierile ei includ analize ale situației date și ale simțului identității la minoritatea maghiară din Transilvania (Gyimesi 1993). Probabil documentul nu a atras atenția ofițerilor de securitate în timpul percheziției din 20 iunie 1989 deoarece nu avea titlu și nici dată. Existența fizică a unui chestionar care examinează viața minorității în zilele cele mai negre ale dictaturii comuniste din România este surprinzătoare în sine. Cercetarea desfășurată sub forma unui chestionar presupune dreptul subiectului la o opinie liberă și este interpretată ca o unealtă a sistemelor democratice. Cu toate acestea, existența documentului nu înseamnă că cercetarea a fost realizată efectiv. Pentru Gyimesi, care era urmărită, într-o lume înțesată de colaboratori ai poliției secrete, acest chestionar reprezenta un punct de sprijin care ar fi trebuit să o ajute să identifice persoane cu păreri similare pe care s-ar fi putut bizui în lupta împotriva încălcării drepturilor omului și ale minorităților. Acest chestionar ar fi servit drept bază – ca posibilă interpretare – pentru eforturile ei de a recruta colegi de încredere pentru editarea și distribuirea lucrării de samizdat de la Cluj cunoscută sub numele de Kiáltó Szó, pe care a scris-o în toamna anului 1988 împreună cu Sándor Balázs, filosof și profesor universitar. Din cele nouă variante editate ale samizdatului – care era puțin cunoscut chiar și de Securitate – numai două au fost publicate, deși nu din vina editorilor: publicarea edițiilor ulterioare a devenit inutilă în condițiile prăbușirii dictaturii lui Ceaușescu.

Limes a fost un cerc alcătuit din intelectuali disidenți maghiari, care a funcționat mai mult sau mai puțin viguros din 1985 până la schimbarea regimului politic din 1989. Scopul cercului a fost acela de a oferi o platformă pluralistă de cooperare pentru intelectuali maghiari, activități ce implicau întâlniri lunare/bilunare, respectiv publicarea unei reviste care să abordeze istoria și situația actuală a minorității maghiare din România, precum si rezultatele cercetărilor remarcabile din alte domenii, adică informații care au fost destinate să reprezente calitatea activităților științifice desfășurate în România. Având în vedere că nu a existat nici-o șansă de a trece textele prin filtrele cenzurii care a operat în România, planul a fost acela de a introduce manuscrisele prin căi secrete în Ungaria și de a publica revista acolo.

Inițiatorul proiectului-Limes a fost Gusztáv Molnár, care, datorită în primul rând postului său de editor literar la editura Kriterion (București), a deținut o rețea personală extinsă în rândul intelectualilor critici maghiari din Transilvania. Miezul grupului Limes a fost alcătuit din următoarele persoane: Vilmos Ágoston, Béla Bíró, Gáspár Bíró, Ernő Fábián, Károly Vekov, Levente Salat, Csaba Lőrincz, Ferenc Visky, András Visky, Péter Visky, Levente Horváth, Sándor Balázs, Sándor Szilágyi N., și Éva Cs. Gyimesi. Însă datorită procesului de editare al revistei, mulți alți intelectuali aveau cunoștințe despre activitățile Limes.

Între septembrie 1985 și noiembrie 1986 au avut loc șase întâlniri în patru localități diferite din România, la domiciliul membrilor grupului. Întâlnirile au cuprins o prezentare (de obicei a unui manuscris) urmată de o dezbatere, și toate procedurile au fost înregistrate cu magnetofon. Seria întâlnirilor a fost întreruptă de o percheziție efectuată de către Securitate la apartamentul lui Molnár din București, în urma căreia toate documentele legate de Limes au fost sechestrate și prelucrate de către autorități. Până la momentul respectiv au fost finalizate planurile editoriale a patru numere Limes, precum și au fost colectate manuscrisele pentru primele două. Numerele cuprindeau transcieri ale dezbaterilor, studii și documente, abordând subiecte precum "minoritate națională", "naționalism", "totalitarism", "autonomie", "transilvanism" (ca ideologie îndrumătoare pentru minoritatea maghiară din România), situația ceangăilor din România și altele.

