The Scriptum.cz web archive provides access to various non-commercial and online Czech exile and samizdat periodicals. This is a unique collection of works that are often not accessible anywhere and are constantly being refilled.

The bequest of Rusko Matulić, an American engineer and writer of Yugoslav origin, is held in the Hoover Institution at Stanford University. The collection largely encompasses Matulić's activities as a political émigré in the United States of America, when he mainly dealt with the publication of the bi-monthly bulletin of the Committee Aid to Democratic Dissidents in Yugoslavia (CADDY). The bulletin and organization acted as a part of the Democratic International, established in New York in 1979. Mihajlo Mihajlov, one of the most prominent Yugoslav dissidents, was a member and the main initiator of launching the CADDY organization and its bulletin. Rusko Matulić was Mihajlov's main collaborator in the overall CADDY project.

Jaroslav Drábek Jr (1901–1996), a Czech lawyer, journalist and member of the Czechoslovak resistance movement during the Second World War, was the author of a lecture entitled “A Contribution to the History of the Beginning of the Czechoslovak Resistance”, which was presented on 9 December 1960 as part of the series “Contributions to the Development of the Idea of the Czechoslovak State” organized by the Czechoslovak Society for Arts and Science. The 33-page article includes descriptions of Drábek’s memories of his resistance activities, his escapes, interrogations, the Gestapo, and his colleagues in exile in London. Drábek also described other experiences from the postwar period, such as the arrest and torture of his colleague after the Communist coup. After February 1948, Drábek emigrated from Czechoslovakia. The document also includes a letter from the Czech scientist and prominent member of the anti-Nazi resistance, Professor Vladimír Krajina, who also emigrated after 1948. In his letter, Krajina mentions the fact that it was Jaroslav Drábek Jr who persuaded him to be active in the resistance during the Second World War.

Securitatea a fost o publicație trimestrială destinată îmbunătățirea instruirii personalului operativ al Securității. Articolele sale au fost scrise de ofițerii Securității pentru ofițerii Securității și, prin urmare, ei au abordat problemele practice cu care se confruntă în timpul misiunii lor specifice de a preveni și neutraliza orice acțiune care ar fi putut amenința regimul comunist. Printre numeroasele pericole, care au fost identificate în paginile publicației trimestriale ca subminând “securitatea statului” erau posturile de radio străine și mai ales Radio Europa Liberă (REL). Articolul documentar ales ca piesă remarcabilă a colecției, publicat sub titlul  “Cu referire la relațiile cetățenilor români cu unele posturi de radio capitaliste,” arată modul în care poliția secretă românească a înțeles activitatea REL și evaluat contribuția acesteia la furnizarea unei surse alternative de informații pentru români. În lipsa publicațiilor neoficiale, REL a reprezentat principala sursă de informație alternativă în România comunistă. Astfel, Securitatea a privit REL și contactele dintre cetățenii români și angajații biroului românesc al acestui post de radio ca fiind periculoase pentru regimul comunist. În consecință, întregul articol se concentrează asupra descrierii modului în care REL a acționat pentru a submina “securitatea statului.”Pornind de la premisa că RFE era o oficină “de spionaj, diversiune ideologică și propagandă ostilă,” autorul anonim a urmărit legătura dintre acest post de radio și mașina americană de spionaj, și anume CIA. Agenția Centrală de Informații a fost creditată pentru finanțarea REL și stabilirea agendei sale, chiar și după ce Congresul American și-a asumat oficial responsabilitatea de a-i susține financiar funcționarea. Controlul CIA asupra REL a fost, din nou, subliniat când a fost abordată problema organizării sale. Cele două structuri de conducere din Statele Unite și Europa erau presupus infiltrate de agenți CIA, care au angajat postul de radio în războiul lor “necivilizat” împotriva țărilor comuniste și l-au folosit pentru colectarea de informații despre ele. În consecință, CIA folosea microfonul RFE pentru a profera calomnii și a distorsiona,fără rușine, realitățile din țările comuniste, așa cum Securitatea interpreta difuzarea știrilor și a altor programe politice de către acest post de radio. Ceea ce era și mai rău din punctul de vedere al Securității era că oamenii care călătoreau în străinătate erau o pradă ușoară pentru “agenții,” care lucrau la biroul românesc al REL. După ce a subliniat legătura dintre director, directorul adjunct și producătorii săi cu CIA, articolul descria cum ei au reușit să manipuleze pe turiștii români pentru a colecta informații valoroase despre țară, conducerea acesteia și impactul politicilor sociale și economice asupra stării de spirit a populației. În alte cazuri, ei chiar au reușit să-și păcălească “victimele” și să le convingă să emigreze. Narațiunea de blamare a REL pentru aceste fapte “nepatriotice” a fost o explicație ideologică convenabilă pentru faptul că marea majoritate a românilor ascultau și aveau încredere în REL, în ciuda faptului că acest lucru le-ar fi putut provoca probleme. În același timp, o astfel de narațiune a fost menită să evidențieze rolul vital jucat de Securitate ca gardian al regimului comunist din România.

Această colecție constă, în primul rând, din materialele confiscate de Securitate la 1 aprilie 1977, cu ocazia percheziției și arestării forței motrice din spatele mișcării pentru apărarea drepturilor omului în România, Paul Goma, un scriitor cenzurat în România, dar de succes în străinătate. Ceea ce este particular colecției este faptul că obiectele confiscate nu au fost distruse, ci păstrate de Securitate, transferate la CNSAS în 2002, de unde au fost returnate lui Goma în 2005. Astfel, colecția este una dintre puținele care au călătorit după 1989 din România în exil și care se află acum în Paris, unde Goma a fost forțat să emigreze la câteva luni după arestarea și confiscarea colecției.

Colecția Victor Frunză reprezintă o sursă istorică importantă pentru cunoașterea și scrierea istoriei acelei părți a exilului românesc care a fost implicată activ în susținerea disidenților din țară și în mediatizarea în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului Ceaușescu. În mod special, colecția ilustrează activitatea colecționarului și a altor personalități ale exilului pentru respectarea drepturilor omului în România. De asemenea, documentele din această colecţie reflectă și implicarea românilor din străinătate în reconstruirea democrației în țara de origine.

