Pe baza documentelor colecției Congregației Reformate din Cluj–Dâmbul Rotund, pe 13 martie 1971, vest-germanul Gustav Adolf Werk a oferit o donație de 50.000 de mărci germane ca ajutor ecumenic pentru construcția bisericii (KKREL 1971/7, Raportul nr. 28). Evenimentul s-a dovedit a fi de importanță majoră în procesul de construcție al bisericii. Faptul că statul putea beneficia de valută străină de pe urma șantierului de construcții a fost considerat un argument foarte puternic și a jucat un rol imens în istoria autorizației de construcție, eliberată însă fără mare tragere de inimă de autorităţile comuniste. Între anii 1971-1976, fundația și pastorul din Dâmbul Rotund, János Dobri, în mare parte doar au corespondat cu privire la această problemă despre preluarea sumei, iar parohia a fost nevoită să răspundă că nu a obținut încă aprobarea pentru construcție. Sub regimul comunist orice donație în bani sau de altă natură pentru comunităţile religioase provenind din străinătate putea fi acceptată și preluată numai cu permisiunea Departamentului Cultelor de la București. Regulamentul nr. 16455/1971 al Departamentului Cultelor, cu referire la Decretul-lege nr. 334/1971 alin. 5 lit. "r", a stipulat că darurile, moștenirile date sau acceptate de organizațiile clericale se pot face numai prin aprobarea Departamentului Cultelor. În plus, orice obiect de inventar, fie că avea valoare istorică, artistică sau nu, cărți, manuscrise, instrumente muzicale, bani, materiale, produse, indiferent de valoarea lor, puteau fi donate sau acceptate numai prin aprobarea prealabilă a Departamentului Cultelor (KKREL 1971/7, Adresa nr.1420). În cele din urmă, în plus față de construcția bisericii, s-a acordat permisiunea pentru utilizarea donațiilor. Conform cunoștinței pastorului reformat András Dobri și a cantorului Anna Jankó, numai prima jumătate a sumei a fost transferată oficial la Banca Națională a României, cealaltă jumătate a fost transferată prin alte „filiere.” În acele vremuri, valuta nu putea intra în posesia unui cetățean român, care trăia în țară, fără aprobarea autorităţilor. Străinii trebuiau să facă schimbul valutar la cursul oficial și astfel puteau să ofere banii. Deoarece rata de schimb era dezavantajoasă, cei responsabili din congregaţie au decis să schimbe valuta introdusă cu ajutorul turiștilor polonezi. Cea mai mare parte obținută în acest fel a putut fi folosită în mod corespunzător în timpul construcției. Pentru că era vorba despre sume mai mari, aproape toți membrii prezbiteriului, format atunci din aproape 28 de membri, au luat o parte din aceste sume, pe care apoi i-au oferit ca donație, în nume propriu, pentru construcția bisericii. Pe baza interviurilor realizate prin metoda istoriei orale, nu este exclus ca a doua parte a donației vest-germane să fie transferată oficial într-un mod similar, iar credincioșii au fost utilizați în preluarea altor donații în numerar străin, pentru că donația în sine a lui Gustav Adolf Werk nu a fost suficientă pentru construcția bisericii (declarația lui Anna Jankó, declarația lui András Dobri).
Materialele create de Securitate despre János Dobri informează, de asemenea, despre donație. Pe baza documentelor conținute în dosarul informativ, la 5 martie 1971, episcopul reformat Gyula Nagy a fost informat printr-o scrisoare din partea donatorului vest-german - prin pastorul-secretar general Dieter Knall - că suma de bani destinată construcției bisericii din Dâmbul Rotund a fost pregătită și i s-a cerut să accepte donația în numele Eparhiei Reformate Cluj. Un răspuns pozitiv a fost precedat de acordul Departamentului Cultelor din București (ACNSAS, 211500/4, 147). Începând din august 1972, serviciul de contraspionaj din Cluj, condus de colonelul Sándor Peres, s-a ocupat, în special, de acest caz. După ce Securitatea a aflat că o sumă considerabilă a fost alocată de Fundația Gustav Adolf Werk pentru construcția bisericii, Peres a afirmat că, pentru a primi banii, ei trebuie să vorbească cu inspectorul județean de la Culte, „studiind posibilele moduri de coordonare.” Această afirmație este semnificativă mai ales în lumina unei declarații ulterioare a inspectorului județean de la Culte, Hoinărescu Țepeș Horia, conform căreia în Cluj nu se vor construi biserici sau capele maghiare, atât timp cât el deținea acea poziție în oraș (ACNSAS, I211500/5, 152–153). Acțiunile ulterioare, construcția bisericii, dovedesc succesul „coordonării,” ținând cont de interesele partidului-stat unic.
Câteva dintre fotografiile realizate de Lucian Ionică sunt instantanee ale unor momente de mare dramatism. Între acestea, cele ”greu de privit” de la Cimitirul Săracilor, cu cadavrele celor uciși de forțele represive ale regimului comunist, îngropate pe fugă de reprezentanții acestora și dezgropate pentru a fi înhumate așa cum se cuvine. De asemenea, există în această colecție câteva cadre cu portrete de copii răniți în timpul Revoluției din decembrie 1989 în Timișoara. Ele sunt realizate în interiorul Spitalului de Copii din Timișoara, pe data de 24 decembrie. Fotografiile îi înfățișează pe copiii răniți stând în pat; cele trei instantanee includ trei portrete cu doi băieți și o fată. ”Am încercat la câțiva ani după ce am făcut acele poze să dau de urma copiilor pe care îi fotografiasem. Nu i-am găsit, deși am încercat de mai multe ori. Nu am avut inspirația, în vâltoarea și în emoția puternică a evenimentelor de atunci să le notez numele. Astăzi nu știu ce au ajuns, ce fac,” mărturisește Lucian Ionică regretul de a nu mai putea urmări povestea celor a căror dramă a imortalizat-o în decembrie 1989. ”În Revoluția de la Timișoara, mulți adolescenți au fost în stradă. Forțele represive nu au avut însă nicio reținere de a trage în ei. Victime ale Armatei în primul rând. Deschiderea focului către persoanele minore este imposibil de acceptat. Desigur, nu se justifică nici împotriva adulților, însă acțiunile brutale ale militarilor împotriva copiilor arată cât de fideli erau cei din trupele de represiune față de Nicolae Ceaușescu,” rezumă Gino Rado, vicepreședintele Memorialului 16-22 decembrie 1989 Timișoara, urmările tragice ale implicării forțelor loiale regimului comunist în reprimarea manifestanților, inclusiv a minorilor (Szabo și Rado 2016). Conform cercetărilor celor de la Memorialul Revoluției din Timișoara, dar și a altor statistici oficiale care documentează dimensiunile represiunii din această localitate în decembrie 1989, cel puțin 6 copii sau tineri cu vârsta sub 18 ani au fost uciși în orașul-simbol al Revoluției Române. Cel mai tânăr erou-martir de la Timișoara este Cristina Lungu; în decembrie 1989, când a fost împușcată mortal, ea avea numai doi ani.
Această colecție cuprinde diverse documente (inclusiv materiale ale procesului de judecată) legate de activitățile lui Alexandru Șoltoianu, o figură de opoziție bine cunoscută în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (MSSR) la sfârșitul anilor 1960 și 1970. În strânsă legătură cu grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur, Șoltoianu a inițiat un proiect paralel de creare a unui partid politic antisovietic de orientare națională, cunoscut sub numele de Renașterea Națională a Moldovei, care urma să se bazeze pe o rețea extinsă de asociații studențești. Documentele legate de cazul lui Șoltoianu se află în prezent în Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM). Aceste materiale au fost transferate la ANRM de la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fostă Arhiva KGB).
Decizia Prezidiului Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești privind cazul lui Gheorghe Zgherea. 9 iunie 1955 (în rusă)
Peste aproape doi ani după condamnarea sa, în primăvara anului 1955, Zgherea a depus o petiție adresată Procurorului General al RSS Moldovenești, solicitând revizuirea sentinței sale. În această petiție, Zgherea își recunoștea din nou vina, dar sublinia că motivul principal al convertirii sale la inochentism a fost influența părinților săi. El susținea că, din cauza vârstei sale fragede și a nivelului nesatisfăcător al educației sale, nu a conștientizat pe deplin consecințele acțiunilor sale în acel moment. De asemenea, el declara că, în timpul detenției sale în lagărul de muncă, „a conștientizat totalmente esența greșită a opiniilor sale” și, prin urmare, era pregătit să „rupă toate legăturile cu secta inochentiștilor”. Acest remarcabil exemplu de pocăință și „reeducare”, în aparență, reușită, nu ar trebui însă interpretat ad litteram, mai ales având în vedere faptul că în timpul procesului Zgherea a refuzat să își renege opiniile religioase și să renunțe la credința sa. Cu toate acestea, în contextul sovietic post-stalinist, petiția lui Zgherea s-a dovedit a fi o strategie eficientă pentru ameliorarea situației sale și pentru obținerea unei reduceri a pedepsei și, în cele din urmă, a unei amnistieri complete. Într-o notă analitică privind cazul lui Zgherea, unul dintre angajații Ministerului de Interne al RSSM, maiorul Rogaciov, a menționat explicit recunoașterea parțială a vinovăției de către inculpat și aparenta sa „reeducare” drept circumstanțe atenuante. În rezoluția semnată de Rogaciov și trimisă Procurorului General al RSSM, A. Kazanir, pe data de 28 aprilie 1955, primul a conchis că, deși „vina” lui Zgherea nu putea fi pusă la îndoială, sentința sa era „prea severă și nu corespundea seriozității și gravității faptelor sale”. Prin urmare, Rogaciov îi recomanda procurorului să depună un protest formal la Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSSM pentru a solicita revizuirea cazului lui Zgherea. Procurorul a acționat în consecință. Ca urmare a acestui protest, după reexaminarea cauzei, la 9 iunie 1955, Judecătoria Supremă a emis o decizie specială, prin care sentința lui Zgherea era redusă la cinci ani de muncă forțată și la suspendarea drepturilor civile pe o durată de trei ani. Principalul argument al instanței a fost că Zgherea „nu ocupa un post de conducere în cadrul sectei”. Această motivare arată o schimbare în percepția autorităților față de gradul de pericol social reprezentat de inochentiști și de mișcările religioase similare, sugerând o abordare mai diferențiată față de acțiunile individuale ale membrilor acestora. Mai mult, Zgherea a fost amnistiat conform prevederilor Decretului din 27 martie 1953, care a pus capăt principalului val de represiuni staliniste și a asigurat baza juridică pentru eliberarea treptată a deținuților politici. El urma să fie eliberat din lagărul de muncă în cel mai scurt timp, iar condamnarea sa penală a fost anulată. Acest caz nu a însemnat, desigur, inaugurarea unei atitudini cu totul noi a regimului față de disidența religioasă. Acest fenomen a continuat să fie privit cu suspiciune și supus represiunilor. Cu toate acestea, a existat o schimbare evidentă în privința strategiilor represive ale autorităților, care au devenit mai subtile și mai diferențiate. Cazul lui Gheorghe Zgherea este astfel un exemplu fascinant al continuității ideologice, care era totuși nuanțată de schimbarea metodelor de combatere și abordare a disidenței și opoziției religioase față de regim.
This unique collection of samizdat literature (1972-1989) contains samizdat books by Czech and Slovak authors whose works could not officially be published in socialist Czechoslovakia, as well as a collection of samizdat periodicals and individual texts.
The bequest of Rusko Matulić, an American engineer and writer of Yugoslav origin, is held in the Hoover Institution at Stanford University. The collection largely encompasses Matulić's activities as a political émigré in the United States of America, when he mainly dealt with the publication of the bi-monthly bulletin of the Committee Aid to Democratic Dissidents in Yugoslavia (CADDY). The bulletin and organization acted as a part of the Democratic International, established in New York in 1979. Mihajlo Mihajlov, one of the most prominent Yugoslav dissidents, was a member and the main initiator of launching the CADDY organization and its bulletin. Rusko Matulić was Mihajlov's main collaborator in the overall CADDY project.
The Pavao Tijan Collection is deposited in the Archives of the Croatian Academy of Science and Arts in Zagreb. It demonstrates the cultural-oppositional activities of the Croatian émigré Pavao Tijan, who lived in Madrid after the Second World War. There, Tijan organized anti-communist activities against the Yugoslav regime and also against global communism during the time of the Cold War. This collection is very important to the little known Croatian cultural history of the émigré colony of Spain.
The Jan Zahradníček Collection at the Museum of Czech Literature is an important resource documenting the literary and Catholic opposition to the communist regime in post-war Czechoslovakia. It includes Jan Zahradníčekʼs poetry manuscripts, written illegally in the 1950s, in Pankrác Prison.
The founder of the Folk Dance House Movement was Béla Halmos. Halmos, as a musician, a folklorist, an instructor, an organizer and the leader of the Hungarian revival movement, supported the Hungarian folk culture and Dance House Movement. The Folk Dance House Archives started to function in 1999. The root of the Archives was the private collection of Béla Halmos, and it continuosly grew thanks to gifts and donations.
Această colecție ad-hoc a fost separată din cadrul fondului dosarelor judiciare privind persoanele supuse represiunii politice în timpul regimului comunist, care este păstrat în prezent la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta Arhivă KGB). Materialele colecției se axează pe cazul lui Gheorghe Zgherea, o persoană de origine țărănească care făcea parte din comunitatea religioasă a inochentiștilor, o mișcare milenaristă și cu tendințe eshatologice care era destul de activă în Basarabia și Transnistria, în special în prima jumătate a secolului al XX-lea. Materialele colecției sunt revelatoare pentru politica represivă a regimului sovietic în sfera religioasă, mai ales pentru atitudinea ostilă a autorităților sovietice față de comunitățile religioase non-conformiste și marginale, care erau percepute ca o amenințare deosebit de serioasă la adresa regimului. Zgherea, care a devenit predicator în cadrul comunității sale la sfârșitul anului 1950, a fost acuzat de „vagabondare prin satele” din RSS Moldovenească și de răspândirea unor „idei antisovietice” în rândurile populației locale prin intermediul „folosirii și manipulării prejudecăților lor religioase”. Fiind arestat la 2 mai 1953, el a primit o sentință foarte dură, de douăzeci și cinci de ani de muncă forțată. Sentința sa a fost redusă la cinci ani de muncă forțată în iunie 1955. Conform unui decret special din martie 1953, el a fost amnistiat. Cazul lui Zgherea ne sugerează, de asemenea, schimbarea strategiilor represive ale regimului aplicate după moartea lui Stalin, dar și continuitatea în domeniul represiunii și a practicilor, aflate în permanentă evoluție, de înăbușire a oricăror forme de opoziție în societatea sovietică post-stalinistă.