Activitățile-Limes par că au încetat după intervenția serviciilor secrete, iar anul 1987 a fost anul citațiilor și avertismentelor adresate membrilor grupului. Deși nu s-au mai organizat întâlniri, după un timp membrii Limes au reluat actvitățile privind editarea revistei. Molnár s-a mutat în Ungaria în 1988, dar actvitățile editoriale a fost continuate și în România, mai exact la Cluj, de către Éva Cs. Gyimesi și Péter Cseke. Primul număr Limes a fost publicat de către Molnár la Budapesta la sfârșitul anului 1989. Conținutul acestuia nu coincide cu primul volum editat în România, însă conține fragmente din dezbaterile primelor două întâlniri Limes.

Detalii neprețuite ale poveștii-Limes și alte evenimente din viața intelectualilor maghiari prominente sunt oferite de dosarele de urmărire informativă ale lui Sándor Balázs (1928 - profesor de filozofie la Universitatea Babe Bolyai) disponibile pentru cercetare la Colecția arhivistică a Fundației „Jakabffy Elemér Alapítvány”. Acest lucru se datorează faptului că activitățile-Limes desfășurate la Cluj au fost înregistrate de către inspectoratul județean al Securității în dosarele lui Sándor Balázs. Numele de cod pentru Balázs era "Sociologul", dar deja și cuprinsul de la începutul dosarului se referă la "Sociologii", numele de cod aplicat în cazul Cercului Limes.

Dosarul a fost deschis la începutul anului 1987, iar versiunea înmânată de către CNSAS spre cercetare are trei volume care conțin cca. 800 folii. Dosarul cuprinde diferite tipuri de documente: 1. Plan de măsuri, analize și completări ulterioare; 2. Fișă personală și listă legături; 3. sinteze, rapoarte și informări; 4. Materiale obținute în cadrul urmăririi informative; 5. Materiale rezultate din anchetă; 6. Procese verbale. După cum am menționat deja, dosarul conține copii ale documentelor care aparțineau dosarelor de supraveghere ale altor persoane legate de Limes: Éva Cs. Gimesi (nume de cod Elena), Péter Cseke, Gusztáv Molnár (Editorul), Lajos Kántor Lajos (Kardos), Ernő Gáll (Goga), Sándor Tóth (Toma), Edgár Balogh (Bartha).

The “Sixtiers Museum” Collection is located in a small museum in Kyiv, Ukraine in a building belonging to the Ukrainian political party Rukh. Nadia Svitlychna and Mykola Plakhotniuk founded this museum as way of honouring and documenting the struggles of a cohort of Soviet Ukrainian dissidents during the 1960s-1980s. Included in the permanent exhibition are paintings, graphics, sculptures, embroidery and other artworks produced by artists affiliated with the sixtiers movement. The museum also displays the poems, letters and literary works of the writers in their midst, as well as their typewriters, handcrafted items made while in the GULag, or clothes worn while living in exile, like Svitlychna’s own camp uniform. Also figuring prominently are posters for events and exhibitions organized by this group. The guided tour is a moving, concise rendition of their struggle, aimed at the museum’s target audiences, young students, scholars, and the general public.

These materials depict the lives of a dynamic group of Soviet Ukrainians engaged in a principled creative and ideological struggle with the Soviet regime in the 1960s and 1970s. They were poets, artists, graphic designers, historians, doctors, and even a Soviet army official, all of whom became deeply involved in human rights activism under late socialism. Many were members of large Soviet institutions—like the Ukrainian writers and artist unions, the Literary Institute in Kyiv, the Soviet armed forces. The Soviet government’s ideological retrenchment after Khrushchev transformed these dissidents, who had worked hard to try and reform the system and make it more humane, into individuals in open conflict with the authorities.