Această scrisoare este un document important pentru istoria disidenței în România fiind o dovadă a opoziției deschise a unui român care locuia în țară față de dictatura lui Nicolae Ceaușescu. În acest caz s-a aflat Victor Frunză, scriitor și ziarist român, care în 1978 s-a deplasat cu viză turistică la Paris. Cu această ocazie, a contactat un reprezentant al Agenției Reuters, căruia i-a înmânat o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu. Textul scrisorii l-a compus în România și i-a memorat conținutul, neriscând să o transporte pentru a nu fi descoperit la controlul din vamă. Așa că a rescris-o din memorie după ce a ajuns în Franța. Materialul în cauză a fost publicat de către Frankfurter Algemeine Zeitung și difuzat de postul de radio Europa Liberă. De asemenea, un exemplar al scrisorii a fost expediat de Victor Frunză, prin poștă, lui Nicolae Ceaușescu. În esență, scrisoarea sa era o critică adusă dictaturii lui Ceaușescu: „Vreau să-mi manifest (afirma Frunză – n.a.) profundul dezacord cu reînvierea cultului personalității, chiar dacă forma de astăzi este o variantă îmbunătățită, decorată cu steagul național.” Concluzia lui Frunză era aceea că ”tipul de democrație socialistă din România nu era decât o parodie a discuțiilor prin intermediul discursurilor, nici măcar acestea nefiind scrise de cei care le rostesc.” Documentul se regăsește în arhiva IICCMER și este o copie originală a scrisorii sale apărute în limba germană în Frankfurter Algemeine Zeitung. Scrisoarea a fost publicată ulterior de Victor Frunză în limba română, la editura pe care a înființat-o după plecarea sa din România, în paginile cărții Pentru drepturile omului în România (1982). Ediția a II-a a acestui volum a apărut în 1990, la București, sub egida Editurii Victor Frunză.

Jan Čep (1902-1974) was one of the most prominent representatives of modern Czech prose. His collection contains his manuscripts of radio reflections, which he wrote for Czechoslovak Radio Free Europe. Through his reflections, he tried to face totalitarianism and spiritually strengthen people "at home".

The events that transpired alongside the fall of the Romanov monarchy in February 1917, the takeover of the Winter Palace by the Bolsheviks in October 1917, and the dissolution of the Constitutional Assembly in January 1918 are immensely significant for understanding Ukrainian history and cultural opposition to communism. During that year of upheaval, many divergent visions for the future were articulated throughout the Russian Empire. In the Imperial Southwest, the Bolsheviks battled monarchists, nationalists, socialists, greens and anarchists over how to move forward during and after the collapse of empire.

The Ukrainian Museum-Archives has in its possession an original broadside of the Third Universal, issued by the Central Rada on November 20, 1917, in the four major languages used in the Imperial Southwest—Ukrainian, Russian, Polish and Yiddish. This document is reflective of efforts by the Central Rada to appeal to various communities living on the territory, while negotiating with the Provisional Government for greater autonomy. As historian George Liber notes, the first two proclamations of Rada did not define the borders of Ukraine, but the Third Universal asserted that the nine provinces in the Imperial Southwest with Ukrainian majorities belonged to the Ukrainian National (or People’s) Republic. The document also claimed parts of Kursk, Kholm/Chelm and Voronezh provinces, where Ukrainians also constituted the majority. The Central Rada also pledged to defend the interests of all national groups living in these territories and articulated a law protecting personal and national autonomy for Russians, Poles, Jews and others.

Shortly after this, the UNR established diplomatic ties with a number of European countries and even the United States. Britain and France tried to persuade the UNR leadership to side with them against the Central Powers, which they refused as they were determined to stay neutral. The Soviet Russian Republic initially recognized the UNR, but this was short-lived as the Red Army soon moved in from the north and east. This prompted the Rada to issue the Fourth Universal on January 25, 1918, which declared independence of the UNR as defined by the Third Universal. This made the push for greater autonomy within the context of empire a war of nationalist secession. (Liber, 62-63)

The Karl Laantee collection at the Estonian Cultural History Archive is part of the large archival legacy of Karl Laantee, an émigré Estonian religious activist, and announcer with the Voice of America radio station. 

The manuscript of Mihajlov's travels, “Moscow Summer,” written in English is in the box 28. The text was the fruit of Mihajlov's visit to the Soviet Union in the summer months of 1964. Mihajlov supported Nikita Khrushchev's reforms and the program of de-Stalinisation, and he criticized the changes in the Soviet leadership after Kruschev’s fall. This criticism alarmed those in charge of Yugoslavia’s foreign policy, since it could once more undermine Soviet-Yugoslav relations, which had normalized in the mid-1950s.

Referring to the publication of the first two essays of this book, Tito himself called out Mihajlov in February 1965 as a result of pressure from the Soviet ambassador due to his criticism of the new political course following the fall of Khrushchev in the autumn of 1964. Despite censorship of Mihajlov’s essays in Yugoslavia, American politicians and the public were interested in Mihajlov's case precisely because of his stance on the Soviet Union during the political upheavals in the upper echelons of the Soviet party in those years.

The Libri Prohibiti’s collection of Czech exile monographs and periodicals contains over 8100 publications including the complete works of many publishers. More than 940 titles of Czechoslovak exile periodicals, some of them complete editions, are part of this collection as well.

Ferdinand Peroutka, who represented the democratic past of Czechoslovakia, and mainly the First Czechoslovak Republic, became the director of the Czechoslovak section of Radio Free Europe (RFE) in New York on 6 April 1950. The Czechoslovak service of the RFE began its regular broadcasting from Munich on 1 May 1951 with the famous phrase “This is the voice of Free Czechoslovakia, Radio Free Europe.” One of the first speakers was also Ferdinand Peroutka, who stated, besides other things: “One magazine would mean little in a country where freedom reigns. But one free magazine, one radio station in a dictatorial regime – that is a revolution, because such a system is based on the fact that only the government can speak and nobody can answer back, that anyone can be charged, but nobody can defend themselves. However, once even a fraction of freedom enters that rigid and artificial system, from anywhere, once it is again possible to set argument against argument, once it is no longer possible to act without criticism, once there is a place to call untruths into question, then this whole proud system quavers.”

The Literary Archives of the Museum of Czech Literature possesses a mimeograph copy of the typescript of this speech.

Ferenc Fejtő was an original, democratic leftist thinker. His library is a unique trace of the criticism of Eastern European rightist, authoritarianist, socialist dictatorship, and Western European leftist romanticism. Fejtő, who maintained strong connections with European intellectual elites, left Hungary for France in 1938, yet remained deeply committed to the fate of freedom-lacking Eastern Europe.

The collection belongs to the group of the most relevant archival resources for researching the communist regime’s relationship with and repression against religious communities in Croatia, and their organisations, priests and other religious officials. It contains documents collected or produced by the State Security Service of the Republic Internal Affairs Secretariat of the Socialist Republic of Croatia, the civilian security and intelligence service in Croatia in the period from 1946 to 1990. Different cultural opposition activities of certain religious communities and their members can be studied on the basis of its documents. Criticism (concealed and public) of communist rule and its social and political system, i.e. the official doctrine of atheism, is especially visible.          

