The document presents an excerpt of the important points expressed at the meeting of Prosvjeta’s Executive Comittee, held in Zagreb in March 1971. It documents the aspirations of Prosvjeta’s leadership , which exceeded accepted boundaries and whereby the authorities deemed them oppositional. The debate clearly reflected dissatisfaction with Prosvjeta’s status in society and the evident tendency toward a broader Serbian influence. The demands detailed in the document include a constitutional guarantee of equal treatment of Serbs and Croats, the convening of a Congress of Serbs in Croatia, more state funding, equal status of languages and scripts, the renaming of the periodical Prosvjeta to Srpska riječ, the establishment of the Museum of Serbs in Croatia and other Serbian institutions as well. But not all participants were of the same opinion, so various disagreement were recorded in the document, especially when it came to Prosvjeta’s political engagement.

Students also demonstrated their support for Croatian reformist and nationally-oriented political leaders by distributing handwritten pamphlets on different types of paper. This collection includes several examples of such pamphlets, and one mentions Savka Dabčević-Kučar and Mika Tripalo, both removed from their posts in December 1971. On the pamphlets themselves or in separate notes, the State Security Service recorded where and when the pamphlets were found. Together with other materials collected during Operation Tuškanac, these pamphlets were used in the prosecution of participants in the student movement.

The documents are available for research and copying.

Documentul respectiv este o copie a memoriului redactat de Gheorghe Ghimpu la sfârșitul anului 1971 și adresat postului de radio Europa Liberă. Acest text are un volum de 13 pagini și este tipărit la mașina de scris. Textul face parte din volumul 10 al dosarului Usatiuc-Ghimpu-Graur, păstrat în prezent la Arhiva SIS. Versiunea depozitată în această arhivă reprezintă traducerea literală în limba rusă a documentului original, scris de mână în limba română. Versiunea românească a fost copiată de Valeriu Graur de pe textul original al memoriului, tipărit la mașină în limba română și avându-l ca autor pe Gheorghe Ghimpu. Textul copiat de Graur, confiscat din apartamentul acestuia în timpul percheziției, a reprezentat una dintre principalele probe anexate la dosar în timpul procesului. Se preconiza că textul va fi trecut clandestin în România de către Graur și va fi trimis ulterior la sediul postului de radio ”Europa Liberă” din Munchen, în mod clandestin. Arestarea lui Graur a împiedicat realizarea acestui plan. Documentul în cauză sintetizează principalele argumente și puncte de vedere ale membrilor Frontului Național Patriotic. Textul începe prin a deplânge soarta ”vechilor ținuturi românești” ale Basarabiei, Bucovinei de Nord și Transnistriei, ajunse sub ”cea mai cruntă și despotică tiranie” a regimului sovietic. Regimul comunist este acuzat de ”șovinism” și de politici represive aplicate pe scară largă în perioada postbelică. Autorul recunoaște, că în anii 1960 situația s-a îmbunătățit parțial și că populația moldovenească avea acum mai multe oportunități în domeniul educației. Cu toate acestea, situația RSSM în cadrul URSS este descrisă ca fiind similară cu cea a unei ”colonii a Imperiului Rus” (retorica anti-imperialistă este evidentă în acest caz). În continuare, documentul prezintă și încearcă să analizeze diversele strategii folosite de regimul sovietic pentru a rusifica și ”deznaționaliza” populația românofonă locală. Se menționează, în special, izolarea românilor din URSS de România propriu-zisă și încercarea de a crea o identitate națională moldovenească separată, pe baza criteriului lingvistic. În afară de asta, autorul subliniază un șir de alte manifestări concrete ale politicii de rusificare, de exemplu: 1) încercările continui și constante de asimilare a populației locale, prin numirea în posturi administrative și de conducere a vorbitorilor de rusă sau a moldovenilor rusificați, care erau etichetați drept ”venetici” sau colaboraționiști ai autorităților ruse, și care consolidau astfel relația colonială dintre Moldova Sovietică și centrul imperial rus; 2) ”expulzarea” românilor pe pământurile ”virgine” din Siberia și Kazahstan și înlocuirea lor de către un val de imigranți slavi; 3) serviciul obligatoriu în armata sovietică; 4) stimularea și încurajarea căsătoriilor mixte; 5) folosirea generalizată a limbii ruse ca limbă de stat (în pofida prevederilor din constituția sovietică) și marginalizarea limbii române în sfera publică; 6) rusificarea educației, la toate nivelurile; 7) rusificarea deliberată a numelor proprii (atât nume de persoane, cât și denumiri de localități). Autortul afirmă, în continuare, că populația românească nu a acceptat politicile discriminatorii ale ”colonizatorilor ruși”, invocând o serie de exemple ale rezistenței individuale contra regimului, în special din sfera cercurilor intelectuale. Deși autorul declara că ”lupta va continua”, textul se încheie pe o notă destul de pesimistă, accentuând faptul că românii din RSSM rămâneau izolați și ignorați de comunitatea mondială din cauza politicilor de rusificare promovate de regimul sovietic. Limbajul naționalist al documentului, inspirat, probabil, din retorica interbelică specifică perioadei României Mari, face din acest document unul dintre cele mai elocvente exemple ale opoziției naționale din RSSM în perioada sovietică. Atenția acordată de autor sferei culturale este deosebit de revelatoare. Este demn de menționat faptul, că Graur a reconstituit din memorie o versiune a acestui document, care a putut, astfel, să ajungă, în fine, la destinatar zece ani mai târziu. În 1982, documentul a fost transmis în timpul unei emisiuni a postului de radio ”Europa Liberă”. 