The Libri Prohibiti’s collection of foreign samizdat monographs and periodicals contains mainly Slovak and Polish samizdat literature. Russian samizdat and periodicals from the former German Democratic Republic are marginally represented.

The collection is about the life, work and activities of the famous Lithuanian humanist Meilutė Lukšienė. Although she is well known in Lithuania as the initiator and creator of the concept of the Lithuanian National School, and as an active member of Sąjūdis (the national movement) in the late 1980s, Lukšienė was also involved in cultural opposition during Soviet times. She was a key figure who promoted lithuanianisation at Vilnius University as early as the 1950s. Accused of 'bourgeois nationalism', she was dismissed from the post of head of the Department of Lithuanian Literature in 1958.

Cel de-al doilea proiect cinematografic al lui Lucian Pintilie De ce trag clopotele, Mitică? a fost prezentat pentru prima vizionare închisă la comisia de cenzură în iunie 1981. După vizionare, autoritățile culturale au decis să nu mai finanțeze producția. În consecință, Lucian Pintilie a protestat împotriva acestei decizii în cadrul întâlnirilor cu cei mai înalți lideri ai partidului și a redactat o scrisoare semnată de el și echipa filmului pentru a se plânge de situația creată (Pintilie 2003, 320-328). Raportul ales ca piesă remarcabilă a colecției înregistrează ce s-a întâmplat după prima vizionare și detailează circumstanțele și motivele care au condus la interzicerea filmului. Probabil din cauza protestului lui Lucian Pintilie din 25 octombrie 1981, a fost organizată o a doua vizionare. Factorii de decizie s-au adunat pentru a face recomandări cu privire la film și pe baza acestora să-și dea aprobarea pentru finalizarea sa. Raportul a subliniat faptul că audiența a împărtășit opinii diferite despre film. În timp ce comisia de cenzură și alți activiști culturali au fost de acord să-i permită lui Pintilie să-și finalizeze munca, colegii săi au discutat despre “aspectele necorespunzătoare” ale filmului. În ciuda acestor evaluări optimiste, conducerea studioului de film pentru care Lucian Pintilie a produs filmul i-a înmânat acestuia o adresă oficială la 4 noiembrie 1981. Documentul conținea evaluări critice făcute de comisia de cenzură despre filmul său și care priveau perspectiva sa regizorală și elementele care erau care nu sunt incluse în scenariul inițial.Mai mult, i s-a cerut ca într-un interval de zece zile să elimine 18 secvențe considerate ca necorespunzătoare (replici cu semnificație dublă, vulgaritate, acte sexuale, etc.). După efectuarea modificărilor indicate filmul urma să fie supus unei alte vizionări restrânse pentru obținerea aprobării. Raportul a înregistrat reacțiile regizorului român cu privire la cenzurarea filmului său și a declarat deschis că nu va face nici una dintre schimbările sugerate. Mai mult, el a amenințat conducerea studioului de film și autoritățile culturale că va protesta public în legătură cu tratamentul incorect și cenzura muncii sale. Poziția sa intransigentă și amenințările de protest public au influențat decizia autorităților române de a da o nouă șansă filmului lui Pintilie în 1982. Cum el a refuzat din nou să facă schimbările sugerate de cenzură, premiera oficială și rularea în cinematografe a filmului De ce trag clopotele, Mitică ? au avut loc după căderea regimului comunist (ACNSAS, fond Informativ, dosar 235, f. 12 f-v).