Colecţia Ad-Hoc Mișcarea Goma de la CNSAS conţine numeroase planuri de măsuri împotriva persoanelor implicate în susţinerea scrisorii deschise de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, care urma să fie adresată reuniunii ulterioare a CSCE de la Belgrad. Fiecare dosar de urmărire informativă deschis de Securitate conţine planuri de măsuri care erau aduse la zi periodic, şi care necesitau de obicei aprobarea din partea ofiţerului superior responsabil pentru cazul respectiv. Acest plan de măsuri iese din comun prin faptul că este aprobat la cel mai înalt nivel în cadrul Ministerului de Interne, de care aparţinea Securitatea în anul 1977: planul este contrasemnat de Nicolae Pleşiţă, prim-adjunct al ministrului şi aprobat de Teodor Coman, ministrul de interne. În mod evident, nivelul ierarhic la care a fost aprobat planul indică importanţa acordată de regim acestui caz. Pleşiţă a fost implicat direct în ”neutralizarea” Mişcării Goma şi a condus anchetarea lui Goma, ceea ce a contribuit la înaintarea sa la gradul de general-locotenent în 1977. În vara aceluiaşi an 1977, Pleşiţă a coordonat măsurile represive luate împotriva minerilor din Valea Jiului în urma grevei de la începutul lunii august. În calitate de şef al Centrului de Informaţii Externe în perioada 1980-1984, Pleşiţă a fost implicat în tentativa de asasinare a lui Goma, aflat în exil la Paris, din 1atacul cu bombă de la sediul Radio Europa Liberă de la München, pus la cale de teroristul internaţional Ilich Ramírez Sánchez (Carlos Şacalul) cu sprijinul mai multor poliţii secrete comuniste, din 1981. După 1989, Pleşiţă nu a manifestat niciun fel de remuşcări pentru abuzurile comise în slujba Securităţii, în timp ce încercările de a-l aduce în faţa legii pentru aceste abuzuri au eşuat.           

Revenind la acest plan de măsuri, conţinutul şi data realizării acestuia arată că este vorba despre o etapă intermediară în stabilirea ansamblului de măsuri menite să dizolve mişcarea ce abia apăruse. Data întocmirii planului, 17 martie 1977, arată că din punct de vedere cronologic acesta a fost emis la aproximativ o lună după ce scrisoarea de protest împotriva încălcării drepturilor omului fusese difuzată de Radio Europa Liberă. Din acest motiv, planul poartă titlul:  ”Plan de măsuri în continuarea măsurilor de anihilare și neutralizare a acțiunilor ostile inițiate de Paul Goma, la instigarea și cu sprijinul postului de radio Europa Liberă și a altor centre reacționare din Occident”. În acelaşi timp, planul a fost emis cu două săptămâmâni înainte de arestarea lui Goma, care a avut loc pe 1 aprilie 1977. Planul conține patru categorii separate de măsuri. Prima categorie este reprezentată de măsurile de ”descurajare, derutare și intimidare” și era îndreptată în principal împotriva lui Goma, dar se preciza că se va acționa şi asupra persoanelor care îl contactaseră pe acesta. Măsurile din această categorie constau în diverse forme de hărțuire şi mergeau până la deportarea lui Goma undeva în afara Bucureștiului pentru a-l izola de canalele de comunicație peste graniță. Acţiunile acestea de reprimare ”mai blândă” urmau să fie însoțite de încercări de a rezolva această problemă spinoasă rapid şi fără complicații convingându-l pe Goma fie să renunţe, fie să emigreze. A doua categorie de măsuri viza folosirea presei şi a altor publicații din străinătate pentru a-l compromite pe Goma şi implicit mișcarea pentru drepturile omului inițiată de el în rândurile emigrației românești şi a opiniei publice din Occident. A treia categorie de măsuri privea contracararea mesajelor ”denigratoare” difuzate de Radio Europa Liberă, postul de radio care îl sprijinise cel mai mult pe Goma. În sfârșit, a patra categorie de măsuri consta în acțiuni menite să-l compromită pe Goma în mediul ambasadelor occidentale de la București în încercarea de a-i închide canalele de comunicare cu Radio Europa Liberă şi cu reprezentanți ai exilului românesc (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112). Toate aceste măsuri au eşuat, astfel că Goma a fost în cele din urmă arestat şi interogat cu brutalitate, inclusiv de către Pleşiţă, prin-adjunct al minstrului de interne. Goma a fost eliberat însă după circa o lună, la 6 mai 1977, în urma presiunii internaţionale datorate mobilizării emigraţiei româneşti de la Paris, care a reuşit să convingă o serie de personalităţi internaționale să semneze o petiție pentru eliberarea sa. Acest plan de măsuri ilustrează şi practica Securităţii de a răspândi zvonuri calomnioase despre cei care își ridicau glasul împotriva regimului, pentru a-i defăima şi izola. După cum remarcă Goma: ”Un document de mare importanță - pentru mine. (…) Ştiam că (…) zvonurile-bârfele [calomnioase] (…) erau inspirate de Securitate. Acum însă am dovada că Securitatea nu era doar inspiratoare – ci autoare” (Goma 2005, 397).

The multiethnic, multilingual, and multicultural world of the French Foreign Legion, that throughout its almost two century long past has recruited its volunteers from among 150 nations, is well reflected by the manuscript “The Slang Vocabulary of the Legionnaires,” edited by Sándor Nemes, a Hungarian veteran residing in Course for close to 50 years now. It provides an authentic insight into the odd group identity of its many Hungarian recruits throughout the twentieth century. To better understand this, one needs to become acquainted with some basic facts of the Legions’ history. The French Foreign Legion, founded in 1831 by King Louis Philippe in Algeria, is still an active and legitimate French armed force, today with some 9,000 mercenaries, that still preserves much of its traditions, although since the 1960s it has been transformed from an old-fashioned colonial army into a modern elite force specialized for international missions of peace maintenance, humanitarian and anti-terrorist tasks, both in France and worldwide.    