Această colecție constă, în primul rând, din materialele confiscate de Securitate la 1 aprilie 1977, cu ocazia percheziției și arestării forței motrice din spatele mișcării pentru apărarea drepturilor omului în România, Paul Goma, un scriitor cenzurat în România, dar de succes în străinătate. Ceea ce este particular colecției este faptul că obiectele confiscate nu au fost distruse, ci păstrate de Securitate, transferate la CNSAS în 2002, de unde au fost returnate lui Goma în 2005. Astfel, colecția este una dintre puținele care au călătorit după 1989 din România în exil și care se află acum în Paris, unde Goma a fost forțat să emigreze la câteva luni după arestarea și confiscarea colecției.
The Woman and Society Feminist Collection at the Centre for Women's Studies in Zagreb consists of one register containing the manuscripts from the lecture cycle which was organized by the "Woman and Society" Section in 1982/83. The lectures dealt with the “woman question” in the historical context, as well as the “woman question” issues in socialist self-management and Marxist theory. The Collection testifies to the engagement of a smaller number of intellectuals who sought to put the “woman question” into public focus, thus affecting the improvement of the status of women in Yugoslavia, while the authorities argued that it was unnecessary because they thought that the ˝woman question˝ was resolved within Marxism.
The collection, which is the private property of István Viczián, illustrates the history of the Calvinist youth organization of Pasarét under socialism. The collection includes letters and photographs, which provide insights into the aspirations of the group to create an active religious community in an era when such communities were a threat to and contradiction of official communist youth policy.
István Bibó (1911–1979) was a Hungarian political scientist, sociologist, and scholar on the philosophy of law. During the Hungarian Revolution of 1956, Bibó acted as the Minister of State for Imre Nagy’s second government. When the Soviets invaded and crushed the revolution, he was the last minister left at his post in the Hungarian parliament building. Rather than flee, he remained in the building and wrote his famous proclamation, “For Freedom and Truth,” until he awaited arrest. Bibó became a role model for dissident intellectuals in the late communist era and a symbol of non-violent civilian resistance based on a firm moral stand. Since Bibó’s death in 1979, the family collection of his bequest, which includes personal documents, photos, manuscripts, books, and video and sound recordings, has been in the care of art historian and educator István Bibó Jr., who keeps the materials in his home in Budapest.
Colecția Victor Frunză reprezintă o sursă istorică importantă pentru cunoașterea și scrierea istoriei acelei părți a exilului românesc care a fost implicată activ în susținerea disidenților din țară și în mediatizarea în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului Ceaușescu. În mod special, colecția ilustrează activitatea colecționarului și a altor personalități ale exilului pentru respectarea drepturilor omului în România. De asemenea, documentele din această colecţie reflectă și implicarea românilor din străinătate în reconstruirea democrației în țara de origine.
The private collection of Tamás Csapody (1960–) includes documents related to movements for the reform of the compulsory military service and the introduction of alternative civilian service. Refusal to perform military service was an illegal act in the countries of the Warsaw Pact. Csapody’s collection, as the only collection focusing this specific topic, contributes to remembering the stories of people who were penalized by the laws of the Kádár regime because of freedom of thought, conscience, and religion.
Invitation and program schedule for the IHF Cultural Symposium, Budapest 15–18 October 1985
Although the plans and practical preparations for the alternative programs of the Budapest Cultural Forum 1985 had been started more than a year earlier, it was this invitation letter and program schedule sent to all Western participants by the International Helsinki Federation from its Vienna Office, an invitation signed by Chairman Karl Joachim Schwarzenberg on 1 September 1985, that proved the success of devoted efforts made by the IHF staff to organize a three-day East-West Cultural Symposium in Budapest in parallel with the official opening session of the CSCE European Conference.
The main subjects of the alternative forum were much more challenging. They included “Writers and their Integrity” and “The Future of European Culture,” and they offered a good opportunity for free and stimulating exchange of ideas for participants from both East and West. The list of authors invited seemed quite imposing, as it included prominent figures such as György Konrád, Susan Sontag, Per Wἃstberg, Hans Magnus Enzensberger, Derek Walcott, Timothy Garton Ash, Alain Finkelkraut, Danilo Kis, Jirzi Grusa, Ed Doctorow, and Amos Oz. This forum was perhaps the first chance since 1945 for writers from both East and West to enter free public debates on sensitive cultural and political issues such as exile, censorship, self-censorship, the role of national identity in literature, the rights of minorities, the right to history, or the basic question of whether European culture is separate from world culture. And is European culture really one indivisible culture? These questions and issues represented an utterly new approach which regarded cultural freedom as a vitally important and integral part of the overall realm of human rights.
How did the Budapest “Cultural Counter-Forum” manage to implement the promising plans made by the IHF? Not quite as was expected. Apart from Hungarians, no other participants from Eastern Bloc countries could attend the symposium, either because they could not get passports or because of the were forced to live under police surveillance or under house arrest, or they had been interned or jailed, like many Russian, Polish, Czech, Slovak, and Romanian writers at the time. They were partly represented by some Western writers with Eastern origins, e.g. Jirzi Grusa, Danilo Kis, and Amos Oz, and Timothy Garton Ash, who came from Warsaw to Budapest, spoke for the Polish writers who at the time were still suffering from the harsh measures of martial law. Things were similar in the case of writers who belonged to ethnic minorities. Hungarian participants, like poet Sándor Csoóri and philosopher Gáspár Miklós Tamás, spoke on their behalf, as did two of the most harassed writers and samizdat makers, Géza Szőcs, who was originally from Cluj / Kolozsvár / Klausenburg, and Miklós Duray from Bratislava / Pozsony / Pressburg. Szőcs and Duray addressed open letters to the participants in the Counter-Forum
How many people took part in the forum? As many people (120–150) as could fit in the crowded private Budapest flats provided for the event by poet István Eörsi and film director András Jeles. These people were IHF representatives, writers, journalists, Western diplomats, Hungarian intellectuals, and students. This constituted an unanticipated change which gave the Counter Forum a fairly informal and non-conformist feel. The Hungarian authorities refused to allow the group to hold its gathering in any public place, and the reservation made by the IHF for a conference room in a downtown Budapest hotel was cancelled at the last moment by the Hungarian secret police. On the very first day of the six-week-long official Forum, this scandal, which was reported on by the world press and some Western delegates, all of a sudden drew attention to the Counter-Forum, highlighting the fact that cultural affairs are still sensitive political issues in the eastern part of Europe.
The History of Homosexuality in Croatia Collection covers some of the most salient aspects of Croatian gay and lesbian private and public life in the socialist period (1945-1990). Court verdicts for same-sex sexual relations testify to the active institutional persecution of homosexuality, mostly in the immediate post-war period, in the late 1940s and early 1950s. Personal memories and oral history recollections illustrate the harsh everyday life reality of homosexuals in socialist Yugoslavia, but they also tell amazing stories of individual or collective resistance to institutional and social homophobia.
The events that transpired alongside the fall of the Romanov monarchy in February 1917, the takeover of the Winter Palace by the Bolsheviks in October 1917, and the dissolution of the Constitutional Assembly in January 1918 are immensely significant for understanding Ukrainian history and cultural opposition to communism. During that year of upheaval, many divergent visions for the future were articulated throughout the Russian Empire. In the Imperial Southwest, the Bolsheviks battled monarchists, nationalists, socialists, greens and anarchists over how to move forward during and after the collapse of empire.
The Ukrainian Museum-Archives has in its possession an original broadside of the Third Universal, issued by the Central Rada on November 20, 1917, in the four major languages used in the Imperial Southwest—Ukrainian, Russian, Polish and Yiddish. This document is reflective of efforts by the Central Rada to appeal to various communities living on the territory, while negotiating with the Provisional Government for greater autonomy. As historian George Liber notes, the first two proclamations of Rada did not define the borders of Ukraine, but the Third Universal asserted that the nine provinces in the Imperial Southwest with Ukrainian majorities belonged to the Ukrainian National (or People’s) Republic. The document also claimed parts of Kursk, Kholm/Chelm and Voronezh provinces, where Ukrainians also constituted the majority. The Central Rada also pledged to defend the interests of all national groups living in these territories and articulated a law protecting personal and national autonomy for Russians, Poles, Jews and others.
Shortly after this, the UNR established diplomatic ties with a number of European countries and even the United States. Britain and France tried to persuade the UNR leadership to side with them against the Central Powers, which they refused as they were determined to stay neutral. The Soviet Russian Republic initially recognized the UNR, but this was short-lived as the Red Army soon moved in from the north and east. This prompted the Rada to issue the Fourth Universal on January 25, 1918, which declared independence of the UNR as defined by the Third Universal. This made the push for greater autonomy within the context of empire a war of nationalist secession. (Liber, 62-63)
These early conflicts helped shape Soviet Ukraine’s relationship to Moscow for decades to come. In fact, Ukraine’s cultural, political and economic leadership struggled to define the parameters of engagement. Figures who were at the forefront of creating Soviet culture in the political and creative domains had to contest with the complex legacies of the Civil War of 1917-1922, which were never really fully resolved. Republican officials in particular (first in Kharkiv and later Kyiv) found it difficult to strike the right balance between autonomy and central control, regularly finding themselves on the wrong side of cultural policy after major shift in the priorities of Moscow.
The Karl Laantee collection at the Estonian Cultural History Archive is part of the large archival legacy of Karl Laantee, an émigré Estonian religious activist, and announcer with the Voice of America radio station.
Încheierea (rezoluția) Procurorului General al RSS Moldovenești în privința petiției lui Viktor Koval. Octombrie 1988 (în rusă)
Cu ocazia celei de-a 19-a conferințe a partidului, organizată la Moscova la sfârșitul lunii iunie 1988, în contextul tendințelor reformiste tot mai evidente din perioada târzie a Perestroikăi, Viktor Koval a depus o petiție prin care solicita revizuirea cazului său, reabilitarea sa definitivă și eliberarea din detenția forțată de la spitalul de psihiatrie. Această petiție a fost examinată de către Procuratura Generală a RSS Moldovenești la începutul lunii octombrie 1988. Pe 6 octombrie, procurorul cu misiuni speciale responsabil pentru supravegherea acțiunilor de anchetă ale KGB, M. V. Prodan, a emis o rezoluție specială, care respingea cererea lui Koval și confirma decizia anterioară a Judecătoriei Supreme a RSSM. Această rezoluție a fost aprobată de către Procurorul General al RSS Moldovenești, N. K. Demidenko, șase zile mai târziu, la 12 octombrie 1988. Acest document este deosebit de important, deoarece demonstrează reticența și refuzul sistemului sovietic de justiție de a recunoaște caracterul represiv al psihiatriei punitive (și, prin urmare, confirmă subordonarea acesteia față de regim). Acest lucru rămânea valabil chiar și în anul 1988, în pofida atmosferei generale de liberalizare. Procurorul și-a întemeiat decizia pe argumentul, conform căruia „acțiunile periculoase din punct de vedere social” ale lui Koval au fost confirmate de „depozițiile martorilor, de probele materiale, de concluziile evaluării psihiatrice și de evaluarea scrisului de mână al inculpatului”, precum și de alte documente din dosarul întocmit de KGB. După examinarea acestor materiale, procurorul a ajuns la concluzia că afirmațiile și documentele elaborate de Koval cuprindeau „anumite observații critice bine fundamentate privind imperfecțiunile societății noastre socialiste. În același timp, esența activității sale nu s-a axat pe critica deficiențelor existente în scopul eliminării lor din societate. Dimpotrivă, inculpatul sublinia în mod constant avantajele sistemului capitalist și ale modului de viață occidental, folosea expresii jignitoare și insultătoare în legătură cu rolul conducător al partidului comunist. De asemenea, el a declarat în mod demagogic că poporul nu avea nici un fel de drepturi, că țara era condusă prin metode fasciste, că poporul ar fi fost exploatat. Astfel, obiectivul său principal este evident – anume, discreditarea ordinii socialiste și a sistemului puterii de stat”. Această evaluare generală ne permite să înțelegem logica acțiunilor regimului și motivele pentru care cazul de opoziție politică al lui Koval a fost calificat drept deosebit de periculos. Deși menționa, în mod retoric, rezultatele și concluziile evaluării psihiatrice, procurorul sintetiza, de fapt, atitudinea regimului față de exemplul lui Koval și față de alte exemple similare de „devieri ideologice”. Nu este surprinzător faptul că funcționarul respectiv a considerat că decizia de a-l supune pe Koval unui tratament medical forțat era „corectă”, respingând cererea sa de reabilitare ca fiind „nefondată”. Cu toate acestea, argumentele procurorului par ceva mai oneste și mai puțin eufemistice decât cele formulate în exemplele anterioare ale unor documente juridice comparabile. Acest lucru reflecta, probabil, o ușoară schimbare de accente, chiar dacă nu și de esență. Eliberarea lui Koval din spital a avut loc doar în mai 1990, când articolul, pe baza căruia fusese condamnat, a fost exclus din Codul Penal. Reabilitarea sa finală a urmat abia în noiembrie 1991, când Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a anulat deciziile judiciare anterioare și a recunoscut deschis că Viktor Koval a suferit din cauza opiniilor sale politice. Totuși, nici măcar cu această ocazie, psihiatria punitivă ca atare nu a fost condamnată în mod oficial de către sistemul judiciar din Moldova.
The manuscript of Mihajlov's travels, “Moscow Summer,” written in English is in the box 28. The text was the fruit of Mihajlov's visit to the Soviet Union in the summer months of 1964. Mihajlov supported Nikita Khrushchev's reforms and the program of de-Stalinisation, and he criticized the changes in the Soviet leadership after Kruschev’s fall. This criticism alarmed those in charge of Yugoslavia’s foreign policy, since it could once more undermine Soviet-Yugoslav relations, which had normalized in the mid-1950s.