Acest manuscris de 88 de pagini conține textele a opt predici și pare a fi fost pregătit să fie trimis spre publicare în străinătate. Autorul a fost preot și în același timp profesor la Institutul Teologic din București, şi a fost închis între anii 1948 și 1964. În timpul detenției la temuta închisoare de la Pitești, a fost constrâns să participe la așa-numitul proces de reeducare, care a transformat o parte dintre prizonieri în torționarii celorlalți. Bântuit de remuşcări privind această cumplită vinovăție, Calciu-Dumitreasa a încercat, potrivit propriei mărturii, să aștearnă pe hârtie o explicație privind această experiență din închisoare în speranța că astfel își va mai ușura sufletul. Totuși, el și-a schimbat prioritățile în momentul în care, imediat după cutremurul din 1977, au început demolările de biserici în București față de care ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a luat nicio atitudine. Atunci, Calciu-Dumitreasa a conceput o serie de predici nonconformiste, prin care critica educația ateistă și le reamintea studenților de valorile creștine fundamentale, de misiunea lor de preoți, care trebuiau să zidească și nu să dărâme biserici pentru a avea grijă așa cum trebuie de enoriașii lor. Şapte dintre aceste predici au fost rostite de autor în Biserica Radu Vodă din București între 8 martie și 19 aprilie 1978. Semnificativă este predica din 15 martie, în timpul căreia Calciu-Dumitreasa a condamnat explicit demolarea Bisericii Enei, prima biserică demolată în București. Cea de-a șasea predică din 12 aprilie 1978 nu a mai putut fi rostită în biserică, ci pe treptele acesteia, pentru că autoritățile au dispus atât blocarea accesului în biserică, cât și închiderea studenților în dormitoare pentru a împiedica desfășurarea predicii, eveniment ce devenise între timp extrem de popular. Cea de-a opta predică ar fi trebuit să deschidă pe 17 mai un nou ciclu, intitulat Creștinătate și Cultură, dar nu a mai putut fi rostită din cauza îndepărtării autorului din postul didactic. Persecutat de Securitate, Calciu-Dumitreasa a susținut în 1979 înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, ceea ce i-a adus o nouă arestare și apoi o întemnițare pentru cinci ani. A fost eliberat în 1985, după un lobby internaţional foarte intens, în special din partea Statelor Unite ale Americii, care au amenințat chiar cu retragerea Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate. Un an mai târziu, a plecat în exil în Statele Unite ale Americii, unde a trăit până la moartea sa. Această versiune a predicilor diferă puțin de aceea publicată în volum după căderea comunismului prin faptul că menționează și numele celor care s-au făcut responsabili de întreruperea seriei sale de predici în 1978.  

Jaromír Šavrda, a writer, poet, journalist and dissident from Ostrava, was, because of his samizdat activities, twice held in the custodial prison in Ostrava and later imprisoned in Ostrov nad Ohří, first from September 1978 until March 1981 and then from September 1982 until October 1984. During his second stay in prison, Šavrda wrote two books reflecting his experiences as a political prisoner; they depict his personal experiences from police persecution and describe the lives of people that Šavrda met in prison. The first of the books was “Vězeň č. 1260” (The Prisoner No. 1260), written between September and November 1982 and published as samizdat, followed by “Ostrov v souostroví” (The Island in the Archipelago), written by Šavrda between November 1982 and January 1983. After his return from prison, this two texts were published in 1987 as an omnibus called “Přechodné adresy” (The Temporary Addresses), at first in samizdat edition Popelnice and then in edition Expedice. “Přechodné adresy” was first officially published in the 1990s (Ostrava: WMCG 1991, 1993). Both texts were also published separately with original titles in 2009 (Prague: Pulchra, 2009). “Přechodné adresy” (2009) is also a name of a documentary film about Jaromír Šavrda directed by Petra Všelichová.

Ferdinand Peroutka, who represented the democratic past of Czechoslovakia, and mainly the First Czechoslovak Republic, became the director of the Czechoslovak section of Radio Free Europe (RFE) in New York on 6 April 1950. The Czechoslovak service of the RFE began its regular broadcasting from Munich on 1 May 1951 with the famous phrase “This is the voice of Free Czechoslovakia, Radio Free Europe.” One of the first speakers was also Ferdinand Peroutka, who stated, besides other things: “One magazine would mean little in a country where freedom reigns. But one free magazine, one radio station in a dictatorial regime – that is a revolution, because such a system is based on the fact that only the government can speak and nobody can answer back, that anyone can be charged, but nobody can defend themselves. However, once even a fraction of freedom enters that rigid and artificial system, from anywhere, once it is again possible to set argument against argument, once it is no longer possible to act without criticism, once there is a place to call untruths into question, then this whole proud system quavers.”