Ironically enough, the French Foreign Legion, due to several grave economic, political, and war crises, preserved for more than a century the traditional dominance of its German-speaking recruits (from Switzerland, Austria, Germany, and elsewhere), who left behind far-reaching effects even on the language use of the Legion’s command and its folklore, e.g., the military marches, which all used to be German songs. Therefore, it is not at all surprising that following 1945 and 1956, when more than 4,000 Hungarians joined the Legion, this newly arrived ethnic group also began to strengthen its cohesion against the challenging dominance of the “German mafia,” as Sándor Nemes and his fellow Hungarian veterans recalled in their accounts. This was, of course, but a limited and rather informal rivalry given the strict hierarchy and the wartime conditions (in Indochina, and Algeria!). Still a “two-front” cultural resistance emerged ever more markedly among the Hungarian volunteers, on the one hand against the mostly native French officers, and the German warrant officers on the other. In fact, at a closer look the Hungarian recruits (who were called “Huns,” “kicsis,” or “Attilas” in the common slang used by the Legion) were not homogenous either, especially as far as their cultural and political identity was concerned. Although the age difference between them was hardly more than 10–15 years, they belonged to two markedly different generations: the ’45-ers, or the “Horthy’s hussars,” recruited mostly from POW and refugee camps after the end of WWII, and the ’56-ers, who fled to the West when the Hungarian revolution was violently suppressed. The main difference between the active ’56-ers and the rest of the Hungarian legionnaires could be felt most in their attitudes and group identity, since the former were much more united in their common engagement in the revolutionary events and battles that they experienced as very young men or even minors. As members of the Hungarian veterans’ circle in Provence, they were the ones who kept in contact for decades and preserved the memory of the revolution up to the present day with their special group rituals (like banquets, memorial meetings, and the sharing of their revolutionary experiences and relics).

Acest document constituie o sursă importantă de documentare pentru cunoașterea și scrierea istoriei exilului românesc din anii 1980. El reflectă un exemplu de organizație pe care românii din emigrație au înființat-o în scopul prezentării în Occident a regimului comunist din țara natală, în speranța că vor găsi sprijin extern pentru îndepărtarea comunismului din România. În mod special, documentul constituie o dovadă a acțiunilor exilului pentru respectarea drepturilor omului în România, întrucât depune mărturie despre existența unui organism politic înființat în acest scop și anume Liga Românilor din Exil pentru Drepturile Omului. Aceasta a avut sediul central la Paris și a fost coordonată de Virgil Veniamin. Acesta a fost o personalitate a exilului. Absolvent al Facultății de Drept a Universității din Paris în 1930, a fost profesor de Drept internațional și avocat, precum și membru marcant al unui partid politic istoric din România, Partidul Național Țărănesc. Instaurarea regimului comunist l-a găsit în țară, de unde a plecat clandestin în februarie 1948 și s-a stabilit la Paris. În exil, s-a remarcat, îndeosebi, prin activitatea ca președinte al Fundației Regale Universitare Carol I și ca membru al Comitetului Național Român, considerat de către fondatorii săi drept guvernul român în exil. În anii 1970 a fost implicat într-un scandal de amploare în exilul românesc, când a fost acuzat de colaborare cu Securitatea de la București. Astăzi, în baza documentelor pe care le conține dosarul său creat de fosta poliție secretă comunistă, se poate constata că a fost agent de influență al regimului comunist în cadrul exilului. Documentul păstrat în colecția Ion Dumitru este o solicitare pe care colecționarul i-a adresat-o lui Virgil Veniamin la 23 februarie 1980, prin care îi cerea să accepte afilierea la secția centrală din Paris a Ligii Românilor din Exil pentru Drepturile Omului nou înființata secție vest-germană, cu sediul la München, al cărei președinte fusese ales Ion Dumitru. La această solicitare Ion Dumitru a primit răspuns favorabil din partea lui Virgil Veniamin. Ambele documente, în format A4, se regăsesc în arhiva privată a lui Ion Dumitru de la IICCMER.

Colecția de Istorie Orală de la CNSAS reprezintă o colecție unică de acest tip, deoarece include doar interviuri cu persoane care au un dosar personal în Arhivele CNSAS, care și-au studiat, anterior, dosarele personale create de Securitate și au fost de acord, ulterior, să-și povestească propria experiență de confruntare cu poliția secretă. Intervievații nu sunt numai indivizi, care au s-au aflat sub supraveghere și, prin urmare, victime ale Securității, dar și persoane care au colaborat cu poliția secretă pentru a oferi informații despre alții: familie, prieteni, colegi. Ambele tipuri de interviuri reprezintă răspunsul intervievaților la narațiunea creată despre ele de către Securitate.

Colecția Ștefan Gane documentează, în fotografii și diapozitive, dimensiunile demolărilor impuse prin așa-numitul program de sistematizare în București, în urma cutremurului devastator din 4 martie 1977, pe care regimul comunist l-a fost folosit drept pretext pentru distrugerea sau mutilarea multor monumente istorice. De asemenea, colecția Ștefan Gane reprezintă o sursă importantă pentru cunoașterea și scrierea istoriei acelei părți a exilului românesc care a fost extrem de activă în mediatizarea în Occident a politicilor aberante ale regimului Ceaușescu. În mod deosebit, această arhivă personală ilustrează activitatea colecționarului și a altor personalități din exil în vederea stopării proiectului de sistematizare a Bucureştiului.

Colecția Ion Dumitru este cea mai bogată și diversificată dintre toate arhivele private ale exilului românesc, ceea ce o face indispensabilă pentru studiul istoriei exilului românesc. De asemenea, colecția constituie o sursă fundamentală de documentare și pentru cunoașterea evoluției politice (interne și externe), culturale, economice și sociale a României atât în perioada comunistă, cât și după schimbarea de regim din 1989. Totodată, această arhivă privată reprezintă o sursă istorică atât pentru înțelegerea modului în care autoritățile de la București au acționat pentru dezbinarea românilor din străinătate și pentru contracararea acțiunilor lor de demascare a comunismului în Occident între 1948-1989, cât și pentru percepția emigrației de către românii din țară.

Ivana Tigridová (1925-2008) was a journalist and human rights activist. She was one of the most distinguished personalities of Czechoslovak exile. In Paris, she founded two organisations supporting prisoners and persecuted opponents of the regime in Czechoslovakia and other countries of the Eastern Bloc.

The digital collection of the Oral History Center contains more than 2000 interviews with twentieth-century witnesses, which are divided into different themes and topics, thus presenting a unique collection of professionally created interviews and memories, many of which are related to the theme of cultural opposition.

Colecția oglindeşte munca documentară din spatele activității celor doi membri proeminenți ai exilului românesc din Paris, care au colaborat cu Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Programele lor s-au axat, în principal, pe prezentarea cazurilor disidenților din fostul bloc sovietic. Nevoia de a înțelege fenomenul disidenței și principalele idei care au stat la baza criticii privind regimurile comuniste au necesitat lecturi diverse din cele mai diferite domenii. Astfel, colecția Monica Lovinescu și Virgil Ierunca din Oradea reflectă interesul creatorilor săi pentru subiecte legate mai mult sau mai puțin de opoziția culturală din domeniul literaturii, filosofiei, sociologiei, istoriei, artei și religiei.