Referring to the publication of the first two essays of this book, Tito himself called out Mihajlov in February 1965 as a result of pressure from the Soviet ambassador due to his criticism of the new political course following the fall of Khrushchev in the autumn of 1964. Despite censorship of Mihajlov’s essays in Yugoslavia, American politicians and the public were interested in Mihajlov's case precisely because of his stance on the Soviet Union during the political upheavals in the upper echelons of the Soviet party in those years.
Scrisoarea „trecută ilegal” peste granița româno-maghiară, în limba maghiară, 6 octombrie 1984 (dimensiunile scrisorii: 15 cmx14cm)
Ellenpontok – Colecția privată Tóth include câteva sute de scrisori din acea perioadă. Cele mai interesante sunt scrisorile și notițele de diferite forme și dimensiuni, trecute ilegal peste granița româno-maghiară de diferite persoane în anii 1980. La acea vreme, evenimentele importante din Transilvania erau ştiri valoroase. Măsurile luate împotriva minorității maghiare erau rareori discutate în presă, prin urmare era esențial să se răspândească informația la publicul mai larg, în parte pentru a le proteja pe victimele acestor măsuri, dar și în speranța că situația minorității maghiare din România se va îmbunătăți dacă se atrage atenția asupra abuzurilor comise de regimul comunist român.
Această scrisoare trecută ilegal granița, cu dimensiunile de 15 cm x 14 cm, a fost predată familiei Tóth în octombrie 1984 în timp ce locuia în Budapesta. „Expeditorii” erau cuplul Spaller, vechi prieteni ai familiei Tóth care locuiau în Oradea. Atât Árpád Spaller, cât și soția sa Katalin, erau absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1970, respectiv 1971, în domeniul psihopedagogiei speciale (psihologia sănătății) și al limbii și literaturii române. După absolvire, ambii au lucrat ca profesorii la Oradea (Spaller și Spaller 2006).
Acesta este textul scrisorii:
„Dragi Ica, Karcsi și Zsuzsika!
Iertați-ne că nu v-am scris până acum, deși ne-am bucurat să primim vederea de la voi. Adevărul este că ne e teamă să trimitem chiar și o vedere ca să nu avem aceeași soartă ca Kati Gyulai [Gyulai Katalin, recitatoare din Oradea] (Molnár 1993), care a trecut printr-un control meticulos la graniță, dar i s-a respins intrarea în țară. Un caz nefericit. Pe de altă parte, suntem supravegheați îndeaproape și nu e de joacă. Oamenii sunt în continuare hărțuiți. Árpi Varga [Árpád Varga, 1951-1994] (Sipos 1995), istoricul acela nefericit din Tileagd, a fost și el amenințat. Au intrat și în casa lui Sófalvi, fotograful din Satu Mare care a făcut poze la Masa Rotundă Literară și i-au confiscat câteva filme și cărți. Nu știm când se va termina, dar trebuie să fim prudenți.
Din păcate, ni s-a respins viza de Ungaria. Am aflat în septembrie, deși decizia era luată din iunie. Deci putem cere alta în luna iunie a anului viitor. Din păcate, nu avem mari speranțe. Sprijinul prietenului nostru nu a fost suficient, ceea ce nu ne surprinde. Nu avem alte contacte la care să apelăm, deci să cerem viză în aceste condiții este complet inutil. Știți cumva pe cineva cu influență care ne-ar putea ajuta? Sincer vorbind, ar însemna mult pentru noi acum, pentru că suntem destul de dezamăgiți. Am aprecia ajutorul vostru.
În rest, toate sunt la fel. Muncim și trăim de pe o zi pe alta. Endre merge la școală, are nevoie mare de ajutorul nostru. Fetița crește. Cât despre noi, nu avem vești bune să vă dăm. Cercul Ady este încă activ cu vechii membri. Uneori, când avem timp, mai mergem și noi.
Dacă nu vă supărați, vă rugăm să nu ne mai scrieți, dacă sunt vești importante trimiteți-i scrisorile lui Péter Juhász [muncitor feroviar] gara Biharkeresztes MÁV 4110. Din când în când, vă vom trimite vești despre noi. Deci, vă rugăm, nu ne mai scrieți direct. Dar vă rugăm să ne dați vești despre voi la adresa indicată mai sus. Aveți grija și în corespondența cu ceilalți.
Cu drag, Árpi și Kati.
6 octombrie 1984.”
Scrisoarea familiei Spaller ilustrează perfect frica caracteristică acelor vremuri, care afecta sfera publică dar și viața de zi cu zi a oamenilor. Temându-se că vor fi observați și hărțuiți de Securitate, într-un climat de nesiguranță continuă, oamenii alegeau să păstreze tăcerea și evitau orice formă de manifestare publică. Este grăitor și faptul că expeditorii scrisorii nu dădeau o adresă din România pentru corespondența directă, ci pe acea a gării din Biharkeresztes, o așezare maghiară la 6 km de granița maghiaro-română, care este și punct de trecere a frontierei.
Motivele pentru emigrare nu necesitau multe explicații în acea perioadă. Începând din ianuarie 1983, a devenit din ce în ce mai dificilă obținerea unui permis de ședere de la autoritățile maghiare deoarece cererea presupunea existența unei scrisori de invitație. Acest obstacol administrativ aparent minor – după cum reiese și din scrisoarea de mai sus – putea reprezenta un impediment major pentru familiile care plănuiau să emigreze, deși emigrarea nu era imposibilă: în 1987, soții Spaller s-a mutat în Ungaria unde au reușit să-și găsească locuri de muncă potrivite pentru pregătirea lor. În prezent, locuiesc în Budapesta (Spaller și Spaller 2006).
Cornea, Doina; Combes, Ariadna. Scrisoare către cei de acasă care n-au încetat să gândească, în română, 1987. Manuscris
După ce a ascultat în noiembrie 1987 ştirile difuzate de Radio Europa Liberă (REL) despre revolta anti-comunistă a muncitorilor din Braşov, Doina Cornea şi-a manifestat solidaritatea cu protestatarii. În data de 18 noiembrie 1987, Cornea a redactat 160 de manifeste, pe care le-a răspândit cu ajutorul fiului ei Leontin Horaţiu Iuhas în mai multe locuri publice din Cluj (Cornea 2009, 194-195). Ca urmare, în data de 19 noiembrie 1987, Cornea împreună cu Leontin Horaţiu Iuhas au fost arestaţi de Securitate după o percheziţie domiciliară atentă (Cornea 2006, p. 203). În timpul percheziţiiilor din 19 şi 23 noiembrie 1987, Securitatea a confiscta numeroase documentele din locuinţa Doinei Cornea, inclusiv primele versiuni ale scrisorilor acesteia către REL.
Între aceste scrisori, Securitatea a confiscat versiunea scrisă de mână a primei scrisori a Doinei Cornea către REL intitulată „Scrisoare către cei de acasă care n-au încetat să gândească, în română.” Conform informaţiilor furnizate de Doina Cornea cu ocazi unor interivuri, această scrisoare a fost scrisă de Cornea împreună cu fiica sa Ariadna Combes în iulie 1982 (Cornea 2009, 169-170). Documentul a fost dus de Ariadna Combes (care a ales să rămână ilegal în Franţa în 1976 şi şi-a vizitat mama în iulie 1982) pe căi ascunse în Occident şi apoi citit în timpul unei emisiuni a REL. Această lectură a avut loc în august 1982 în cadrul emisiunii „De vorbă cu ascultătorii.” A fost prima scrisoare dintr-o serie de mai mult de douzeci de scrisori deschise trimise de aceasta către REL între anii 1982-1989. Aceste scrisori au impus-o pe Doina Cornea în rândul celor mai importanţi disidenţi din România [Cornea 2009, 195-196). Scrisorile deschise trimise Doina Cornea către REL au intensificat activitatea de suraveghere a Securităţii, care deja o monitoriza atent din 1981. Deoarece politicile de supraveghere a populaţiei de către aparatul represiv al regimului Ceauşescu nu permiteau dezvoltarea unui mediu favorabil producerii și circulaţiei samizdat-urilor şi tamizdat-urilor, REL a jucat un rol cheie în transmiterea mesajelor disidenţilor români către concetăţenii lor (Petrescu 2013, 277).
Scrisoarea redactată de Cornea şi difuzată de REL în august 1982 începe cu o referinţă la emisiunile difuzate recent de către departamentul român al REL. În cadrul acestor emisiuni, jurnalişti specializaţi în probleme ale Europei de Est au abordat problema crizei care a afectat România în anii 198- şi au identificat drept cauze principale factorii politici şi economici. În locul acestor cauze, Cornea a subliniat în scrisoarea sa cauzele legate de sistemul de valori morale şi culturale al societăţii româneşti a acelei perioade. Idealizând România interbelică, aceasta a adus în discuţie distrugerea elitei romnâneşti interbelice în timpul primelor decade ale regimului comunist şi decăderea sistemului de educaţie. Conform Doinei Cornea, această „criză spirituală” era perfect ilustrată de „compromisurile” şi „minciunile,” pe care cetăţenii României comuniste trebuia să le „accepte şi să le vehiculeze” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. f.1). Argumentaţia acesteia era în această privinţă asemănătoare cu cea dezvoltată de Vaclav Havel în eseurile sale şi care a fost ilustrată perfect de expresia „ a trăi în adevăr” (Havel 1990). Cornea a argumentat că „populaţia este hrănită doar cu sloganuri,” fapt care inhibă orice deschidere către „adevăr, renaştere şi creativitate” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, ff. 2-3). Cornea a criticat conformismul intelectualilor români şi politicile oficiale, care limitau educaţia teoretică (mai ales disciplinele umaniste) şi promovau învăţământul tehnic în scopul de a acoperi deficitul de cadre într-o economie al cărei sector industrial creştea repede.
Doina Corna şi-a încheiat scrisoare solicitând reforme în sistemul de educaţie şi a încurajat pe cei care lucrau în acest domeniu să folosească măcar acel spaţiu redus pe care îl aveau la dispoziţie pentru a promova autentice valori morale şi culturale. Conform opiniei acesteia, cei care lucrau cu studenţii nu trebuiau să predea „lucruri în care ei înşişi nu cred,” ci ar trebui „să încurajeze creativitatea tineretului şi nu ar trebui să le fie teamă să spună ce cred”(ACNSAS, P 000 014, vol. 2, ff. 4-5). La sfârşitul scrisorii, Doina Cornea a menţionat numele său cu specificaţia: „pentru curierul ascultătorilor” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 5). Cornea nu a intenţionat să îşi dezvăluie identitatea ascultltorilor REL, ci doar să dovedească redactorilor emisiunilor REL autenticitatea documentului. Din cauza unei neînţelegeri, identitatea sa a fost însă dezvăluită dn greşeală în timpul emisiunii.
În noiembrie 1987, după ce o primă versiune a acestui document a fost confiscată de Securitate, poliţia secretă l-a folosit pentru a argumenta acuzarea disidentei în timpul interogatoriilor de la Securitate. Interogatoriul s-a concentrat mai ales pe descoperirea canalului de comunicare pe care Cornea l-a folosit pentru a trimite scrisoarea. Securitatea bănuia însă că fiica acesteia, Ariadna Combes, a dus scrisoarea în Occident şi de aceea a aceasta nu a mai primit ulterior permisiunea de intrare în ţară pentru a-şi vizita familia până la căderea regimului.
The collection is important proof of the activities of a left-thinking historian, a "spiritual father" and co-founder of the Committee for the Defence of the Unjustly Prosecuted (VONS), a co-publisher of unofficial periodic Dialogy, who was imprisoned several times and forced to go to exile, where he collaborated with dissidents from other socialist countries.
Judecând după nivelul de dificultate al celor douăzeci și două de întrebări pe care le conține, grupul țintă al documentului identificat drept chestionar îi includea pe cei mai sofisticați membri ai elitei maghiare din România, care nu lucrau neapărat în sfera culturală, dar care se presupune că fuseseră selectați în urma unor cercetări. Chestionarul, alcătuit din trei seturi principale de întrebări, evaluează mai întâi statutul social, nivelul de pregătire, cultura generală a subiectului, apoi verifică simțul identității la subiect, iar în final se ocupă de natura legăturilor și relațiilor dintre români și maghiari, precum și de experiențele de conviețuire, tot din nevoia de a identifica o soluție.
I. Primul set de întrebări se concentrează pe statutul social al subiectului. Începe prin a examina mediul social al subiectului – familia, originea – și apoi se ocupă de vârsta acestuia pentru a trece la o referire directă la „mica lume maghiară” din nord-vestul Transilvaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Sárándi and Tóth-Bartos, 2015), ceea ce sugerează faptul că chestionarul se concentrează în primul rând pe indivizii maturi cu viziuni bine definite asupra problemei transilvănene. Întrebările 4 și 5 se referă la durata și posibilitățile de educație în limba maternă în familia subiectului, respectiv la „limita vederilor” sale.