The Literary Archives of the Museum of Czech Literature possesses a mimeograph copy of the typescript of this speech.

Documentul care rezumă coordonatele percheziției de la locuința soților Petrescu din data de 18 mai 1983 se află în colecția privată a acestei familii într-un exemplar original, întocmit de ofițerii care au participat la acest eveniment. Alte două exemplare au fost reținute în custodia autorităților comuniste românești de la acea vreme. Procesul-verbal consemnează faptul că au fost de față la percheziție atât soții Petrescu, cât și doi martori. Procesul verbal are patru pagini, scrise foarte citeț, și este elaborat în numele Inspectoratului Județean Iași al Securității. Pe fiecare pagină conține semnăturile olografe atât ale reprezentanților organelor de control și represiune, cât și ale martorilor și ale celor percheziționați. Documentul listează obiectele reținute cu acea ocazie: cărți, casete audio, printre care una avea înregistrată o emisiune a lui Virgil Ierunca de la postul de radio Europa Liberă care îl elogia pe Dan Petrescu și pe alți tineri intelectuali din Iași pentru articolele lor din revistele studențești Dialog și Opinia studențească; role cu benzi de magnetofon, fotografii, scrisori cu diferiți expeditori; pagini cu însemnări; o mapă cu eticheta ”Brazde peste haturi – roman foileton al colectivizării,” în care se găseau 45 de file de manuscris din acest roman colectiv. Printre cărțile confiscate erau volume devenite clasice în literatura de analiză critică a sistemului comunist, dar care erau foarte recente la vremea respectivă, ca de exemplu La nomenklatura, les privilégiés en U.R.S.S. (Nomenklatura – privilegiaţii în URSS) de Mikhail Voslensky (1980) sau L’Union Soviétique survivra-t-elle en 1984? (Va supraviețui Uniunea Sovietică în 1984?) de Andrei Amalrik (1977). În plus, erau volume critice despre comunismul din România, publicate de către membri ai exilului, precum La cité totale (Cetatea totală) de Constantin Dumitrescu (1980).  Cei doi au reușit să salveze câteva cărți de la confiscare; dintre cele ridicate din locuința lor de către Securitate numai una singură a mai fost înapoiată, dar nu este clar conform căror criterii tocmai această carte, Les Sources et le sens du communisme russe (Originile și sensul comunismului rus), de Nikolai Berdiaev le-a fost înapoiată; poate pentru că era din 1938, mult mai veche decât restul. Thérèse Culianu-Petrescu povestește cum au reușit să ascundă câteva dintre cărțile cele mai critice și implicit incriminante: ”Și a doua zi, dimineața, la 6 fix, au năvălit băieții, în 18 mai 1983. (...) Întâi au fost foarte amabili. Ne-au lăsat timp să ne îmbrăcăm și aceste minute ne-au fost de folos ca să scoatem, ca să dăm mătușii mele, care și [le]-a băgat sub jachetă, sub capot, niște cărți. Soljenițîn, de exemplu. Am salvat Gulagul și încă vreo câteva. Mătușa mea le-a luat și le-a dus în camera ei în care ei nu aveau mandat să intre și în care nu s-au gândit să intre. (...) [Unde aveau mandat], nu au lăsat nimic neatins. Nimic, nimic. Ne-am dat seama că poți să ascunzi oriunde, și în grădină, și în casă, în cămara cu lemne, ei tot vor scotoci și pot să găsească, erau în stare să scoată totul, să răscolească totul.”  Și adaugă privind urmarea imediată a percheziției, interogatoriul la sediul Securității: ”Percheziția a durat aproximativ 5 ore. De la 6 dimineața la 11. (...) Apoi ne-au dus sus – sus însemnând la Securitate. Era pe o stradă numită Triumfului. Acum, după 1989, găștile de securiști au făcut o zonă de blocuri ai căror proprietari sunt ei.” Dan Petrescu completează cu privire la modul în care au acționat cei care au venit să percheziționeze pentru a găsi ceea ce îi interesa, subliniind că Securitatea era în mod deosebit interesată de o casetă cu înregistrarea unei emisiuni de la Radio Europa Liberă, în care se vorbise elogios despre câțiva tineri scriitori ieșeni, printre care și Dan Petrescu, și de manuscrisul romanului colectiv ”Brazde peste haturi”revisited: ”Veniseră pe informații, căci ei căutau anumite chestii. Au căutat o înregistrare cu o emisiune de la Europa Liberă, unde ne lăuda [Virgil] Ierunca și... au căutat cărți (...). Au confiscat foarte multe cărți de la noi. Una singură ne-a fost înapoiată, după percheziție. Berdiaev – cartea despre sursele și sensul comunist. Tot atunci m-au întrebat și de roman [”Brazde peste haturi”revisited]. Le-am spus de ce îl mai căutați, că a fost deja la dumneavoastră. Îl luaseră de la George Pruteanu. (...) Nu exista în mai mult de un exemplar, nu erau copii, trecea de la unul la altul și fiecare îl completa. Căutau la percheziție, de asemenea, scrisori.” Dan Petrescu adaugă, pentru claritatea tabloului general al acelor luni, încă un detaliu care proiectează o lumină nouă asupra acelui moment: ”Percheziția are loc, la noi, în mai 1983; în martie, am găsit ulterior în documentele de la CNSAS, băieții de la Securitate au făcut noi recrutări în mediile literare de la Iași. 10 nume noi. În redacții de reviste, edituri, chestii de genul acesta.”