Această schemă simbolizează metoda eficientă şi tipică folosită de poliţia secretă din România comunistă, Securitatea, împotriva celor care încercau să înfiinţeze reţele dizidente în ţară. După toate aparenţele, a fost întocmită pentru ofiţerii de Securitate care pregăteau deciziile operative referitoare la apariţia unei mişcări pentru drepturile omului în România, inspirată de Carta 77. Cel care a pus bazele acestei miscări a fost scriitorul Paul Goma, care a iniţiat mişcarea în februarie 1977 prin redactarea unei scrisori colective de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, pe care în afara sa au semnat-o peste 200 de persoane şi care a fost adresată reuniunii ulterioare de la Belgrad a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Securitatea – poliţia secretă din România comunistă – era confruntată pentru prima dată cu o mişcare civică de o asemenea amploare şi trebuia să acţioneze rapid pentru a împiedica răspândirea acesteia. Pentru a contracara fenomenul, poliţia secretă a trebuit să adune în două luni informaţii complexe cu privire la toţi cei implicaţi în mişcare.

Această schemă împreună cu anexele sale întruchipează procesul de colectare a acestor informaţii complexe în intervalul scurt dintre 9 februarie, când scrisoarea colectivă a fost difuzată pentru prima dată de Radio Europa Liberă, şi 1 aprilie 1977, data la care poliţia secretă l-a arestat pe Paul Goma. Privind schema, primul aspect care iese în evidenţă este asemănarea acesteia cu schemele pe care le desenau profesorii de şcoală primară pentru a înlesni înţelegerea unei teme. Schema evidenţiază de fapt legăturile lui Goma cu susţinătorii din ţară şi din străinătate ai acestei mişcări, care la data respectivă reprezenta o acţiune colectivă de proporţii, fără precedent în România comunistă, şi implicit o provocare nouă pentru Securitate. Schema conţine doar o reprezentare simplistă a relaţiilor lui Paul Goma cu alte personae (schema legăturilor lui Paul Goma). În câmpul central figurează Paul Goma, care este legat, la stânga şi la dreapta, de două coloane cu câmpuri diferit colorate. Coloana din stânga pare să prezinte categoriile de persoane pe care Goma le-a contactat pentru a trimite documente referitoare la mişcarea nou-înfiinţată peste graniţă, în Occident. Aceste persoane sunt împărţite în patru categorii: diplomaţi, ziarişti străini, ”elemente reacţionare din emigraţie” şi “elemente autohtone”. Coloana din dreapta pare să conţină toate categoriile de persoane care îl contactaseră pe Goma în scopul aderării la mişcare. La momentul întocmirii schemei, Securitatea reuşise să identifice doar 288 de persoane dintr-un total de 430; numărul celor identificaţi până la acea dată este adăugat cu creionul. În ce-i priveşte pe susţinătorii lui Goma, schema contine trei categorii de informaţii: măsurile luate (împotriva lor), căile prin care l-au contactat pe Goma şi antecedentele lor politice. Informaţiile complexe strânse cu privire la toate aceste persoane sunt prezentate în anexele la schemă şi se referă la: vârstă, origine etnică, profesie, educaţie, locul de reşedinţă şi antecedente politice – adică informaţii privind acţiuni din trecut împotriva regimului.           

Schema aceasta este un document atipic produs de Securitate şi păstrat în arhivele poliţiei secrete. Singularitatea documentului este legată direct de singularitatea problemei cu care s-a confruntat Securitatea, şi anume, încercarea lui Paul Goma de a pune bazele unei versiuni româneşti a Cartei 77. Noutatea problemei a avut două dimensiuni: prima a constat în reţeaua susţinătorilor lui Goma, iar cea de-a doua în ideile puse în circulaţie de această mişcare. O astfel de solidarizare pentru un scop comun nu mai avusese loc înainte şi nici nu a mai avut loc după mişcarea Goma în România comunistă. În acelaşi timp, apărarea drepturlor omului a reprezentat, deopotrivă, o idee şi un ideal străine de tradiţiile politice din Europa de Est în general, şi din România în particular, chiar dacă se ia în considerare perioada de dinaintea venirii comuniştilor la putere. Astfel, această mişcare ce îşi propunea să apere o idee politică (şi nu un avantaj material) trebuie să fi fost greu de înţeles pentru ofiţerii de Securitate, care s-au străduit din greu să evalueze situaţia şi să înţeleagă scopurile “reale” ale persoanelor implicate în protestul pentru apărarea unei chestinui “abstracte” precum drepturile omului. Această schemă colorată şi anexele sale stau mărturie pentru metodele folosite de Securitate pentru a dezagrega o acţiune colectivă pentru un scop comun, respectarea drepturilor omului, într-o multitudine de acţiuni individuale pentru rezolvarea unor interese personale care puteau fi mai uşor reprimate. După cum afirmă Paul Goma, avem de-a face aici “cu folosirea statisticii în casa terorii” (Goma 2005, 412).

The Mojmír Vaněk collection is a unique collection of materials that relate to the life and activities of Mojmír Vaněk. The activities of this distinctive, albeit unknown, Czechoslovak exile was very important for the dissemination of Czech music abroad, as well as his activities within the Czechoslovak Society of Arts and Sciences, the Swiss branch of which he presided over for many years. The collection is at the Comenius Museum in Přerov.

The émigré manuscripts of the painter Joze Kljaković are located at the archives of the Pontifical Croatian College of St. Jerome in Rome. The collection is a source for the study of Kljaković's prose and current affairs writing during his émigré life in Italy and Argentina. Kljaković stands out as an example of the culture of dissent, having written a handful of manuscripts at the time of exile, in which he heavily criticized the socialist regime in Croatia and Yugoslavia.

Colecția Lovinescu–Ierunca de la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București reprezintă cu siguranță cea mai importantă colecție creată de diaspora română de la Paris. Colecția ilustrează nu numai interesul Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca față de subiectul disidenței din România, dar și modul în care activitatea lor din cadrul Radioului Europa Liberă (REL) a creat o rețea transnațională de sprijin pentru cei care au decis să vorbească împotriva regimului.