Tamás Szentjóby: Parallel-course Study
Track, July 1, 1971 (Initiation ritual. Designed and moderated by Tamás Szentjóby and János Baksa-Soós. Contributors: Eleni Taxidu, Zója Karandata, Gábor Bene)

Acest document reflectă un mod de organizare și activitate al exilului românesc postbelic, precum și o serie de probleme majore pe care acesta le-a întâmpinat: lipsa mijloacelor materiale și a unității românilor. Exilul românesc, deşi o formă de opoziție a românilor din mai multe perioade istorice, a atins o dimensiune semnificativă în timpul regimului comunist. Exilul românesc postbelic s-a constituit într-un spațiu geografic extins, fiind împărțit pe mai multe continente: Europa, America de Nord, America de Sud, Australia și Africa. Au existat totuși câteva state pe teritoriul cărora românii și-au concentrat forțele în mod special: Franța, SUA, Marea Britanie, RFG, Spania și Canada. Determinat de contextul politic intern şi influenţat de mişcările de pe scena politică internaţională, exilul românesc de după cel de-al Doilea Război Mondial trebuie înțeles ca o reacţie la instaurarea şi dominaţia regimului comunist în România şi ca o formă de opoziţie faţă de acesta. Aflați în afara granițelor țării, românii au încercat să se organizeze, punând bazele unor fundații, asociații, instituții, institute şi publicaţii în scopul de a: reprezenta națiunea română și de a-i apăra interesele până la momentul eliberării; desfășura acțiuni care să ducă la restabilirea sistemului democratic din România; coordona activitatea românilor din afara granițelor țării în vederea îndeplinirii acestei cauze comune; stabili legături cu guvernele occidentale și cu organizații internaționale; reprezenta exilul și de a-i rezolva problemele; colabora cu reprezentanţi ai celorlalte ”naţiuni captive” din Europa Centrală şi de Est în vederea unor activități comune.

Prezentul raport, care însumează 5 pagini, prezintă situația uneia dintre cele mai importante organizații culturale a exilului, Fundația Regală Universitară Carol I. Instituţie culturală cu rang universitar, Fundaţia Regală Universitară Carol I (1950 – 1974) a fost fondată la Paris, la 3 mai 1881, de către regele Carol I şi desfiinţată de regimul comunist de la Bucureşti. Ulterior, la 8 decembrie 1950, din dorinţa de a continua vechea tradiţie a familiei regale, aceasta a fost reînfiinţată de către regele Mihai I, aflat în exil, care s-a bucurat în acest sens de sprijinul Comitetului Naţional Român, care era în viziunea fondatorilor guvernul românilor în exil. Fundaţia a început să funcţioneze efectiv la 1 ianuarie 1951. Scopul Fundației era acela de a: prezenta Occidentului valorile culturii române; afirma și dezvolta legăturile tradiționale dintre cultura franceză și cea română; stabili și menține relațiile cu instituțiile de cultură și învățământ, precum și cu autoritățile administrative franceze; asigura prezența românească în forurile și manifestațiile culturale internaționale; salvgarda patrimoniul culturii naționale; studia problemele culturale și tehnice cu care s-ar fi confruntat România după eliberarea regimului comunist; sprijini și îndruma studenții români din exil; încuraja cercetarea științifică; alcătui o bibliotecă la sediul Fundației; transforma sediul său în Casa Culturii române în străinătate. În fiecare an, conducerea Fundației întocmea un raport de activitate. Un astfel de document se regăsește și în colecția Sanda Stolojan, care s-a implicat în activitățile Fundației și care a publicat poezii și proză în cele două publicații literare ale acesteia: Ființa Românească și Revue des Etudes Roumaines. O copie a acestui document a ajuns în arhiva privată a Sandei Stolojan întrucât era o apropiată a persoanei care a redactat materialul, Constantin Cesianu, și cu atât mai mult cu cât era direct implicată în acțiunile Fundației. În ceea ce-l privește pe Constantin Cesianu (1886-1983), acesta a fost deținut politic în România comunistă între anii 1956-1963. La câțiva ani după eliberare a emigrat în Franța, unde a publicat cartea Salvat din infern, în care a relatat experiența sa concentraționară din România comunistă. Volumul a apărut inițial în limba franceză. În română a fost tradus și publicat în țară în 1992 și este nelipsit în bibliografia de specialitate. La Paris s-a implicat activ în activitățile românilor din exil de mediatizare în Occident a politicilor represive și aberante ale regimului comunist din România.   