The exhibition entitled “A harcoló város/The Fighting City, 1986” was organized by the amateur artist group Inconnu to celebrate the 30^th anniversary of the Hungarian Revolution of 1956. The police banned the event on the opening day and destroyed the artworks. However, before that, an agent took photos of the compositions. Thus, the secret police itself created, through the act of destruction, a group of sources which is today the single visual trace of the exhibition. This photo collection is kept in the Historical Archives of the Hungarian State  Security Forces (Állambiztonsági Szolgálatok Történeti Levéltára – ÁBTL).

Scopul Colecției arhivistice este colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind istoria minorității maghiare din România, cu un accent special pe perioada de după 1989.

Gábor Demszy’s collection contains not only samizdat books and journals but also objects. The ramka (bolting-cloth stretched on a wooden frame) was a tool used in the samizdat printing process and today constitutes an important relic object of this technique.

Colecţia Ad-Hoc Mișcarea Goma de la CNSAS conţine numeroase planuri de măsuri împotriva persoanelor implicate în susţinerea scrisorii deschise de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, care urma să fie adresată reuniunii ulterioare a CSCE de la Belgrad. Fiecare dosar de urmărire informativă deschis de Securitate conţine planuri de măsuri care erau aduse la zi periodic, şi care necesitau de obicei aprobarea din partea ofiţerului superior responsabil pentru cazul respectiv. Acest plan de măsuri iese din comun prin faptul că este aprobat la cel mai înalt nivel în cadrul Ministerului de Interne, de care aparţinea Securitatea în anul 1977: planul este contrasemnat de Nicolae Pleşiţă, prim-adjunct al ministrului şi aprobat de Teodor Coman, ministrul de interne. În mod evident, nivelul ierarhic la care a fost aprobat planul indică importanţa acordată de regim acestui caz. Pleşiţă a fost implicat direct în ”neutralizarea” Mişcării Goma şi a condus anchetarea lui Goma, ceea ce a contribuit la înaintarea sa la gradul de general-locotenent în 1977. În vara aceluiaşi an 1977, Pleşiţă a coordonat măsurile represive luate împotriva minerilor din Valea Jiului în urma grevei de la începutul lunii august. În calitate de şef al Centrului de Informaţii Externe în perioada 1980-1984, Pleşiţă a fost implicat în tentativa de asasinare a lui Goma, aflat în exil la Paris, din 1atacul cu bombă de la sediul Radio Europa Liberă de la München, pus la cale de teroristul internaţional Ilich Ramírez Sánchez (Carlos Şacalul) cu sprijinul mai multor poliţii secrete comuniste, din 1981. După 1989, Pleşiţă nu a manifestat niciun fel de remuşcări pentru abuzurile comise în slujba Securităţii, în timp ce încercările de a-l aduce în faţa legii pentru aceste abuzuri au eşuat.           