Întrebări:
1. Din ce tip de familie proveniți?
2. Din ce mediu social proveniți? (rural, urban, familie de țărani, muncitori, burghezie, aristocrație etc.)
3. Ce vârstă aveți? Trăiați în perioada dintre 1940 și 1944?
4. Cât timp și ce anume ați putut studia în limba maternă?
5. Cum este familia dvs. și care este „limita vederilor” dvs.?
II. Al doilea set de întrebări – întrebările de la 6 la 14 – se concentrează pe simțul identității la subiectul chestionat. Evaluarea memoriei colective este urmată de o întrebare nostalgică, ce îl determină pe subiect să treacă în revistă încălcările drepturilor omului pe care le resimte, dar și să facă o comparație cu drepturile pe care le deținea în mod cert în trecut. Întrebările privind cunoștințele generale despre istoria maghiară sunt urmate de o întrebare despre nivelul de cunoștințe despre istoria Transilvaniei de după 1918 și despre personalitățile publice asociate ei. Apoi autorul chestionarului trece la investigarea deprinderilor și nevoilor de lectură în limba maternă, a vieții culturale și religioase. Întrebarea privind nivelul de competență lingvistică în limba română rămâne în continuare relevantă. Deoarece cunoașterea limbii reprezintă a condiție a integrării sociale, acest lucru înseamnă și că, atâta timp cât națiunile conlocuitoare nu pot elimina barierele lingvistice, culturile lor nu pot să se apropie sau să coexiste în armonie. Deprinderile de ascultare a radioului oferă răspunsuri cu privire la nevoia de informare a maghiarilor din Transilvania, dar și despre posibila lor resemnare și indiferență. Întrebarea privind legăturile cu Ungaria presupune existența unei rețele actuale de contacte cu „țara mamă”, inclusiv rude, prieteni și cunoștințe. Cea de-a treisprezecea întrebare despre noua situație din Ungaria – care furnizează un indiciu privind datarea documentului – probabil face aluzie la schimbările care au avut loc în timpul mandatului oficial al reformatorului moderat Károly Grósz, numit președinte al Consiliului de Miniștri în iunie 1987. În mai 1988, aripa reformată a Partidului Socialist al Muncitorilor Maghiari (MSZMP) a obținut mult așteptata victorie de a-l elimina pe János Kádár, bătrân și bolnav, de la conducerea partidului și l-a ales pe Grósz ca succesor al său pe baza unui program de tranziție către economia de piață și descentralizarea politică. Însă nu putem exclude varianta ca aluzia să fie făcută la evenimentele simbolice din 1989 privind comemorarea Revoluției de la 1956, cum ar fi reînhumarea lui Imre Nagy și a camarazilor săi sau discursul de la radio al reprezentantului conducerii partidului Imre Pozsgay despre reevaluarea acestui eveniment tragic din istoria recentă a Ungariei (Romsics 2013). Ultima întrebare din această secțiune, care se referă la „o personalitate transilvăneană proeminentă”, ia în considerare evenimentele politice mai importante și poate chiar anticipează o răsturnare neașteptată a situației politice din România.
Întrebări:
6. Ce vă amintiți sau cât de departe în timp merge memoria colectivă (a familiei, de la locul de muncă etc.)?
7. Ați dori să recâștigați ceva pierdut în trecut? Dacă da, ce anume?
8. Cunoașteți istoria maghiarilor și cea a Transilvaniei în special? (Ce știți despre evenimentele de după 1918? Cunoașteți activitatea Partidului Național Maghiar (Bárdi 2014, Horváth 2007, György 2003)? Vă sunt cunoscute personaltăți cum ar fi Ct. Bethlen György [1888-1968, președinte al Partidului Național Maghiar care a reprezentat minoritatea maghiară din România în perioada interbelică] (ACNSAS, I185019), Jakabffy Elemér [1881-1963, politician, avocat, publicist de etnie maghiară] (Balázs 2012, Csapody 2012), Makkai Sándor [1890-1951, scriitor maghiar din Transilvania, pedagog, episcop reformat] (Veress 2003), Mailáth [Majláth] Gusztáv Károly [1864-1940, episcop romano-catolic din Transilvania, membru al nobilimii, arhiepiscop onorific] (Marton and Jakabffy 1999), Domokos Pál Péter [1901-1992, profesor, istoric, etnograf, unul dintre pionierii cercetării ceangăilor] (Jánosi 2017, Domokos 1988) etc.?
9. Dețineți cărți în limba maghiară? Citiți în limba maghiară? Dacă da, cât de mult? Cum aveți acces la cărți în limba maghiară? Mergeți la teatru? Mergeți la biserică? (Mergeți la biserică pentru că se folosește limba maghiară sau pentru că sunteți o persoană credincioasă?)
10. Cât de bine vorbiți limba română?
11. Ce post de radio ascultați? Cel din Budapesta sau cel din București? Ce emisiuni ale Radio Europa Liberă ascultați: ale secției române sau ale celei maghiare?
12. Aveți contacte cu Ungaria?
13. Ce părere aveți despre noua situație din Ungaria?
14. Există o personalitate transilvăneană proeminentă despre care știți și la care considerați că merită să fiți atent?
III. Al treilea set de întrebări – întrebările de la 15 la 22 – analizează relația dintre români și maghiari. Astfel, întrebările vizează nu numai natura relațiilor pe care subiectul și mediul său le au cu concetățenii de etnie română, ci și trăsăturile etnice ale populației conlocuitoare, inclusiv dacă situația demografică într-o anumită localitate, care cu secole în urmă fusese favorabilă comunității maghiare, a suferit modificări impuse de regimul comunist prin atragerea de locuitori din alte regiuni populate în majoritate de români. Având în vedere viitoarea coexistență, întrebarea 17 este menită să identifice „nevoile nesatisfăcute” ale subiectului, astfel că examinează condițiile minime în termeni de drepturile omului care îi permit să trăiască ca maghiar „acolo”, într-un anumit loc. În contextul măsurilor de asimilare a minorității maghiare din Transilvania, cum ar fi reducerea continuă a posibilităților de învățare a limbii maghiare în școală, închiderea teatrelor în limba maghiară din Trasilvania, demolarea satelor, fenomenul emigrației, care îi afecta și pe etnicii români, în condițiile în care naționalismul regimului Ceaușescu se radicaliza, iar intoleranța alimentată politic față de cei de altă etnie era prezentă în viața de zi cu zi, întrebarea despre părerea individului cu privire la viitorul comunității minoritare ar fi putut părea ireală. Gândurile privind reînnoirea minorității autohtone erau mai degrabă utopice deoarece încălcările drepturilor omului și ale minoritățior nu ofereau nicio bază pentru ele. Ultimele două întrebări din chestionar – întrebările 21 și 22 – despre experiențele pozitive ca etnic maghiar trăind în România, experiențele pozitive în relațiile româno-maghiare – ilustrează, chiar și prin alegerea cuvintelor – „ați fost vreodată”, „însoțesc sau ar însoți” – perspicacitatea cu care autorul chestionarului interpretează situația minorității maghiare din Transilvania din perioada de dinainte de schimbarea regimului.
Întrebări:
15. Care este natura relației dvs. (personale sau comunitare) cu românii?
16. Sunteți înconjurat preponderent de români sau de maghiari în mediul în care trăiți? Dacă trăiți înconjurat preponderent de români, când a început această situație? Este rezultatul unor mutări sau este populația autohtonă?
17. Ce vă lipsește cel mai mult trăind ca maghiar acolo?
18. Care este părerea dvs. cu privire la propriul viitor, la viitorul familiei dvs. și la cel al maghiarilor din Transilvania?
19. Vedeți vreo șansă de refacere?
20. Dacă mergeți la biserică, ce cunoașteți despre și ce se întâmplă cu mișcarea greco-catolică?
21. Ați avut vreodată experiențe pozitive ca maghiar? Dacă da, unde și ce fel de experiență a fost?
22. Enumerați experiențele pozitive care însoțesc sau ar însoți relația dintre români și maghiari.
Nu există niciun dubiu că Gyimesi este autorul acestui document. În multe locuri scrierile ei includ analize ale situației date și ale simțului identității la minoritatea maghiară din Transilvania (Gyimesi 1993). Probabil documentul nu a atras atenția ofițerilor de securitate în timpul percheziției din 20 iunie 1989 deoarece nu avea titlu și nici dată. Existența fizică a unui chestionar care examinează viața minorității în zilele cele mai negre ale dictaturii comuniste din România este surprinzătoare în sine. Cercetarea desfășurată sub forma unui chestionar presupune dreptul subiectului la o opinie liberă și este interpretată ca o unealtă a sistemelor democratice. Cu toate acestea, existența documentului nu înseamnă că cercetarea a fost realizată efectiv. Pentru Gyimesi, care era urmărită, într-o lume înțesată de colaboratori ai poliției secrete, acest chestionar reprezenta un punct de sprijin care ar fi trebuit să o ajute să identifice persoane cu păreri similare pe care s-ar fi putut bizui în lupta împotriva încălcării drepturilor omului și ale minorităților. Acest chestionar ar fi servit drept bază – ca posibilă interpretare – pentru eforturile ei de a recruta colegi de încredere pentru editarea și distribuirea lucrării de samizdat de la Cluj cunoscută sub numele de Kiáltó Szó, pe care a scris-o în toamna anului 1988 împreună cu Sándor Balázs, filosof și profesor universitar. Din cele nouă variante editate ale samizdatului – care era puțin cunoscut chiar și de Securitate – numai două au fost publicate, deși nu din vina editorilor: publicarea edițiilor ulterioare a devenit inutilă în condițiile prăbușirii dictaturii lui Ceaușescu.
Elementul declanșator al luptei pentru drepturile omului în această regiune, considerată de mulți analiști drept un factor fundamental în prăbușirea comunismului în 1989, au fost Acordurile de la Helsinki din 1975. Ideea de a monitoriza abuzurile privind drepturile omului, pe care Carta 77 a preluat-o din aceste acorduri și a promovat-o până în 1989, l-a inspirat și pe Goma și, probabil, și pe alții din blocul sovietic. Totuși, această idee, a fost în întregime nouă în țările din Europa Centrală și de Est, precum și în România. Majoritatea indivizilor din această regiune nu aveau fondul necesar pentru a înțelege pe deplin o problemă, care era esențială în gândirea politică occidentală, dar absentă sau distorsionată în politica locală chiar înainte de comunism. Cu toate acestea, datorită mobilității transnaționale a ideilor, mișcările pentru drepturile omului au apărut treptat după 1975. În România, o mișcare efemeră a apărut în jurul unei scrisori aride, adresată Conferinței privind securitatea și cooperarea în Europa (CSCE), care urma să se desfășoare la Belgrad începând cu anul 1977. Această scrisoare a fost semnată de Goma, soția sa, Ana Maria Năvodaru, și alte șase persoane: Feher Adalbert, muncitor; Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, câțiva instrumentiști cu Orchestra Filarmonicii din București; Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, mama și fiul, ambii pictori; și Ștefănescu Șerban, desenator tehnic. Cu toate acestea, în ziua arestării lui Goma, 192 persoane au semnat această scrisoare comună de protest. Lista de semnături a fost confiscată de la reședința lui Paul Goma în momentul arestării sale, dar el a reușit să trimită anterior această listă la Radio Europa Liberă. Listele confiscate de poliția secretă în 1977 au fost restituite lui Paul Goma în 2005. Astfel, documentul care enumeră toate aceste persoane face parte acum din Colecția privată Paul Goma din Paris, dar copii se găsesc în Arhivele CNSAS din București (ACNSAS, fond Informativ, dosar I 2217/7), pentru că poliția secretă le-a păstrat în dosarul de urmărire informativă al lui Goma, și la Open Society Archives Vera și Donald Blinken din Budapesta (OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/5/Box 6, File Dissidents: Paul Goma).
Între scrisorile deschise adresate de Doina Cornea lui Ceauşescu se numără şi cea intitulată „Opriți dărâmarea satelor,” care a fost unul dintre textele ce au stârnit ecouri ample în străinătate. Scrisoarea se opunea aşa-zisului program de „sistematizare rurală,” care presupunea demolarea a peste 7,000 de sate din România (Ceaușescu 1989, 395). Cornea a redactat această scrisoare deschisă în iulie 1988 într-o perioadă când acest program se intensificase. Scrisoarea a fost, de asemenea, difuzată de Radio Europa Liberă în septembrie 1988 şi publicată apoi în ziarul francez Le Monde (Cornea 2006, 220).
În comparație cu alte scrisori deschise concentrate mai mult asupra unor reforme viitoare (precum cele privind sistemul de educație), această scrisoare deschisă are o notă mai mult „nostalgică” şi „orientată asupra trecutului,” deoarece abordează tema importanței habitatului şi a stilului de viață specific țăranului român, percepute în argumentația disidentei ca un element esențial a identității naționale (Petrescu 2013, 314). Această abordare era fundamentată pe lecturile sale din filosofii şi scriitorii români Lucian Blaga, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt, care şi-au dedicat o parte importantă din operă „spiritualității” satului românesc. Astfel, Doina Cornea şi-a plasat abordarea în tradiția culturală, care de la sfârşitul secolului al XIX-lea considera cultura țărănească ca un element cheie al identității naționale a românilor (Hitchins 1994, 298-299). Ca urmare, aceasta a considerat planurile lui Ceauşescu de a restructura majoritatea satelor din România ca o încercare de a distruge „sufletul națiunii.” Cornea a invocat, de asemenea, în argumentația sa faptul că habitatul rural românesc era parte a patrimoniului universal şi criticat demolările şi dintr-o perspectivă prezervaționistă. Din acest motiv, Cornea a cerut lui Ceauşescu să stopeze demolările şi să întreprindă o consultare a populației pe această temă. La sfârşitul scrisorii, Doina Cornea a inserat numele a altor douăzeci şi şapte de persoane, care se solidarizaseră cu inițiativa sa şi au acceptat ca numele să le fie menționat. Majoritatea acestor persoane era susținători ai activității sale de opoziție din Cluj, precum disidentul Iulius Filip (care adresase în 1981 o scrisoare deschisă de susținere a sindicatului liber Solidaritatea din Polonia, iar la sfârşitul anilor 1980 inițiase un sindicat liber şi la Cluj). Această scrisoare deschisă a mai fost susținută şi de un grup de muncitori din Zărneşti. Alături de interviurile acordate ziariştilor străini, această scrisoare a inspirat inițiativa colectivă Opération Villages Roumains (OVR), „cea mai amplă rețea transnațională de susținere a opoziției faţă de abuzurile regimului Ceauşescu,” care a încercat să stopeze demolările de sate din România prin încurajarea adoptării „simbolice” a unor sate româneşti aflate în pericol de demolare de către comunități rurale din Occident (Petrescu 2013, 317).
Skilling’s Golden Wedding anniversary, was at the Old Town Hall in April 1987. The journey Gordon Skilling made to Prague in April 1987, marked the celebration of Skilling's 75th birthday and the 50th anniversary of his marriage to Sally. The wedding ceremony was arranged by his dissident friends in the Old Town Hall, which was also the same ceremonial hall where they were married in 1937 (their wedding in October 1937 took place during G. Skilling’s first time in Czechoslovakia, where he studied the History of Central Europe as a student of London University). The anniversary celebration was a delicate irony in which the guests were fond of - a tribute to the "enemy of the state" because the Communists had released a number of dissidents which they had not known about. The next day in the Prague Evening, the news appeared, with a somewhat funny title, "Wedding Overseas". Jiřina Šiklová gained a great credit for this, because she paid the newspaper editors with the make-up from Tuzex at that time.