Raportul pe care Constantin Cesianu l-a redactat în 1971 atrage atenția asupra situației Fundației din 1971, când bilanțul anual al activității sale nu a fost unul pozitiv. Explicația ținea de lipsa mijloacelor materiale care să-i permită să-și atingă scopul și să-și îndeplinească obiectivele. De altfel, cu această problemă s-au confruntat permanent toate organizațiile exilului. În altă ordine de idei, dincolo de situația financiară deficitară a Fundației, raportul prezenta câteva dintre activitățile pe care Fundația le-a desfășurat în 1971: conferințe culturale și sărbătorirea zilelor istorice ale României (1 decembrie – Ziua Marii Uniri, 24 ianuarie – Ziua Micii Uniri, 10 mai – Ziua Independenței). Mai mult, documentul prezenta situația bibliotecii Fundației și profilul cercetătorilor care veneau acolo pentru documentare. În final, se făcea apel la unitatea românilor din străinătate, dezideratul suprem al tuturor organizațiilor exilului, care însă nu s-a concretizat niciodată între anii 1948-1989.

Cotton-wool dipped into goose grease on standing A4 format paper. Typed text on the upper left corner: “Do not separate! Do not isolate!”

Miklós Erdély intended this work to be part of the concept collection initiated by László Beke called “Imagination/Idea,” which consisted of paper works arranged into a dossier. Erdély formulated the text with this in mind and handled the work to the collector without wrapping it. László Beke was compelled to find a solution in order to protect the other works, so after some pondering he placed the work of Erdély into a nylon folder.

On 11 December 1971, the Public Security Secretariat in Zagreb filed criminal charges with the District Public Prosecutor in Zagreb against student leaders Ivan Zvonimir Čičak, Dražen Budiša, Ante Paradžik and Goran Dodig on grounds of enemy propaganda and “criminal offences against the people and state by a counter-revolutionary attack on the state and social order.ˮ They were charged, inter alia, for incitement by “speeches and textsˮ calling for “violent and unconstitutional changes to the state and social order,ˮ “disrupting the fraternity and unity of Yugoslav nationalities,ˮ as well as “undermining the economic basis of socialist development.ˮ All four were convicted: Dražen Budiša to four years in prison, Ivan Zvonimir Čičak and Ante Paradžik to three, and Goran Dodig to one. Their prosecution is an example of the repression at the end of 1971 and in 1972 against members of the student movement, and participants in the Croatian national movement and the Croatian Spring in general. It resulted in several hundred convictions for political offences and the purge of several thousand members of the League of Communists of Croatia (Croatian Encyclopaedia online. “Hrvatsko proljećeˮ. Accessed on 30 May 2018). This collection includes over 1,000 pages pertaining to such indictments and criminal indictments.

The documents are available for research and copying.

One of the first performances from the "Causal Passer-by" cycle (after those in Zagreb) was the one in Belgrade in 1971, in which the poster (portrait) ˝Casual passer-by I met at 2:29 p.m.“ was used. The poster (portrait) was placed on the façade of the Jugoexport building on Belgrade’s central square (today's Kolarčeva 1). It is safe to assume that the reaction of Belgrade's citizens was similar to that of the citizens of Zagreb - confusion and suspicion concerning the identity of the depicted figures.

It was a subversive performance in a public area, otherwise intended for officials, where the artist hung portraits of random passers-by and in that way questioned the established forms of communication in the public space of a socialist state.

Hrvatski tjednik (in its sub-title it was defined as a newspaper for cultural and social issues) was a periodical published by Matica hrvatska (MH) in 1971 (from April 16 to December 3). It was launched at the peak of the Croatian Spring and soon became the primary media through which the MH and a circle of intellectuals gathered around it spread the ideas of this national reform movement. In advocating for Croatian cultural integration and equality within the Yugoslav federation, the paper openly criticised the socialist regime due to its economic-political, demographic and cultural failures. It was the most vocal media of the Croatian Spring that shared the destiny of the movement. After a precipitous ascent, the government extinguished it.