Acest document contribuie la cunoașterea activității exilului românesc postbelic din anii 1980, în special a modului de corespondență și interacțiune a exilaților între ei. În perioada regimului comunist în România, românii din emigrație s-au aflat la distanțe semnificative unii de alții, fiind stabiliți pe mai multe continente: Europa, America de Nord, America de Sud, Australia și Africa. Cei mai activi dintre aceștia au pus bazele pe teritoriul țărilor de reședință mai multor organizații, asociații, instituții, institute, fundații, publicații și edituri. Scopul acestor demersuri era acela de a: reprezenta națiunea română, valorile și principiile ei democratice și de a-i apăra interesele până la prăbușirea regimului comunist; coordona activitatea românilor din străinătate pentru desfășurarea de activități care să ajute la restabilirea sistemului democratic din România; reprezenta exilul în cadrul unor societăți democratice și de a-i rezolva problemele; stabili legături cu guvernele occidentale și cu organizații internaționale; colabora cu reprezentanţi ai celorlalte ”naţiuni captive” din Europa Centrală şi de Est în vederea formării unui front comun de demascare și îndepărtare a comunismului. Un astfel de demers a fost și cel al lui Ion Dumitru, personalitate a exilului, care a înființat la mijlocul anilor 1960 una dintre cel mai importante edituri ale emigrației române. Aceasta a fost fondată la München, acolo unde el s-a stabilit în 1961, și a fost înregistrată oficial în 1976 ca firmă tipografică. Sub egida sa au fost publicate peste 80 de cărți ale românilor din exil, extrem de valoroase pentru cultura și istoria națională. Pentru intrarea în posesia unor astfel de volume, proprietarul editurii, Ion Dumitru, a întreținut o amplă corespondență cu cei interesați. O dovadă a acestor relații este această scrisoare, pe care Ion Dumitru i-a adresat-o lui Leonid Mămăligă în 8 august 1982. Leonid Mămăligă, pe numele de scriitor L.M. Arcade, a fost o personalitate a exilului românesc, în cadrul căruia i-a afirmat, în special, prin înființarea și coordonarea timp de peste 30 ani (1958-1989) a Cenaclului de la Neuilly-sur-Seine. Scopul cenaclului, de altfel unic în Franța acelor ani ai exilului, a răspuns nevoii existenței unui loc românesc care să ofere intelectualilor români din afara țării posibilitatea unor întâlniri și discuții tematice. De asemenea, cenaclul a reprezentat o tribună de exprimare a intelectualilor români din exil, care a contribuit la menținerea vie a identității românești în străinătate și care a pus în comunicare cultura română cu cea franceză. Totodată, cenaclul a stimulat actul de creație atât în limba română, cât și în limba franceză, prin susținerea și promovarea scrierilor românești, precum și editarea acestora, cenaclul având și o editură proprie, Caietele Ionorogului. În ceea ce privește subiectul scrisorii pe care Ion Dumitru i-a adresat-o lui Leonid Mămăligă, acesta era referitor la trimiterea unui colet de cărți apărute la editura sa, pe care însă nu le solicitase pentru el, ci pentru o altă personalitate a exilului, Aurel Răuță, profesor la Universitatea din Salamanca, Spania. Acesta s-a remarcat în cadrul exilului prin activitatea sa publicistică și prin fondarea, alături de alții, a Asociației Hyperion din Paris. Această a fost o platformă de distribuţie a cărţii româneşti în exil. În 10 ani de activitate, a distribuit românilor din emigrație peste 10.000 de volume, publicate la peste 130 de edituri. Documentul se află în format A4, în copie, în colecția Ion Dumitru din arhiva IICCMER.

Colecția CNSAS Online (CNSAS - acronimul pentru Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) ilustrează modul în care fosta poliție secretă comunistă, Securitatea, a conceptualizat: (1) grupurile de opoziție și indivizii din România comunistă; (2) formele în care această opoziție s-a manifestat împotriva partidului-stat; și (3) sprijinul transnațional pe care l-au primit de la comunitatea din exil și de la organizațiile străine. De asemenea, ea cuprinde o cantitate impresionantă de informații inestimabile despre mecanismele interne ale Securității, dezvoltarea sa instituțională și relația cu partidul comunist, utilizarea represiunii împotriva oricărei forme de opoziție și utilizarea supravegherii pentru evitarea dezvoltării grupurilor și rețelelor de opoziție în timpul celor peste 40 de ani de funcționare. Pe scurt, această colecție oferă o imagine cuprinzătoare a mijloacelor și metodelor folosite de poliția secretă comunistă, Securitatea, pentru a se raporta față de opoziția anticomunistă între 1948 și 1989 și răspunsul pe care l-a primit din partea grupurilor de opoziție și indiviziilor.

The Zina Genyk-Berezovska Collection at the T.H. Shevchenko Institute of Literature in Kyiv is crucial for understanding the transnational networks underpinning cultural opposition in Ukraine and the Ukrainian diaspora community in Prague. The latter was largely composed of anti-Bolshevik émigrés that had fled to Czechoslovakia in the 1920s, after their failed attempt to establish the Ukrainian National Republic amid the chaos of the First World War. Genyk-Berezovska was born and raised in this community, studied Slavic languages and literatures at Charles University in Prague, later teaching and translating Ukrainian literature into Czech. Through personal connections, Genyk-Berezovska was also deeply involved in the cultural renaissance in Soviet Ukraine known as the sixtiers movement. 

In addition to the more than 800 letters Genyk-Berezovska received from her many correspondents in Ukraine, her archive contains her own works as a scholar of Ukrainian and Czech literature, translator, and prominent community figure, as well as those of her husband Kost’ Genyk-Berezovsky, a philologist who taught Ukrainian at Charles University in Prague. Their family archive served as a repository for materials about prominent members of the Ukrainian émigré community in Czechoslovakia, including the Ukrainian sculptor Mykhailo Brynsky, the Czech writer František Hlaváček, the Ukrainian chemist and statesman Ivan Horbachevskyi, and Petro Krytskyi, a former colonel in the Ukrainian National Republican army, among others. This unique collection highlights both the transnational and the intergenerational dimensions of Ukrainian cultural opposition to communism.

The records of Croatian-American sociologist Dinko Tomašić are deposited at the Hoover Institution Library & Archives, Stanford University. In accordance with its own themes and periodization, it covers Tomašić's public work after the Second World War, when he settled in the United States as a political émigré. The collection testifies to Tomašić's sociological research, in which he critically examined political and social phenomena of post-war communist society in Croatia and Yugoslavia. The main thesis of Tomašić's sociological theory was that the revolutionary transformation of society and the huge growth of the party-state’s power destroyed political, economic, social and cultural pluralism in the public life of the Yugoslav nations. Based on his sociological methods, and making use of results the fields of ethnography and anthropology, he believed that the source of the Yugoslav revolution derived from the specific Dinaric culture, which belonged to economically passive territories, regions where the Partisan movement secured the great support, such as Montenegro, Dalmatia, Lika, Bosnia and Herzegovina. 