Gordon Skilling himself remembers this after years in an interview with Lidove Noviny in June 1993: "It was an interesting ceremony because perhaps all Czech dissidents - Havel, Pithart, Dienstbier and others - were present. It was strange that, in this honest ceremony, the chairman of the National Committee for Prague 1 spoke about what I did for Czech history. But he did not know that I also wrote a book about the Prague Spring, a book on Charter 77 and other things. He did not know it, and so he was very glad. Absurd situation. But the dissidents liked it. They were smiling internally. And then we had a gala dinner at the Municipal House. I like to recall the event."
At the beginning of the 1980s, citizens in Slovenia became more aware of the need for their involvement in decision-making processes and that brought about the first initiatives to protect human rights. One of those initiatives was a petition for the abolition of the death penalty in Yugoslavia. A group of activists, including Alenka Puhar, collected signatures for the abolition of the death penalty and sent them to several institutions on November 23, 1983: to the Assembly of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia (SFRY/SFRJ), the League of Communists of Slovenia (LCS/SKS), the League of Communist Youth of Slovenia (LCYS/SKOS) and others. The petition was discussed in public and among the political leadership, and it was published in Ljubljana’s magazine Mladina on December 1, 1983. However, the petition did not produce any results at the time. The death penalty in Slovenia was abolished only in 1989 at the time of the Slovenian Spring.
Alenka Puhar's collection contains the original petition with signatures that were collected in that campaign. Puhar testifies that over 1,500 signatures were collected. She wrote about her experience working on this petition in the book Peticije, pisma in tihotapski časi (Petitions, Letters and a Time of Smuggling) which she published two years later. (Puhar 1985: 152)
Această colecție ad-hoc este formată, în principal, din documente separate din fondul de dosare judiciare cu privire la persoanele supuse represiunii politice sub regimul comunist, creat de KGB-ul sovietic moldovenesc. Aceste materiale se păstrează în prezent la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta Arhivă KGB). Colecția în cauză se axează pe cazul lui Zaharia Doncev, un muncitor moldovean care și-a exprimat opoziția față de regimul sovietic în mai 1955, prin scrierea și distribuirea a patru foi volante „antisovietice” la gara din Chișinău și în zona adiacentă acesteia. Cazul lui Doncev reprezintă primul exemplu cunoscut al unui mesaj de opoziție cu o orientare explicit națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) din perioada poststalinistă. Acest caz ar trebui să fie plasat în contextul timpuriu al dezghețului lui Hrușciov și al impactului liberalizării parțiale a regimului asupra anumitor cetățeni sovietici.
Vytautas Skuodis (1929-2016) was a Lithuanian scientist, Soviet dissident and former political prisoner. From 1979, he was a member of the dissident organisation the Lithuanian Helsinki Group. In 1978, he initiated and edited the journal Perspektyvos (Perspectives), the most recognised underground publication among the Lithuanian intelligentsia. The Vytautas Skuodis collection holds various manuscripts of Skuodis’ monograhs, a PhD dissertation, articles, lectures, letters, reviews of diploma works by students, notes, memoirs and diaries. These documents are relevant to the topic of cultural opposition, because they reveal personally the involvement of Skuodis and other people in anti-Soviet activities.
Acest manuscris de 88 de pagini conține textele a opt predici și pare a fi fost pregătit să fie trimis spre publicare în străinătate. Autorul a fost preot și în același timp profesor la Institutul Teologic din București, şi a fost închis între anii 1948 și 1964. În timpul detenției la temuta închisoare de la Pitești, a fost constrâns să participe la așa-numitul proces de reeducare, care a transformat o parte dintre prizonieri în torționarii celorlalți. Bântuit de remuşcări privind această cumplită vinovăție, Calciu-Dumitreasa a încercat, potrivit propriei mărturii, să aștearnă pe hârtie o explicație privind această experiență din închisoare în speranța că astfel își va mai ușura sufletul. Totuși, el și-a schimbat prioritățile în momentul în care, imediat după cutremurul din 1977, au început demolările de biserici în București față de care ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a luat nicio atitudine. Atunci, Calciu-Dumitreasa a conceput o serie de predici nonconformiste, prin care critica educația ateistă și le reamintea studenților de valorile creștine fundamentale, de misiunea lor de preoți, care trebuiau să zidească și nu să dărâme biserici pentru a avea grijă așa cum trebuie de enoriașii lor. Şapte dintre aceste predici au fost rostite de autor în Biserica Radu Vodă din București între 8 martie și 19 aprilie 1978. Semnificativă este predica din 15 martie, în timpul căreia Calciu-Dumitreasa a condamnat explicit demolarea Bisericii Enei, prima biserică demolată în București. Cea de-a șasea predică din 12 aprilie 1978 nu a mai putut fi rostită în biserică, ci pe treptele acesteia, pentru că autoritățile au dispus atât blocarea accesului în biserică, cât și închiderea studenților în dormitoare pentru a împiedica desfășurarea predicii, eveniment ce devenise între timp extrem de popular. Cea de-a opta predică ar fi trebuit să deschidă pe 17 mai un nou ciclu, intitulat Creștinătate și Cultură, dar nu a mai putut fi rostită din cauza îndepărtării autorului din postul didactic. Persecutat de Securitate, Calciu-Dumitreasa a susținut în 1979 înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, ceea ce i-a adus o nouă arestare și apoi o întemnițare pentru cinci ani. A fost eliberat în 1985, după un lobby internaţional foarte intens, în special din partea Statelor Unite ale Americii, care au amenințat chiar cu retragerea Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate. Un an mai târziu, a plecat în exil în Statele Unite ale Americii, unde a trăit până la moartea sa. Această versiune a predicilor diferă puțin de aceea publicată în volum după căderea comunismului prin faptul că menționează și numele celor care s-au făcut responsabili de întreruperea seriei sale de predici în 1978.
La Memorialul Revoluției din Timișoara se găsește maioul cu găuri făcute de gloanțele care l-au ucis pe Lorenț Fecioru și urmele de sânge ale victimei. Acest obiect cu o puternică încărcătură emoțională a fost donat în anul 1999 de mama eroului-martir. Urmele materiale ale morții violente a acestui tânăr sunt un simbol al tuturor tinerilor care, cu inconștiența și curajul caracteristice vârstei, au participat activ la Revoluția din 1989. În același timp, modul în care și-a găsit moartea este relevant pentru represiunea ce a urmat în zilele imediat următoare declanșării revoltei populare din Timișoara. Alături de alte peste 1.000 de persoane, Lorenț Fecioru este un martir al evenimentelor sângeroase ce au dus la schimbarea de regim din 1989 și unul dintre cei cărora toți românii le datorează libertatea de care se bucură astăzi. Păstrarea memoriei curajului lor este o datorie civică a tuturor cetățenilor români, pe care Memorialul de la Timișoara și-a asumat-o pentru a o putea transmite și generațiilor care nu au trăit Revoluția din 1989.
Lorenț Fecioru a fost unul dintre cei care, alături de poetul Ion Monoran, au participat la oprirea tramvaielor din Piața Maria în data de 16 decembrie. El a murit în noaptea de 17 spre 18 decembrie din cauza unui glonț tras de un lunetist direct în inimă. În documentele publice care au urmat Revoluției din decembrie 1989 a fost menționat inițial detaliul că Lorenț Fecioru ar fi fost împușcat pe treptele Catedralei din Timișoara. Faptele stau, în realitate, altfel, chiar dacă ele au fost la fel de tragice. Fiul cel mic al lui Lorenț Fecioru a relatat, pentru un cotidian central, la două decenii după consumarea acestei tragedii, ceea ce s-a întâmplat cu tatăl său: ”Tatăl meu a fost împuşcat de un lunetist în noaptea de 17-18 decembrie. În dosarul de la Securitate au fost găsite poze luate din timpul zilei, când tatăl meu şi nişte colegi de-ai lui de muncă au ieşit în stradă şi s-au urcat pe tramvaie, autobuze. Am înţeles că în dosar era scris ’misiune îndeplinită.’ El era pe balcon cu prietenii lui în acea seară, spunându-le că a văzut când fotograful le-a făcut poze şi că îi este frică să iasă pe balcon. În momentul când a ieşit pe balcon a fost împuşcat. Am văzut glonţul care l-a omorât, pentru că a fost împuşcat în inimă şi glonţul a ieşit prin spate, a ricoşat în doi pereţi din casă. Prietenii lui l-au dus la morgă şi ’norocul’ a fost că i-au găsit un sicriu, altfel ar fi fost ars ca alţii.“ Versiunea aceasta este confirmată și de către cercetătorii de la Memorialul Revoluției. Gino Rado, vicepreședintele Memorialului, menționează că Lorenț Fecioru se afla pe balcon la el acasă, în zona Calea Șagului din Timișoara, atunci când a fost împușcat mortal. Maioul donat de familia eroului-martir Lorenț Fecioru se află la același nivel al parterului clădirii Memorialului Revoluției din Timișoara, foarte aproape de colțul dedicat fetiței-martir Cristina Lungu.
Această lucrare a fost terminată în februarie 1988. A fost publicată în Budapesta pe 17 iulie 1988 în cea de-a 25-a ediţie a revistei naţionale săptămânale de tineret numită Magyar Ifjúság (Tineretul Maghiar), publicaţie periodică a Uniunii Maghiare pentru Tineretul Comunist. În scrierile sale, Gyimesi condamnă faptul că un intelectual maghiar, care nu a avut de suferit în urma acţiunilor sale anterioare, poate să se declare “refugiat transilvănean.” Ea înţelege nesiguranţa existenţială a respectivului individ, teama de a-şi pierde locul de muncă în viitorul apropiat, grijile că proprii copii ar putea fi trimişi în regiuni îndepărtate ale României după absolvire. În ciuda acestor lucruri, pe lângă numeroasele argumente pentru susţinerea emigrării, Gyimesi îi îndeamnă să rămână în ţara natală. Ea scoate în evidenţă faptul că părăsirea ţării ar duce la reducerea minorităţii maghiare, care deja e destul de răsfirată şi slăbită, şi spaţiul la care adresantul ar renunţa în mod voluntar nu ar face decât să sporească puterea pe care regimul comunist o are asupra celor care rămân. Gyimesi îi şi judecă pe cei care îşi asumă rolul de “refugiat transilvănean sărac.” Ea reproşează că aceştia nu sunt afectaţi mai grav de situaţia dezavantajoasă mai mult decât ce presupune în general traiul minorităţilor în România. Mai reproşează şi faptul că adresantul niciodată, nici individual, nici colectiv, nu a protestat în public, nici prin petiţii, nici prin memorandumuri, nu a făcut nimic pentru a se asigura că îi sunt respectate drepturile constituţionale referitoare la folosirea limbii materne, la educaţie, la viaţa culturală. Consecinţele acestor eforturi ar fi fost catalogate cel mult drept “naționaliste,” dar “nu este firesc să te lupţi zilnic pentru drepturile stipulate în constituţie şi este şi foarte obositor.” Ea afirmă că “refugiatul” a fugit nu numai de o situaţie dezavantajoasă comună, ci şi de responsabilitate pe care, în calitate de intelectual, o datora minorităţii de etnie maghiară şi, indirect, naţiunii sale (ACNSAS, I017980/1, 138–141).
Scrierea publicată în Ungaria în iulie 1988 a îngreunat situaţia lui Gyimesi din acel moment, deoarece a menţionat în mai multe cazuri încălcarea drepturilor omului în România, şi a îmbogăţit astfel seria de acuzaţii care fuseseră aduse împotriva ei. În 1987, la Cluj, organele de Securitate deja transmiseseră cazul ei către conducerea Universităţii Babeş-Bolyai și i-au oferit rectorului instrucţiuni de începere a unei proceduri disciplinare împotriva ei. În acest sens, trebuie menţionată întâlnirea disciplinară din 26 iulie 1988, când Comitetul Executiv al Senatului Universităţii i-a dat o ultimă avertizare Évei Gyimesi şi au ordonat ca un comitet format din trei persoane să supravegheze comportamentul şi activitatea sa profesională, suspendându-i statutul academic până când se ajungea la o decizie.
La sfârșitul anilor 1980, “scrisoarea” şi astfel de scrieri în general aveau valoare de gest, lupta pentru apărarea propriilor convingeri şi exprimarea opiniilor erau ele însele o acţiune neobişnuită, iar meritul lor principal era faptul că au perturbat liniştea dictaturii (Király 1993). Relativ puţini oameni puteau auzi sau citi lucrări care aduc critici, mai ales în ultimii ani de dictatură. În încercarea de a compensa această situație, Gyimesi a publicat în 1993 un volum intitulat “Honvágy a hazában” (Dorul de țară în țara natală), conținând lucrările scrise în anii 1980, care fuseseră considerate disidente în acea perioadă, inclusiv studii, corespondențe private și publice, texte din lecturi și conversații, împreună cu lucrările ei mai scurte, scrise după căderea regimului comunist până în vara anului 1992. (Cs. Gyimesi 1993).
Această colecție se axează pe cazul lui Gheorghe Muruziuc, o persoană originară din rândul clasei muncitoare, care și-a exprimat opoziția față de regimul sovietic prin arborarea drapelului românesc pe acoperișul fabricii unde lucra, în iunie 1966. Acesta a fost primul caz de arborare publică a tricolorului românesc pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), după iunie 1940.
The collection belongs to the group of the most relevant archival resources for researching the communist regime’s relationship with and repression against religious communities in Croatia, and their organisations, priests and other religious officials. It contains documents collected or produced by the State Security Service of the Republic Internal Affairs Secretariat of the Socialist Republic of Croatia, the civilian security and intelligence service in Croatia in the period from 1946 to 1990. Different cultural opposition activities of certain religious communities and their members can be studied on the basis of its documents. Criticism (concealed and public) of communist rule and its social and political system, i.e. the official doctrine of atheism, is especially visible.
Referitor la “situația legală și la activitățile clandestine ale sectei religioase Martorii lui Iehova,”1982. Raport
Raportul privind “situația juridică și activitățile clandestine ale grupului religios intitulat Martorii lui Iehova” a fost elaborat de către Direcție I a Securității (responsabilă cu strângerea de informații din țară). Acest raport sintetiza evoluția comunității religioase a Martorilor lui Iehova în România, statutul lor legal din trecut și la momentul emiterii raportului, precum și politicile Securității cu privire la această denominațiune religioasă.