Revenind la acest plan de măsuri, conţinutul şi data realizării acestuia arată că este vorba despre o etapă intermediară în stabilirea ansamblului de măsuri menite să dizolve mişcarea ce abia apăruse. Data întocmirii planului, 17 martie 1977, arată că din punct de vedere cronologic acesta a fost emis la aproximativ o lună după ce scrisoarea de protest împotriva încălcării drepturilor omului fusese difuzată de Radio Europa Liberă. Din acest motiv, planul poartă titlul:  ”Plan de măsuri în continuarea măsurilor de anihilare și neutralizare a acțiunilor ostile inițiate de Paul Goma, la instigarea și cu sprijinul postului de radio Europa Liberă și a altor centre reacționare din Occident”. În acelaşi timp, planul a fost emis cu două săptămâmâni înainte de arestarea lui Goma, care a avut loc pe 1 aprilie 1977. Planul conține patru categorii separate de măsuri. Prima categorie este reprezentată de măsurile de ”descurajare, derutare și intimidare” și era îndreptată în principal împotriva lui Goma, dar se preciza că se va acționa şi asupra persoanelor care îl contactaseră pe acesta. Măsurile din această categorie constau în diverse forme de hărțuire şi mergeau până la deportarea lui Goma undeva în afara Bucureștiului pentru a-l izola de canalele de comunicație peste graniță. Acţiunile acestea de reprimare ”mai blândă” urmau să fie însoțite de încercări de a rezolva această problemă spinoasă rapid şi fără complicații convingându-l pe Goma fie să renunţe, fie să emigreze. A doua categorie de măsuri viza folosirea presei şi a altor publicații din străinătate pentru a-l compromite pe Goma şi implicit mișcarea pentru drepturile omului inițiată de el în rândurile emigrației românești şi a opiniei publice din Occident. A treia categorie de măsuri privea contracararea mesajelor ”denigratoare” difuzate de Radio Europa Liberă, postul de radio care îl sprijinise cel mai mult pe Goma. În sfârșit, a patra categorie de măsuri consta în acțiuni menite să-l compromită pe Goma în mediul ambasadelor occidentale de la București în încercarea de a-i închide canalele de comunicare cu Radio Europa Liberă şi cu reprezentanți ai exilului românesc (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112). Toate aceste măsuri au eşuat, astfel că Goma a fost în cele din urmă arestat şi interogat cu brutalitate, inclusiv de către Pleşiţă, prin-adjunct al minstrului de interne. Goma a fost eliberat însă după circa o lună, la 6 mai 1977, în urma presiunii internaţionale datorate mobilizării emigraţiei româneşti de la Paris, care a reuşit să convingă o serie de personalităţi internaționale să semneze o petiție pentru eliberarea sa. Acest plan de măsuri ilustrează şi practica Securităţii de a răspândi zvonuri calomnioase despre cei care își ridicau glasul împotriva regimului, pentru a-i defăima şi izola. După cum remarcă Goma: ”Un document de mare importanță - pentru mine. (…) Ştiam că (…) zvonurile-bârfele [calomnioase] (…) erau inspirate de Securitate. Acum însă am dovada că Securitatea nu era doar inspiratoare – ci autoare” (Goma 2005, 397).

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au avut o corespondență intensă cu intelectualii români aflați în exil și o parte din această corespondență este păstrată în colecția găzduită de Arhivele Naționale din București. Printre scrisorile păstrate aici se află una semnată de binecunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade. Eliade a părăsit România în 1940 și și-a dedicat întreaga activitate intelectuală în exil studiului istoriei religiei, istoriei și filozofiei culturii.