Această scrisoare din Colecția Sanda Budiș reflectă modul în care exilul românesc s-a organizat și a acționat pentru a conserva, cel puțin printre cei emigrați din România, memoria legată de teritoriile ocupate de URSS, Basarabia și Bucovina. Sanda Budiș, arhitectă de origine română emigrată în Elveția în 1973, s-a implicat în organizarea și activitățile exilului românesc. În esență, aceste activităţi aveau scopul de a prezenta decidenților și opiniei publice occidentale situația României aflate sub dictatură comunistă în speranța unei intervenții care să determine schimbări semnificative în interiorul țării noastre și care, în final, să ducă la înlăturarea regimului comunist. Unora dintre aceste demersuri li s-a alăturat și Sanda Budiș. Un exemplu în acest sens îl constituie aderarea sa în 1984 la Asociația Mondială prin Corespondență Pro Basarabia și Bucovina. Pentru implicare, la 13 octombrie 1984, Nicolae Lupan, animatorul și președintele asociației, i-a transmis o scrisoare, care se regăsește în Colecţia Sanda Budiș din arhiva IICCMER în format original, dactilografiat. În cuprinsul acestei scrisori, Nicolae Lupan îi transmitea arhitectei felicitările și mulțumirile pentru dorința de a face parte și de a-și aduce contribuția în cadrul asociației. De asemenea, cu aceeași ocazie, îi trimitea carnetul de membru și câteva sfaturi cu privire la modul în care ar fi trebuit să acționeze în calitate de membru al asociației. Prin urmare, i se aducea la cunoștință faptul că activitatea unui membru era una variată, constând în: promovarea dorinței românilor din Basarabia și Bucovina de a reveni la România; organizarea comemorării aniversărilor unirii Basarabiei și Bucovinei cu România (27 martie, respectiv 28 noiembrie); publicarea în presa locală din țările de reședință a unor dări de seamă despre aceste comemorări; pregătirea de comunicări documentate în problema acestor două ținuturi răpite de U.R.S.S. și trimiterea lor pentru publicare la Editura Nistru din Bruxelles a asociației; susținerea activității editoriale a asociației prin contribuții bănești și difuzarea contra cost a respectivelor cărți printre românii din statele lor de reședință; culegerea de documente, articole, studii, hărți, fotografii, decupări din ziare în legătură cu apartenența la România a provinciilor Basarabia și Bucovina în scopul centralizării lor la sediul asociației pentru publicare; explicarea, în discuții particulare și publice, a importanței solidarizării românilor pentru integritatea României, indiferent de convingerile politice și religioase; elaborarea de sugestii și propuneri privind funcționarea asociației; atragerea de noi membri prin difuzarea formularelor de aderare. Asociația a fost înființată la 1 decembrie 1950 la Paris de către diplomatul Nicolae Dianu. Denumirea inițială a fost Asociația Pro Basarabia, titulatură modificată la 27 noiembrie 1955 în Asociația Pro Basarabia și Bucovina, pentru ca din 1975 să se numească Asociația Mondială prin Corespondență Pro Basarabia și Bucovina. În perioada 1975-1989 a fost coordonată de către Nicolae Lupan. Scopul asociației a fost, pe de o parte, acela de a asigura permanența memoriei Basarabiei și Bucovinei în rândul românilor din emigrație. Pe de altă parte, asociația era gândită în vederea atragerii atenției oamenilor politici și opiniei publice internaționale asupra istoriei acestor provincii românești. Din 1955 sediul central al asociației a fost mutat la Bruxelles, unde a editat broșura ”Pro Basarabia și Bucovina” și a publicat o serie de volume despre cele două provincii românești la editura proprie, Editura Nistru.

The Fištrović Collection of the Fran Galović Library and Reading Room in Koprivnica contains about 1,300 historical, political, economic and cultural books in English, many of which are the only copies in Croatia. The books were used by a group of Croatian intellectuals in Chicago in the 1990s to address the American public and advocate for a democratic and independent Croatia, which can be considered a final act of resistance to the Yugoslav socialist regime. The authors of some of the books are also intellectuals from the former Yugoslav republics, and their work, published in English, is evidence of their dissent against the Yugoslav system of government.  

The Krunoslav Draganović Collection on World War II and Post-war Victims is an archive collection whose original collector was the priest Krunoslav Draganović, who, relying primarily on the testimonies of survivors and other witnesses, planned to publish a book on the crimes of the Yugoslav communists.

The German journalist and writer Jürgen Serke (b. 1938) dealt with persecuted and silenced artists. At the beginning of the 1980s, he was researching a book about life and work of Polish, Russian, East German, and Czechoslovak poets and writers living in exile. Thus, Jürgen Serke, accompanied by photographer Wilfried Bauer and Czech poet in exile, Jiří Gruša, visited Blatný in Ipswich in October 1981. Then, Serke wrote a report about Blatný and his life in exile entitled “Escape to the Madhouse” (Flucht ins Irrenhaus), which was published in the West German magazine Stern in December 1981. The following year, Serke’s book “Expelled Poets” (Die verbannten Dichter), which also included the report about Ivan Blatný, was issued. Serke’s article about Ivan Blatný in Stern found an echo. After its publication, Ivan Blatný received many letters and gifts, mainly from Czechoslovak emigrants. Some people also came to Ipswich to visit Blatný personally. Then, in 1982, British and Norwegian televisions made a documentary film about Ivan Blatný. Hence, Jürgen Serke, or specifically his article, “Escape to the Madhouse”, significantly contributed to the rediscovery of this almost forgotten exiled poet.

In the autumn 2011, veteran legionnaire and military historian Dr. Tibor Szecskó was the first to return his questionnaire of 50 questions, covering his whole life career. As the main organizer of the Hungarian veterans’ circle in Provence, he was the also one who managed to get many of his comrades involved in their shared memory research work (questionnaires, oral history interviews, memoirs, film shootings, archival research at the Headquarters of the French Foreign Legion in Aubagne, etc.)

He was born in 1939 in the rural town of Gyöngyös, Hungary, as the third and youngest child of a working-class family. His father was a mason working for a state farm. As a second-year student of a vocational school in the autumn of 1956, he took part enthusiastically in local events of the revolution. Together with a friend, they then hitched a ride with a lorry and travelled to Budapest, where they joined the largest group of insurgents at Corvin-köz, and took part in the battles in several parts of the city. In late November, without saying goodbye to his family, he escaped to Austria with other teenage boys. For a few weeks he stayed in the Eisenstadt refugee camp, then he was transported to France and given the status of “réfugier politique.”

As soon as he arrived in the city of Rouen, he signed up at the Legion’s recruitment office, but being only 16 years old, he was rejected. For two years he shared all the misery of the tramps in Lille and Paris, sleeping in the “Draft Hotel” (Hôtel de Curant Air) under bridges, living off of aid for refugees and poorly paid, sporadic work. Hunger and misery pushed him to try his fortune again with the Legion in the autumn of 1958, this time with much success. He was shipped as an 18-year-old recruit from Marseille to Oran, and soon found himself on the military training base of Saida. Another two years passed, and he was promoted to sergeant at the age of 20, and became the training warrant of hundreds of young Hungarian recruits arriving at that time in North Africa. Afterward, as a warrant of the 3^rd Infantry Regiment, he also took part in the offensives in the Sahara and Madagascar, was injured twice, and then was commanded to the 1st Cavalry (Warship) Regiment.