După ce a trimis două scrisori deschise către REL în perioada 1982-1989 şi a discutat cu studenţii cărţi scrise de Paul Goma sau Mircea Eliade, care nu erau acceptate de autorităţi, Doina Cornea a fost pusă sub o tentă supraveghere de către Securitate şi s-au făcut presiuni asupra acesteia să renunte la activitatea de opoziţie. În iunie 1983, Cornea a pierdut poziţia didactică pe care o avea la Universitatea din Cluj deoarece a refuzat să cedeze acestor presiuni. În ciuda acestor măsuri represive, Cornea a continuat să trimită scrisori deschise de protest şi să se solidarizeze cu alţi opozanţi ai regimului din ţară (Cornea 2009, 176-177). Între aceste acţiuni de solidarizare cu alţi opozanţi, cele de susţinere a revoltei muncitorilor din Braşov din 1987 au atras cele mai violente reacţii ales poliţiei secrete.
În noiembrie 1987, Cornea a aflat de revolta muncitorilor braşoveni de la emisiunile REL. Imediat după, aceasta a afişat în faţa casei o pancartă prin care îşi exprima solidaritatea cu revola muncitorilor braşoveni. La data de 18 noiembrie 1987, Cornea a redactat 160 de manifeste folosind o cerneală violet şi foi de hărtie asemănăoare formatului A5 pe care a scris: „Solidaritate cu muncitorii braşoveni” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 109). Aceste manifeste au fost răspândite cu ajutorul fiului ei Leontin Horaţiu Iuhas în mai multe fabrici şi în câteva pieţe publice din Cluj (Cornea 2009, 194-195). La data de 19 noiembrie 1987, Cornea şi fiul acesteia au fost arestaţi de Securitate, iar angajaţii poliţiei secrete au întreprins o percheziţie domiciliară detaliată la locuinţele acestora (Cornea 2006, 203). Cu această ocazie, cerneala cu care au fost redactate manifestele şi câteva exemplare dintre acestea au fost confiscate. Exemplarele din manifestele de solidaritate cu muncitorii braşoveni au fost ataşate „dosarului penal” şi au fost invocate în timpul interogatoriilor de la Securitate de la sfârşitul lui noiembrie 1987 (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 109).
The collection consists of artefacts about the 'Action of Light', established by Paulis Kļaviņš, which operated in the 1970s and 1980s. It aimed to support religious dissidents and human rights campaigners in Latvia, and to inform the public in the West about the real situation in Soviet Latvia.
Una dintre cele mai impunătoare săli de la Memorialul Revoluției din Timișoara este dedicată drapelelor tricolore care au fost pe stradă sau în diferite instituții timișorene în zilele foarte tensionate ale lui decembrie 1989. Acolo există un număr de aproximativ 15 drapele, toate originale. ”Sunt drapele care au făcut, cumva, războiul; cu ele s-a ieșit la manifestații în zilele dintre 15 și 22 decembrie, în unele dintre ele s-a tras, unele s-au decolorat de la vremea din acele zile; sunt obiecte simbolice importante care au făcut trasee foarte importante pentru mișcările revoluționare din 1989, în acele zile fierbinți și sângeroase din Timișoara,” spune Gino Rado. Majoritatea au gaura de la stema comunistă îndepărtată – drapelul cu gaură în mijloc fiind una dintre imaginile emblematice ale Revoluției Române din decembrie 1989. Toate aceste drapele, dintre care numai unul este al partidului comunist, cel care a fost dat jos de pe clădirea Comitetului de Partid din Timișoara, au ajuns la Memorialul Revoluției ca donații, de-a lungul mai multor ani, cele mai multe în perioada 1990-1994.
The FV 112/15 Group Collection is a blend of artistic materials representing the time, social movements, and lifestyle of young people in Slovenia in the 1980s. It documents a central part of Ljubljana’s subculture and the alternative youth movement through the work of an amateur theatre group called the FV 112/15 Theatre and through the activities of three alternative clubs. The group cultivated an ironic attitude toward socialism and deconstructed bourgeois stereotypes.
The Sirje Kiin private archive was formed as the result of the professional and creative activities of the journalist, literary scholar and critic Sirje Kiin (b. 1949). It includes material from the early 1960s to the early 2000s. Its most valuable parts are the very extensive correspondence with many cultural figures of the day, and diaries in which, among other things, the cultural and political climate of the 'hot' autumn of 1980 is described. Starting with protests by youth against the russification policies, and the suppression of these protests by the security forces, it led to the writing of a famous letter by 40 intellectuals, an open letter from Soviet Estonian cultural figures protesting against the increasing russification.
Colecția etnografică privată Zoltán Kallós reprezintă una dintre cele mai de succes încercări de a salva cultura populară din Transilvania. Această colecție de elemente materiale și spirituale a fost alcătuită cu scopul de a conserva nu numai moștenirea culturală maghiară, dar și diversitatea etnică din Câmpia Transilvaniei (Mezőség în limba maghiară), precum și identitatea colectivă a populației romano-catolice de ceangăi moldoveni. Colecționarul s-a opus în acest fel politicii regimului comunist din România care urmărea să omogenizeze România din punct de vedere social și cultural.
Cristina Lungu a fost cel mai tânăr erou-martir al Revoluției din decembrie 1989 din Timișoara. Când a murit, împușcată în inimă de unul din gloanțele trase de pe acoperișul Centrului de Cercetări din Calea Girocului, Cristina Lungu avea numai doi ani și jumătate. A murit pe strada Ariș din Timișoara, la intersecția cu Calea Girocului, în brațele tatălui său și alături de mama sa. Destinul ei este simptomatic pentru soarta celor mai multe dintre cele peste 1.000 de victime ale Revoluției Române din 1989, care și-au pierdut viața nu într-o încleștare directă cu aparatul de represiune, ci pentru că s-au găsit în locul nepotrivit într-un moment nepotrivit, atunci când un glonț rătăcit sau ricoșat le-a curmat viața.
Momentul tragic este relatat și într-una dintre cărțile publicate la editura Memorialului Revoluției din Timișoara astfel: ”Era un moment de acalmie, pe la ora 22:00, după ce se trăsese intens în apropiere, în Calea Girocului. Au ieşit la intersecţia străzii Negoi cu Arieş şi Calea Girocului. La un moment dat, Cristina a căzut. Tatăl a crezut că s-a împiedicat, deoarece nu s-a auzit niciun zgomot deosebit. Când a ridicat-o, Doru Lungu a constatat că îi curge sânge din gură. Atunci a fugit cu ea la Spitalul Judeţean la Urgenţe: ’Şi de-abia dimineaţă, pe la 4:00, am aflat, mi-a zis cineva că, de fapt, a fost împuşcată şi murise pe loc. Am vrut, cineva de acolo mi-a zis, să fug repede la Morgă s-o iau, fiindcă altfel n-am s-o mai pot obţine.’ Pentru că îi era teamă că trupul ei va dispărea definitiv în acţiunea criminală de ştergere a urmelor represiunii revoltei populare, tatăl ei era hotărât să o ia de la Morgă, deşi i-ar fi fost aproape imposibil să o înhumeze oficial, căci nu avea documente. Dar nu a ajuns la ea, deoarece a primit sfatul să se ferească, să nu se pună în pericol, căci două persoane de la Securitate fac investigaţii la Morgă despre cei decedaţi. Abia joi după-amiază, în 21 decembrie, a reuşit să recupereze trupul, norocul (dacă noroc se poate numi în aceste condiţii) fiind că nu a fost pusă în lotul ce va ajunge la Bucureşti pentru incinerare.” (Szabo 2014)
La parterul clădirii care adăpostește Memorialul Revoluției din Timișoara se găsește un colț tematic dedicat acestei eroine-martir. Portretul său, donat de familie acestei instituții în anul 2001, este acoperit de un geam găurit în mijloc în urma impactului cu un glonț. Geamul provine de la un magazin din centrul Timișoarei, din Piața Operei, un loc în care au avut loc între 17 și 22 decembrie 1989 violente schimburi de focuri. În portofoliul Memorialului Revoluției se mai află, în legătură cu cazul tragic al celei mai tinere victime timișorene din decembrie 1989, și câteva mărturii ale părinților acesteia, precum și unele informații care refac contextul istoric, dar și familial al Cristinei Lungu.
Film Notations of European Solidarity Centre are biographical interviews, conducted with democratic opposition activists and creators of independent culture in socialist Poland. They are first-hand testimonies of people who organised illegal gatherings, demonstrations, art exhibitions, film screenings, literature circulation etc. Collection includes rare interviews that cannot be seen anywhere else.
Kustić's columns (about one-fifth of the total number) were released in the form of a book in 2009, covering his writings in Glas Koncila over nearly forty years from the 1960s to the beginning of this century. Kustić dealt with various topics in addition to religion and theology, and he often delved into socio-political themes. Kustić's writing and editing in Glas Koncila under constant surveillance by the Commission for Relations with Religious Communities of the Socialist Republic of Croatia.
For example, the communist authorities had banned Glas Koncila no. 21 of 22 October 1972, in which they singled out among other things Kustić's article under the headline “Seventeen Centuries of Sacred Defiance.” In this article, Kustić took the example of St. Pollio, who preferred death because he did not want to forsake Christianity before the Roman prefect Probus. Kustić pointed out in this context the following: "St. Pollio claimed in particular that there are just laws that Christians are obliged to obey, but that the same authority could issues decrees that are not righteous, laws that a believer cannot accept" (Kustić 1972: 1). The communist authorities suggested, although he did not write it literally, that with these allusions Kustić had, in fact, "invited citizens to disobey and disrespect of the Constitution and laws of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia and Socialist Republic of Croatia" (Mikić 2016: 445).
The Jaromír and Dolores Šavrda Collection consists mostly of materials documenting the life and work of Jaromír Šavrda (1933–1988), a Czech journalist, writer, political prisoner and significant representative of dissent in Ostrava. Parts of the collection are, for example, Jaromír Šavrda’s biographical documents, his literary work including poetry written in prison, samizdat editions of his works as well as works written by other authors, manuscripts and typescripts of books and magazines, materials documenting his activities in dissent and his correspondence.
Pamphlet of support for Croatian reformist and nationally-oriented political leaders. 1971. Archival document
Students also demonstrated their support for Croatian reformist and nationally-oriented political leaders by distributing handwritten pamphlets on different types of paper. This collection includes several examples of such pamphlets, and one mentions Savka Dabčević-Kučar and Mika Tripalo, both removed from their posts in December 1971. On the pamphlets themselves or in separate notes, the State Security Service recorded where and when the pamphlets were found. Together with other materials collected during Operation Tuškanac, these pamphlets were used in the prosecution of participants in the student movement.
The documents are available for research and copying.
Decizia specială (opredelenie) a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești privind cazul lui Viktor Koval. August 1982 (în rusă)
În urma ședinței de judecată din cadrul procesului lui Viktor Koval, la 27 august 1982 Secția Penală a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești a emis o decizie specială (opredelenie) cu privire la cazul acestuia. De fapt, acest document reprezenta un echivalent care înlocuia sentința oficială. Urmând modelul obișnuit al acestor acte judiciare, instanța sublinia că acuzatul manifesta o „atitudine ostilă” față de puterea sovietică. În cazul lui Koval, acest comportament deviant se datora, chipurile, „percepției false a realității sovietice”, care i-ar fi fost formată inculpatului de „ascultarea sistematică a emisiunilor posturilor de radio anti-sovietice Vocea Americii, Radio Europa Liberă, Deutsche Welle, BBC etc.” În continuare, documentul prezenta un rezumat al principalelor activități anti-regim ale inculpatului, pe care acesta le-ar fi întreprins în perioada 1977-1982. Aceste activități cuprindeau, printre altele, criticile sale privind „democrația sovietică”, refuzul său de a participa la alegerile pentru Sovietul Suprem al URSS, condamnarea minciunilor și manipulărilor informaționale promovate de presa sovietică, atitudinea sa critică față de politica externă sovietică, în general, și față de invazia sovietică a Afganistanului, în special. Cel mai important punct al acuzării se referea la sprijinul său deschis pentru mișcarea inițiată de sindicatul Solidaritatea din Polonia. Comparația dintre sistemul politic sovietic și structura politică a țărilor occidentale reprezenta o temă constantă în conversațiile lui Koval cu colegii săi de serviciu, ceea ce a fost demonstrat de numeroasele depoziții ale martorilor menționate în acest document. Koval era, de asemenea, conștient de faptul că statul sovietic nu garanta drepturile civile fundamentale ale cetățenilor săi. Această temă reprezenta un alt subiect preferat al lui Koval, care s-a evidențiat în mod repetat în timpul anchetei. Autoritățile au fost deosebit de alarmate de criticile generale formulate de Koval cu privire la sistemul sovietic, în ansamblu. Probele materiale descoperite în timpul perchezițiilor apartamentului lui Koval au contribuit, de asemenea, la decizia finală a instanței de judecată, potrivit căreia inculpatul „a săvârșit acțiuni periculoase din punct de vedere social”, care cădeau sub incidența prevederilor articolului 203, alineatul 1 din Codul Penal al RSS Moldovenești („răspândirea calomniilor și minciunilor cu scopul de a discredita statul sovietic și ordinea socială din URSS”). Cu toate acestea, pe baza concluziilor evaluării psihiatrice, instanța a constatat că Viktor Koval prezenta semne evidente ale unei boli psihice, însoțite de tulburări de personalitate. El a fost declarat inapt din punct de vedere psihic și, astfel, a fost scutit de răspunderea penală. Koval a fost trimis într-o instituție psihiatrică specializată din orașul Dnepropetrovsk (Ucraina) pentru „tratament medical forțat”. Majoritatea materialelor și documentelor aparținându-i lui Koval au fost confiscate de KGB și păstrate temporar ca parte a dosarului său, iar restul obiectelor i-au fost restituite soției sale. Acest caz este unul dintre cele mai elocvente exemple privind aplicarea psihiatriei punitive pe teritoriul RSSM, în perioada sovietică târzie. Opoziția politică a lui Koval față de regim, deși nu a depășit niciodată nivelul individual, a fost percepută ca suficient de periculoasă pentru a justifica aplicarea unor măsuri represive dure, camuflate de retorica aparent „umană” a unui caz medical.