În scrisoarea sa din 27 martie 1971, care a fost citită de către Monica Lovinescu în emisiunea sa la RFE sub titlul sugestiv "Desmințire," Mircea Eliade a vorbit despre interviul acordat lui Adrian Păunescu și publicat în revista Contemporanul din România la data de 10 și 17 martie 1971. Istoricul religiei a subliniat faptul că a fost de acord să răspundă la întrebările lui Păunescu cu condiția ca interviul să fie publicat în întregime. Spre surpriza lui neplăcută, conversația a fost drastic cenzurată și, potrivit lui Eliade, reducerile au modificat dramatic semnificația interviului. În mod specific, cenzura românească a eliminat acele părți în care Eliade a menționat detalii autobiografice legate de tinerețea sa în România interbelică, cum ar fi impactul pe care Nae Ionescu, un jurnalist și profesor de filosofie cu simpatii pentru extrema dreaptă, l-a avut asupra dezvoltării sale intelectuale. De asemenea, au fost înlăturate numele altor exilați români, precum Emil Cioran sau Eugen Ionescu, precum și orice referire la colegul său de generație, Mircea Vulcănescu, care și-a încheiat viața într-o închisoare comunistă. În cele din urmă, orice menționare a scrierilor sale despre istoria religiei și filozofia culturii, care au fost esențiale în opera lui Eliade, au lipsit în interviul publicat. În consecință, Eliade a concluzionat amăgit că: "În ceea ce privește amintirile despre serile petrecute împreună în iarna 1971, ele sunt evocate de poetul și gazetarul Adrian Păunescu, și îi aparțin în întregime. Când ședeam de vorbă, credeam că vorbim aceeași limbă; vechea, cinstita limbă românească, pe care am învățat-o de copil și pe care o vorbesc și acum la bătrânețe. Recunosc cu o imensă tristețe că m-am înșelat."Cenzurarea interviului poate fi ușor de înțeles dacă se ia în considerare contextul politic și cultural din România de la începutul anilor '70. Turnura naționalistă a regimului Ceaușescu (Petrescu 2009, 523-544) nu i-a reabilitat pe Nae Ionescu, Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Mircea Vulcănescu, ale căror nume se aflau încă pe lista cenzurii românești. În plus, încheierea perioadei de liberalizare marcată de așa-numitele teze din iulie 1971 privind îmbunătățirea educației politico-ideologice a făcut din ce în ce mai problematică publicarea oricărei referințe la religie și istoria religiei. Faptul că Mircea Eliade a acceptat să să-i acorde un interviu lui Adrian Păunescu numai pe baza asigurării acestuia din urmă că textul va fi publicat necenzurat în România poate fi înțeleasă, dacă se ia în considerare situația celor doi protagoniști. Deoarece Mircea Eliade a părăsit România în 1940, el a pierdut legătura cu ceea ce se petrecea cu adevărat în țară, de vreme ce părea că nu știa ce înseamnă cenzura și cum funcționa ea sub comunism. În ceea ce-l privește pe Adrian Paunescu, la acel moment un tânăr de numai 28 de ani și fără o legătură evidentă cu regimul comunist, el a venit în Statele Unite ale Americii la invitația câtorva scriitori români. Intrigat de interesul autentic al tânărului poet pentru persoana și munca sa, Mircea Eliade nu numai că a acceptat să-i ofere un interviu, dar și a răspuns cu toată inima la întrebările provocatoare adresate de Adrian Păunescu, în acel moment un tânăr scriitor promițător și neangajat politic (Manolescu 2014 ).

The collection consists of material about violations of the rights of national minorities and deportees, and people persecuted for anti-Soviet activities, as well as documents about samizdat publications and the persecution of believers. 

The collection of the Czech journalist, dramatist and director of the Czechoslovak section of Radio Free Europe, Ferdinand Peroutka (1895–1978), contains unique sources for the history of the Czechoslovak exile after 1948.