The first editor-in-chief was Igor Zidić (no. 1-13), who was succeeded by Vlado Gotovac (no. 14- 33), while the managing editor was Jozo Ivičević. The editors and authors of Hrvatski tjednik were prominent Croatian intellectuals (Stjepan Babić, Zvonimir Berković, Dubravko Horvatić, Tomislav Ladan, Srećko Lipovčan, Zvonimir Lisinski, Petar Selem, Tvrtko Šercar, Ivo Škrabalo, Hrvoje Šošić, Franjo Tuđman and others). The paper, which was published every Friday on 24 pages, had a circulation of 35,000, which increased over time. The last issue reached a number of 130,000 copies, which was an incredible number for that time.

The rapid spread of the newspaper provoked a reaction by the regime, which began to see it and its publisher as political opposition. Soon the regime declared them a focal point of counterrevolutionary politics and Croatian nationalism. The paper was censored in July (No. 16, July 30), and after issue number 33 of December 3, and the fall of Croatian political leadership at a meeting in Karađorđevo a day earlier, the regime shut down the paper and its publisher. The regime also launched various types of persecution against the most prominent members of Matica hrvatska and its newspaper, from harassment at work, dismissals, to court trials and prison sentences. In 1972, editor-in-Chief Vlado Gotovac was accused of conducting hostile activity against the state and was sentenced to four years of strict imprisonment with an additional three-year loss of civil rights. The editorial board had also prepared issue no. 34 , which was ready to print, but it was never released during communist rule. This unpublished issue with the editorial ("Maintaining Hope") written by Vlado Gotovac, was obtained by émigrés and came to the hands of Jakša Kušan, who published it in the newspaper Nova Hrvatska.

The document clearly states that Prosvjeta’s activities received a "negative political assessment" by the Central Committee of the League of Communists of Croatia, with the recommendation that the Executive Council of Parliament suspend the allocation of funds to those users "who are found to act or have acted in a manner that oppose course set forth by the League of Communists of Yugoslavia and the existing constitutional order". The document is evidence that in that period on the basis of its activities Prosvjeta was considered an opposition organization.

Datată pe 15 octombrie 1971, scrisoarea a fost semnată de trei membri ai Clubului Regilor Liberi. Clubul era, de fapt, un grup de adolescenți, între 14 și 16 ani, care se adunau ocazional pentru a asculta muzică străină. Pentru a se deosebi de colegii lor, fiecare membru al grupului și-a luat un pseudonim englezesc și a decis să poarte un tricou galben cu inițialele grupului și o floare imprimată pe el. De asemenea, ei și-au făcut insigne cu numele clubului, poreclele lor și cuvântul “hippy,” pentru că doreau să se identifice ca grup hippy. Deoarece programul lor preferat de muzică la Radio Europa Liberă a era emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac, ei au decis să-i scrie acestuia o scrisoare în numele grupului. În mesajul lor, acești tineri au descris impactul tezelor din iulie 1971, care au impus un embargo asupra produselor culturale străine de tot felul: “După vestita dată de 7-VII-‘71 [de fapt, Ceaușescu a ținut discursul său pe 6 iulie], dată ce va rămâne ca o zi de doliu în calendar, viața tinerilor din România s-a înrăutățit și mai mult: s-au dus bărbile și pletele tinerilor, s-a dus muzica pop, beat, sau cea progresivă. S-au dus TOATE!” (ACNSAS, I 3032 vol. 1, f.21). Scrisoarea lor a reprezentat o critică destul de radicală a politicilor culturale ale regimului lui Ceaușescu și a dificultăților economice, cărora românii trebuiau să le facă față în viața lor de zi cu zi. Mai mult, ei au perceput emisiunea lui Cornel Chiriac, Metronom, ca o scăpare din realitatea sumbră a vieții lor și o fereastră către “o viață mai liberă și mai frumoasă, o viață pe care ai vrea să o trăiești.” În ultima parte a scrisorii, semnatarii i-au cerut lui Cornel Chiriac să le difuzeze melodiile lor preferate. Din nefericire pentru ei, poliția secretă românească, Securitatea, a interceptat scrisoarea și i-au supus pe autorii ei unei anchete. În cele din urmă, membrii Clubului Regilor Liberi au primit un avertisment din partea Securității și au trebuit să semneze o declarație prin care și-au recunoscut vinovăția și s-au angajat să nu se implice în activități similare în viitor.