The video periodical Black Box was the first independent film production studio during the last years of communist rule in Hungary. It reported on demonstrations and civilian initiatives that the official media passed over in silence or reported on with disinformation. With its film reports, and portraits distributed in samizdat channels, at the beginning Black Box managed to create the largest film collection documenting the events of the transitional period and the change of political system both in Hungary and in other communist countries.
The second issue of the magazine Viks, entitled “Homosexuality and Culture,” came out on April 24, 1984, the opening day of the Magnus Film Festival, the first cultural manifestation dedicated to homosexuality in any socialist country. The magazine was edited by a group of gays and lesbians who gathered around the youth cultural center ŠKUC and organized the festival. This special edition of the magazine was printed in 600 copies and handed to audiences at the festival. It contains 42 pages, and approximately 20 illustrations with contemporary, easily recognizable European gay subcultural motifs. Over the three following decades, this issue of Viks gained a cult status in Slovenian and the post-Yugoslav LGBT community, and was exhibited at events dedicated to the history of homosexuality and the LGBT movement.
Alongside the festival’s program and a schedule of affiliated cultural and club events, in an effort to appeal to the younger generation of Ljubljana’s gays, lesbians and artists, Viks also carried several lengthy programmatic articles and interviews with emancipatory, educational and mobilizing overtones. Thus it aligned itself politically and theoretically with contemporary liberationist, leftist and counter-cultural movements in Slovenia and Western Europe. These texts promote an ideal of freely and openly lived (homo)sexuality. Non-normative sexual practices were viewed as strongly dissident in nature, but not so much against socialism as against patriarchal and traditional forms of sexual and family life.
The article “Pink Love under the Red Stars – Homosexuality under Real Socialism” (“Roza ljubezen pod rdečimi zvezdami – homoseksualizem pod realnim socializmom,” pp. 18-21) delivers a historical overview of the legal and social status of same-sex sexual and emotional relationships in socialist countries. The anonymous author is equally critical of the 20th century discrimination of homosexuality both in western liberal democracies and socialist countries. However, the Stalinist period in the USSR was seen as especially brutal and arduous insofar as it attributed negative political meanings to homosexuality, declaring homosexuals “traitors,” foreign “spies,” decadent bourgeoisie, and enemies of socialism. Soviet homosexuals, the article suggests, were not able to recover from this traumatic period, and were still unable to engage with emancipatory social movements and practices. At the same time, the example of the German Democratic Republic (GDR, known also as East Germany) is held as an example of both positive changes in communist stance on homosexuality, and a way in which, since the late 1970s, a dialogue could take place between the government and gay and lesbian groups.
Vjesnik Newspaper Documentation is an archival collection created in the Vjesnik newspaper publishing enterprise from 1964 to 2006. It includes about twelve million press clippings, organized into six thousand topics and sixty thousand dossiers on public persons. Inter alia, it documents various forms of cultural opposition in the former Yugoslavia, but also in other communist countries in Europe and worldwide.
The folder with “The campers” as its cover name is kept in the Historical Archives of the Hungarian State Security forces (Állambiztonsági Szolgálatok Történeti Levéltára – ÁBTL). It includes reports on and photographs of the religious group named Christian Community. The camping trips taken by members of the group in 1983 and in 1984 were the focus of the state efforts to keep the group under observation. The photo collection is the result of secrtet observation work and the method of taking photos from a hiding place. Moreover, this is a vestige of the information-collecting practices of the political police which seems, now, a little grotesque. The documentation of the meeting, which was labeled illegal, was followed by intervention by the police.
The article 'Religinė atributika Justino Marcinkevičiaus knygoje "Gyvenimo švelnus prisiglaudimas"' (Religious Attributes in Justinas Marcnkevičius’ book ‘The Gentle Touch of Life’). The article analyses new trends in works by Lithuanian authors. It argues that a sort of trend for religious and sacral moments could be seen in Lithuanian poetry in that time, especially in Justinas Marcinkevičius’ poems, that contradicted Soviet ideology and materialism.
Pope John Paul II sent a letter to Split Archbishop Franić on the 50th anniversary of his ordination as a priest. It is clear that he was quite familiar with Franić's resistance to the atheistic regime and his defence of the Church's rights under the socialist dictatorship. The pope pointed this out in this letter when said that "you have certainly proven your faithfulness and loyalty to this Holy See." According to the pope, Franić's resistance to the communist regime was fruitful in the sense that the Church in Split in the 1980s recorded numerous clerical and religious vocations despite attempts at the de-Christianization of society.
Colecția privată Doina Cornea reprezintă o valoroasă sursă de documentare pentru cercetarea biografiei și mai ales a activității de disidență a celei pe care mass media occidentală a denumit-o „figura emblematică” a rezistenței împotriva dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Colecția cuprinde manuscrise ale scrisorilor deschise de protest, jurnalul, traducerile samizdat, corespondența, manuscrise ale lucrărilor academice şi ale discursurilor sale, fotografii, tablouri, înregistrări video, precum şi biblioteca personală a Doinei Cornea. Această colecție privată este de departe una dintre cele mai valoroase şi pline de semnificații surse de documentare privind opoziția culturală față de regimul comunist din România.
Actul oficial de acuzare privind cazul lui Gheorghe Zgherea (cazul nr. 33/023262) a fost emis pe data de 2 iunie 1953 de către anchetatorul principal al Secției de anchetă din cadrul Direcției Afacerilor Interne din raionul Cahul, căpitanul Vorobiov și aprobat de șeful Direcției respective, colonelul Eliseev, a doua zi, pe 3 iunie. Acest document sintetiza principalele activități „anti-sovietice” întreprinse de inculpatul Zgherea, care era calificat drept „participant activ în cadrul sectei anti-sovietice ilegale a inochentiștilor-arhangheliști”. Activitățile „anti-sovietice” ale acuzatului ar fi început imediat după intrarea sa în grupul local al inochentiștilor, în decembrie 1949, devenind periculoase și sistematice mai ales începând din decembrie 1950, când Zgherea a devenit predicator misionar și „a trecut în ilegalitate” [pereshel na nelegal’noe polozhenie]. Zgherea a fost acuzat, în special, de „vagabondare prin satele din raioanele Vulcănești, Strășeni, Kotovsk și alte raioane ale RSS Moldovenești”, angajându-se în acțiuni de „agitație anti-sovietică sistematică” prin manipularea și „folosirea prejudecăților religioase ale credincioșilor”. El încerca să își convingă publicul-țintă, format mai ales din țărani, să „se abțină de la orice participare la viața social-politică a țării, să boicoteze alegerile pentru instituțiile puterii sovietice, încerca să îi convingă pe tinerii din sate să nu intre în organizațiile Komsomolului”. De asemenea, el făcea apel la țăranii colhoznici să nu iasă la lucru în colhoz [în special duminica și de sărbătorile religioase]. Este interesant că esența specific religioasă a mesajului lui Zgherea a fost cumva edulcorată de autoritățile sovietice. Din contră, principalul accent se punea pe consecințele sociale și politice nefaste și nocive ale propagandei religioase răspândite de inculpat și de alți membri ai comunității. Un alt motiv serios de acuzare se referea la „cooptarea și recrutarea de către Zgherea a noilor membri în cadrul sectei”, precum și la „participarea sa activă la întâlnirile ilegale ale membrilor sectei”, unde, probabil, își propaga opiniile anti-sovietice printre cei prezenți la aceste întruniri. Autoritățile sovietice erau alarmate nu numai de existența acestor „viziuni anti-sovietice” ca atare, ci mai ales de prezența structurilor paralele și clandestine ale comunității inochentiste, care reprezentau o amenințare directă la adresa stabilității regimului din zonele rurale, încă slab contrólate de centru în primii ani postbelici. Potrivit acestui document, „vinovăția” lui Zgherea era confirmată nu numai de mărturia personală a inculpatului, ci și de relatările și depozițiile martorilor. Din câte se pare, Zgherea nu avea acte de identitate sau obiecte personale (în afară de două fotografii descoperite în timpul arestării sale), confirmându-și astfel statutul de marginal și „clandestin”. Trebuie subliniat faptul că procesul lui Zgherea a fost doar un exemplu dintr-un întreg șir de dosare și procese judiciare intentate împotriva unor membri influenți ai comunității inochentiste. Aceste evenimente au avut loc la sfârșitul anului 1952 și la începutul anului 1953. Unii dintre cei condamnați aparțineau chiar rețelei imediate din jurul lui Zgherea. Astfel, inculpatul a fost doar una dintre victimele campaniei orchestrate de autoritățile sovietice împotriva inochentiștilor, care viza distrugerea structurilor lor clandestine pe tot teritoriul RSSM. Acest lucru explică, probabil, și sentința foarte dură emisă în cazul lui Zgherea și a co-religionarilor săi. Ca și în alte situații similare, actul de acuzare a fost ulterior folosit drept bază pentru redactarea sentinței oficiale.
Colecţia reflectă, pe de o parte, activitatea de opoziţie faţă de regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice (Unită) din România, iar, pe de altă parte, supravegherea intensă şi represiunea dură întreprinsă de autorităţile comuniste în cazul acestui cult. Colecţia Ad-hoc Biserica Greco-Catolică Română reprezintă una dintre cele mai complexe colecţii de documente, care ilustrează rezistenţa în forme variate şi pe mai multe niveluri împotriva dictaturii a uneia dintre cele mai reprimate comunităţi religioase din România comunistă şi activitatea sa intensă în clandestinitate din perioada 1948-1989.
The Libri Prohibiti’s collection of Czech exile monographs and periodicals contains over 8100 publications including the complete works of many publishers. More than 940 titles of Czechoslovak exile periodicals, some of them complete editions, are part of this collection as well.
Rezső Szabó is a Hungarian lawyer and politician from Slovakia. His personal collection contains documents dealing with policies toward the Hungarian minority in Czechoslovakia including issues of culture and education in the languages of the minority. These documents are mostly from the time when Szabó was Secretary of the Hungarian Cultural Union CSEMADOK (1954-1969) and the time when he sat in the Czechoslovak Federal Assembly (1969-1971). The collection contains documents related to Szabó’s activities in 1968, when he was one of the activists who outlined requirements about reforms concerning the rights of minorities in Czechoslovakia. These documents are mainly bill drafts and laws concerning the problems of the Hungarian minority. The collection also contains a recording of a long interview with Szabó made in 2004.
The Elza Rudenāja and Vladislavs Urtāns collection at the Madona Museum of Local History and Arts shows how much devoted and resourceful people could contribute to the preservation of the local and national culture by working within the system, even in an inhospitable political environment.
Colecția privată Lucian Ionică este una dintre puținele colecții de instantanee din timpul celor mai tensionate și mai febrile zile ale Revoluției Române din decembrie 1989 în orașul Timișoara, locul în care s-a declanșat revolta populară împotriva dictaturii comuniste. Documentele fotografice aflate în această colecție păstrează atât memoria momentelor dramatice de dinaintea schimbării de regim, cât și din zilele imediat următoare căderii dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, când brusca libertate de exprimare a produs momente nu mai puțin semnificative pentru istoria recentă a României.
Limes a fost un cerc alcătuit din intelectuali disidenți maghiari, care a funcționat mai mult sau mai puțin viguros din 1985 până la schimbarea regimului politic din 1989. Scopul cercului a fost acela de a oferi o platformă pluralistă de cooperare pentru intelectuali maghiari, activități ce implicau întâlniri lunare/bilunare, respectiv publicarea unei reviste care să abordeze istoria și situația actuală a minorității maghiare din România, precum si rezultatele cercetărilor remarcabile din alte domenii, adică informații care au fost destinate să reprezente calitatea activităților științifice desfășurate în România. Având în vedere că nu a existat nici-o șansă de a trece textele prin filtrele cenzurii care a operat în România, planul a fost acela de a introduce manuscrisele prin căi secrete în Ungaria și de a publica revista acolo.
Inițiatorul proiectului-Limes a fost Gusztáv Molnár, care, datorită în primul rând postului său de editor literar la editura Kriterion (București), a deținut o rețea personală extinsă în rândul intelectualilor critici maghiari din Transilvania. Miezul grupului Limes a fost alcătuit din următoarele persoane: Vilmos Ágoston, Béla Bíró, Gáspár Bíró, Ernő Fábián, Károly Vekov, Levente Salat, Csaba Lőrincz, Ferenc Visky, András Visky, Péter Visky, Levente Horváth, Sándor Balázs, Sándor Szilágyi N., și Éva Cs. Gyimesi. Însă datorită procesului de editare al revistei, mulți alți intelectuali aveau cunoștințe despre activitățile Limes.
Între septembrie 1985 și noiembrie 1986 au avut loc șase întâlniri în patru localități diferite din România, la domiciliul membrilor grupului. Întâlnirile au cuprins o prezentare (de obicei a unui manuscris) urmată de o dezbatere, și toate procedurile au fost înregistrate cu magnetofon. Seria întâlnirilor a fost întreruptă de o percheziție efectuată de către Securitate la apartamentul lui Molnár din București, în urma căreia toate documentele legate de Limes au fost sechestrate și prelucrate de către autorități. Până la momentul respectiv au fost finalizate planurile editoriale a patru numere Limes, precum și au fost colectate manuscrisele pentru primele două. Numerele cuprindeau transcieri ale dezbaterilor, studii și documente, abordând subiecte precum "minoritate națională", "naționalism", "totalitarism", "autonomie", "transilvanism" (ca ideologie îndrumătoare pentru minoritatea maghiară din România), situația ceangăilor din România și altele.
Activitățile-Limes par că au încetat după intervenția serviciilor secrete, iar anul 1987 a fost anul citațiilor și avertismentelor adresate membrilor grupului. Deși nu s-au mai organizat întâlniri, după un timp membrii Limes au reluat actvitățile privind editarea revistei. Molnár s-a mutat în Ungaria în 1988, dar actvitățile editoriale a fost continuate și în România, mai exact la Cluj, de către Éva Cs. Gyimesi și Péter Cseke. Primul număr Limes a fost publicat de către Molnár la Budapesta la sfârșitul anului 1989. Conținutul acestuia nu coincide cu primul volum editat în România, însă conține fragmente din dezbaterile primelor două întâlniri Limes.