After the Algerian war ended in 1962, the main base of the Legion was moved from Sidi-bel-Abbes to the town of Aubagne, South of France, and Szecskó held his new post here at the Headquarters of the Legion. In the 1970s and 1980s, he became the Director of the Museum and the Archives of the French Foreign Legion, and edited its monthly magazine Képi blanc. In the meantime, he received his MA and then PhD degree in history from the University of Montpelier. He finished his military career in 1986 after close to 29 years of service in the Legion; however, he kept active in his field of science and in organizing circles of veteran legionnaires (AALE). He published a number of articles and a dozen books on the history of French Foreign Legion in French, English, and German.

Before 1990, based on rumors fostered by the communist secret police, he, together with his fellow patriots, thought for decades that all active legionnaires had been deprived of their Hungarian citizenship. He became a French citizen in 1974, and lived together with his Spanish-French wife, children, and grandchildren in Aix-en-Provence for half a century. Among his many prizes and decorations, he was most proud of the “Knight of Arts and Literature,” a prestigious French prize established for civilians, that no active military man ever received, except him. Though he felt all through his life a strong homesickness, and managed to preserve his traditional Hungarian patriotism, he never had the chance to return to Hungary after 1956—for a long time due to his political anathema, and then his poor state of health. He passed in Aix-en-Provence in late 2017 following years of struggle with his fatal illness. His parting was not only a painful loss to his family but also to his friends and the Hungarian circle of veteran legionnaires in Provence, of which he had been a devoted organizer for decades.

His straightforward, and emotive answers to his questionnaire lay bare his life career and frame of mind. He also reflected on his feelings toward his native land, the Legion, and his host country. Though his loyalty to the former two seems to remain firm, similarly to his stubborn anticommunism rooted in his early life experience of 1956, he felt much more reserved and often critical of the French public affairs and way of life, as both are lacking  “the real” patriotic loyalty and altruism. Thus, keeping alive the regular meetings and traditional community rituals, with their strong 1956 engagement, served to strengthen the Hungarian legionnaires’ moral and cultural resistance.

List of completed veteran questionnaires, 2011–2017

(Place and date of birth, residence in France, and year of completion)

  1. A., Domokos (Budapest, 1939) Paris, 2012

  2. Bubla, István Miklós (Keszthely, 1936) Paulhan, 2017

  3. Huber, Béla (Sopron, 1942) Aubagne, 2012

  4. Spátay, János (Budapest, 1943) Puyloubier, 2011

  5. Soós, Sándor (Budapest, 1939) Septémes les Vallons, 2012

  6. Sorbán, Gyula Elek (Budapest, 1940) Toulon, 2011

  7. Szecskó, Tibor (Gyöngyös, 1939) Aix-en-Provence 2017, 2011

  8. Morvay, Tamás (Budapest, 1938) Vins sur Caramy, 2012

  9. Nemes, Sándor (Szekszárd-Zomba, 1941) Borgo (Corsica), 2011

Acest document reflectă modul în care exilul românesc s-a organizat și a acționat pentru mediatizarea în Occident a proiectului de sistematizare urbană al regimului Ceaușescu, care a implicat tacit demolarea, mutilarea sau distrugerea patrimoniului național. Mesajul de protest a fost împărțit cu ocazia înființării la Paris în 1985 a Asociației Internaționale pentru Protejarea Monumentelor și Siturilor Istorice din România. Scopul asociației era acela de a atrage atenția decidenților politici și opiniei publice internaționale în legătură cu proiectul regimului comunist din România de demolare a patrimoniului arhitectural și urbanistic. Accentul acțiunilor întreprinse în cadrul acestei asociații a căzut, în mod deosebit, pe mediatizarea demolării centrului orașului București, gândită de autoritățile regimului comunist în scopul reconstrucției acestuia după viziunea arhitectonică comunistă. Cu ocazia înființării, asociația a organizat un protest pe străzile Parisului, în timpul căruia a împărțit participanților și trecătorilor un mesaj de protest al asociației și a expus pancarte cu texte despre România comunistă însoțite de fotografii ale unor monumente istorice distruse de comuniști sau în plan de a fi demolate ori mutate. Un exemplar al acestui mesaj de protest a fost trimis prin poștă mai multor exilați români în scopul de a-i determina să adere la asociație și să se implice în demascarea regimului comunist din România și, în special, a proiectului de sistematizare urbană al regimului Ceaușescu. Acest document a fost trimis de către președintele asociației, arhitectul Ștefan Gane, și Sandei Stolojan, personalitate a exilului românesc, care l-a păstrat în copie în arhiva sa privată și poate fi consultat în colecția de la IICCMER. Documentul a fost redactat în limbile engleză și franceză, în format A4. Materialul, intitulat "Protest. Patrimoniul istoric și spiritual al României este în pericol”, prezenta succint consecințele proiectului de sistematizare a Bucureștiului întreprins de autoritățile comuniste începând cu anul 1977 și oferea câteva exemple de monumente din patrimoniul istoric și spiritual al românilor distruse, demolate sau mutilate de regimul Ceaușescu. Pe acest fond, asociația protesta și solicita: încetarea demolărilor de monumente și situri istorice din țară; reînființarea Comisiei privind Monumentele Istorice din România desființată în 1977; reconstruirea, sub egida acestei comisii și cu ajutorul Consiliului Internațional pentru Conservarea și Restaurarea Monumentelor și Siturilor  și al altor organizații internaționale, a monumentelor și a siturilor istorice demolate.

The collection documents the work of Croatian historian and political émigré Nikola Čolak (1914-1996). In 1966, he belonged to a group of academics and thinkers from Zadar, who officially sought to break the Communist Party's monopoly on truth by establishing the first journal not controlled by the Party. After the suppression of this initiative, Čolak was forced into exile in Italy. The so-called Movement of Independent Intellectuals represented the first attempt to create a formal cultural opposition circle not only in Croatia, but in Yugoslavia as a whole, which is recorded through this collection.

Colecţia ilustrează viaţa şi activitatea a doi intelectuali români separaţi de Cortina de Fier, fraţii Aurel şi Emil Cioran. În timp ce Aurel Cioran a trecut prin spaţiul concentraţionar comunist şi apoi a trăit până la sfârşitul vieţii la Sibiu, fratele său s-a stabilit din anul 1941 la Paris, unde a devenit un eseist de limbă franceză recunoscut la nivel internaţional. Colecţia cuprinde manuscrise originale, corepondenţă, fotografii şi documente personale din perioada 1911–1996.