Detalii neprețuite ale poveștii-Limes și alte evenimente din viața intelectualilor maghiari prominente sunt oferite de dosarele de urmărire informativă ale lui Sándor Balázs (1928 - profesor de filozofie la Universitatea Babe Bolyai) disponibile pentru cercetare la Colecția arhivistică a Fundației „Jakabffy Elemér Alapítvány”. Acest lucru se datorează faptului că activitățile-Limes desfășurate la Cluj au fost înregistrate de către inspectoratul județean al Securității în dosarele lui Sándor Balázs. Numele de cod pentru Balázs era "Sociologul", dar deja și cuprinsul de la începutul dosarului se referă la "Sociologii", numele de cod aplicat în cazul Cercului Limes.
Dosarul a fost deschis la începutul anului 1987, iar versiunea înmânată de către CNSAS spre cercetare are trei volume care conțin cca. 800 folii. Dosarul cuprinde diferite tipuri de documente: 1. Plan de măsuri, analize și completări ulterioare; 2. Fișă personală și listă legături; 3. sinteze, rapoarte și informări; 4. Materiale obținute în cadrul urmăririi informative; 5. Materiale rezultate din anchetă; 6. Procese verbale. După cum am menționat deja, dosarul conține copii ale documentelor care aparțineau dosarelor de supraveghere ale altor persoane legate de Limes: Éva Cs. Gimesi (nume de cod Elena), Péter Cseke, Gusztáv Molnár (Editorul), Lajos Kántor Lajos (Kardos), Ernő Gáll (Goga), Sándor Tóth (Toma), Edgár Balogh (Bartha).
The “Sixtiers Museum” Collection is located in a small museum in Kyiv, Ukraine in a building belonging to the Ukrainian political party Rukh. Nadia Svitlychna and Mykola Plakhotniuk founded this museum as way of honouring and documenting the struggles of a cohort of Soviet Ukrainian dissidents during the 1960s-1980s. Included in the permanent exhibition are paintings, graphics, sculptures, embroidery and other artworks produced by artists affiliated with the sixtiers movement. The museum also displays the poems, letters and literary works of the writers in their midst, as well as their typewriters, handcrafted items made while in the GULag, or clothes worn while living in exile, like Svitlychna’s own camp uniform. Also figuring prominently are posters for events and exhibitions organized by this group. The guided tour is a moving, concise rendition of their struggle, aimed at the museum’s target audiences, young students, scholars, and the general public.
These materials depict the lives of a dynamic group of Soviet Ukrainians engaged in a principled creative and ideological struggle with the Soviet regime in the 1960s and 1970s. They were poets, artists, graphic designers, historians, doctors, and even a Soviet army official, all of whom became deeply involved in human rights activism under late socialism. Many were members of large Soviet institutions—like the Ukrainian writers and artist unions, the Literary Institute in Kyiv, the Soviet armed forces. The Soviet government’s ideological retrenchment after Khrushchev transformed these dissidents, who had worked hard to try and reform the system and make it more humane, into individuals in open conflict with the authorities.
Acest raport al Securităţii conţine informaţii cu privire la câteva manifeste găsite undeva lângă întreprinderea Timpuri Noi din Bucuresti. Raportul menţionează că manifestele au fost găsite pe data de 10 mai 1977, de fapt după 4 zile de la eliberarea lui Goma. Data nu este însă lipsită de importanţă, deoarece 10 mai era data la care se sărbătorea Ziua Naţională a României înainte de venirea comuniștilor la putere şi era legată de Familia Regală a României, care fusese obligată de comunişti să abdice şi să plece în exil. Raportul Securităţii mai menţionează că manifestele fuseseră găsite de nişte muncitori, răspândite pe o suprafaţă mică între două întreprinderi situate relativ aproape de centru. De asemenea, se preciza că astfel de manifeste nu mai fuseseră întâlnite în nicio altă zonă de pe raza, sau din afara, Bucureştiului. Manifestele sunt de dimensiuni mici, realizate artizanal, şi conţin textul următor: ”Către statul român. Cerem eliberarea lui Paul Goma și a celor arestaţi. Cerem respectarea Drepturilor Omului! Respectaţi Constituţia României în conformitate cu Actul Final de la Helsinki. Vrem libertate!” Două dintre aceste manifeste s-au păstrat în original în Arhiva CNSAS. Manifestele acestea arată că impactul Mişcării Goma asupra societăţii româneşti a fost mai mare decât lasă să se înțeleagă statisticile întocmite de Securitate (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/10, f. 337-338).
Gediminas Ilgūnas was a well-known Lithuanian writer, journalist, ethnographer and traveller. In the 1950s, he was accused of anti-Soviet activity and imprisoned. On being released from prison, he and his close friends started to organise ethnographic expeditions, collecting material about important personalities in Lithuanian national history. The collection holds various manuscripts, including documents relating to his activities in the Sąjūdis movement and his political activities as a member of the Supreme Council, short memories about the Stalinist period, and material collected for a biography of Vincas Pietaris. The collection shows the actions of a Soviet-period cultural activist who tried to collect and preserve Lithuania's past culture.
Az államszocialista korszak rejtett, alig ismert históriáihoz tartozik a hazai LMBTQI közösség története is. Az első magyar meleg civilszervezet, a Homérosz Egyesület dokumentumai az önszerveződés és közösségi identitás gyakorlataira nyújtanak egyedülálló betekintést.
The Collection of Croatian-American historian Jere Jareb (PhD) contains over 4,500 books, magazines and various brochures in Croatian, English, German, Italian and Slovenian. Dr Jareb, who began compiling the collection in the 1950s, donated it to the Croatian Institute of History in 1997. A particularly intriguing part of the collection are the numerous editions of books, magazines and brochures published by Croatian emigrants in the USA who were critical of the communist regime in Croatia and Yugoslavia. Some of these editions are not available anywhere else in Croatia.
Colecția privată a lui Mihai Moroșanu cuprinde diverse materiale legate de activitatea anti-regim a acestei personalități. Moroșanu, unul dintre cei mai importanți disidenți moldoveni din perioada sovietică, era bine cunoscut pentru critica sa fermă față de regim și pentru opiniile sale tranșante cu caracter național. Colecția cuprinde o serie de dosare personale, interviuri, fotografii și materiale ale proceselor judiciare legate de cazul lui Moroșanu, care acoperă perioada de la începutul anilor 1960 până la începutul anilor 1990. Datorită rezistenței sale ferme și fără compromisuri față de regimul sovietic, Moroșanu este una dintre puținele figuri de disidenți autentici în contextul RSS Moldovenești.
Márton, Áron. 2016. Egyház – Állam (Biserică – Stat). Redactat și adnotat de József Marton. Csíkszereda: Pro-Print Könyvkiadó
Cel de-al treisprezecelea volum din seria intitulată Moștenirea luiÁron Márton cuprinde acele scrieri ale episcopului adresate autorităților oficiale ale statului. În calitate de episcop, Áron Márton reprezentaseEpiscopia deAlba Iulia timp de 42 de ani și uneori și alte episcopii catolice din Transilvania. Episcopatul său nu s-a desfășurat într-o nepăsare senină; după anii de dictatură regală, după cel de-al doilea Tratat de la Viena, a rămas în Transilvania de Sud pentru a da speranță membrilor congregației care făceau parte dintr-o minoritate. Apoi, după cel de-Al Doilea Război Mondial nu s-a ajuns la pacea mult așteptată, iar în România s-a instalatdictatura care persecuta religia, după model soviet. Relația episcopului cu puterea de la București s-a dovedit utilă pentru scurte perioade de timp, deoarece exista o presiune dublă asupra membrilor congregației romano-catolice maghiare, a clerului și a episcopului, pentru că erau de altă confesiune și vorbeau limbă diferită.
În cei patru ani din perioada 1948-1951, în afară de naționalizarea școlilor ecleziastice, transformarea forțată a greco-catolicilor în ortodocși și abolirea ordinelor monastice, preoții și călugării riscau pușcăria, munca forțată și persecuția. La eliberarea saîn 1955,Áron Márton era singurul episcop catolic activ din România. A trebuit să reia contactul cu autoritățile locale și centrale și, considerând raportulde forțe, această relație era una de subordonare și, prin urmare, marcată de lupte și compromisuri. În această luptă episcopul avea numai două instrumente la care să recurgă: să ceară și să protesteze. Să abandoneze nu era posibil deoarece trebuia să-și asume toate greutățile în numele preoților și a congregației sale. Scrisorile sale reprezintă exemple clasice pentru liderii minoritari în ceea ce privește natura atitudinii lor față de guvern. Scrisorile în care formula o solicitare erau scrise într-un mod în care nu se umilea niciodată, își păstra mereu demnitatea umană, atitudinea sa episcopală și rămânea nepărtinitor. Scrisorile oficiale publicate în volum reprezintă mărturii ale sincerității, onestității, simțului răspunderii, empatiei episcopului și al respectului său pentru autorități. În aceste scrisori, episcopul vorbea despre oameni care suferă și intervenea în folosul lor pe lângă autoritățile locale sau la Ministerul Culturii și mai târziu pe lângă autoritățile competente de la Departamentul Cultelor. Trebuia să-și apere congregația de oprimarea națională, nu atât de abateri de la morala religioasă. Scrisorile, aranjate în ordine cronologică conform evenimentelor istorice, reflectă probleme grave caracteristice perioadei și dezvăluie relația continuă dintre stat și biserică. Scrierile oficiale ale episcopului, scrisorile publicate în acest volum ne ajută „să cunoaștem și să identificăm” legile care guvernau viața ecleziastică din acea perioadă, considerând că punera lor în aplicare a produs efecte negative și a condus la consecințe restrictive.
Securitatea. Plan de măsuri împotriva lui Goma și a celor de la REL și din emigrație care îl susțin, 17 martie 1977
Colecţia Ad-Hoc Mișcarea Goma de la CNSAS conţine numeroase planuri de măsuri împotriva persoanelor implicate în susţinerea scrisorii deschise de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, care urma să fie adresată reuniunii ulterioare a CSCE de la Belgrad. Fiecare dosar de urmărire informativă deschis de Securitate conţine planuri de măsuri care erau aduse la zi periodic, şi care necesitau de obicei aprobarea din partea ofiţerului superior responsabil pentru cazul respectiv. Acest plan de măsuri iese din comun prin faptul că este aprobat la cel mai înalt nivel în cadrul Ministerului de Interne, de care aparţinea Securitatea în anul 1977: planul este contrasemnat de Nicolae Pleşiţă, prim-adjunct al ministrului şi aprobat de Teodor Coman, ministrul de interne. În mod evident, nivelul ierarhic la care a fost aprobat planul indică importanţa acordată de regim acestui caz. Pleşiţă a fost implicat direct în ”neutralizarea” Mişcării Goma şi a condus anchetarea lui Goma, ceea ce a contribuit la înaintarea sa la gradul de general-locotenent în 1977. În vara aceluiaşi an 1977, Pleşiţă a coordonat măsurile represive luate împotriva minerilor din Valea Jiului în urma grevei de la începutul lunii august. În calitate de şef al Centrului de Informaţii Externe în perioada 1980-1984, Pleşiţă a fost implicat în tentativa de asasinare a lui Goma, aflat în exil la Paris, din 1atacul cu bombă de la sediul Radio Europa Liberă de la München, pus la cale de teroristul internaţional Ilich Ramírez Sánchez (Carlos Şacalul) cu sprijinul mai multor poliţii secrete comuniste, din 1981. După 1989, Pleşiţă nu a manifestat niciun fel de remuşcări pentru abuzurile comise în slujba Securităţii, în timp ce încercările de a-l aduce în faţa legii pentru aceste abuzuri au eşuat.
Revenind la acest plan de măsuri, conţinutul şi data realizării acestuia arată că este vorba despre o etapă intermediară în stabilirea ansamblului de măsuri menite să dizolve mişcarea ce abia apăruse. Data întocmirii planului, 17 martie 1977, arată că din punct de vedere cronologic acesta a fost emis la aproximativ o lună după ce scrisoarea de protest împotriva încălcării drepturilor omului fusese difuzată de Radio Europa Liberă. Din acest motiv, planul poartă titlul: ”Plan de măsuri în continuarea măsurilor de anihilare și neutralizare a acțiunilor ostile inițiate de Paul Goma, la instigarea și cu sprijinul postului de radio Europa Liberă și a altor centre reacționare din Occident”. În acelaşi timp, planul a fost emis cu două săptămâmâni înainte de arestarea lui Goma, care a avut loc pe 1 aprilie 1977. Planul conține patru categorii separate de măsuri. Prima categorie este reprezentată de măsurile de ”descurajare, derutare și intimidare” și era îndreptată în principal împotriva lui Goma, dar se preciza că se va acționa şi asupra persoanelor care îl contactaseră pe acesta. Măsurile din această categorie constau în diverse forme de hărțuire şi mergeau până la deportarea lui Goma undeva în afara Bucureștiului pentru a-l izola de canalele de comunicație peste graniță. Acţiunile acestea de reprimare ”mai blândă” urmau să fie însoțite de încercări de a rezolva această problemă spinoasă rapid şi fără complicații convingându-l pe Goma fie să renunţe, fie să emigreze. A doua categorie de măsuri viza folosirea presei şi a altor publicații din străinătate pentru a-l compromite pe Goma şi implicit mișcarea pentru drepturile omului inițiată de el în rândurile emigrației românești şi a opiniei publice din Occident. A treia categorie de măsuri privea contracararea mesajelor ”denigratoare” difuzate de Radio Europa Liberă, postul de radio care îl sprijinise cel mai mult pe Goma. În sfârșit, a patra categorie de măsuri consta în acțiuni menite să-l compromită pe Goma în mediul ambasadelor occidentale de la București în încercarea de a-i închide canalele de comunicare cu Radio Europa Liberă şi cu reprezentanți ai exilului românesc (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112). Toate aceste măsuri au eşuat, astfel că Goma a fost în cele din urmă arestat şi interogat cu brutalitate, inclusiv de către Pleşiţă, prin-adjunct al minstrului de interne. Goma a fost eliberat însă după circa o lună, la 6 mai 1977, în urma presiunii internaţionale datorate mobilizării emigraţiei româneşti de la Paris, care a reuşit să convingă o serie de personalităţi internaționale să semneze o petiție pentru eliberarea sa. Acest plan de măsuri ilustrează şi practica Securităţii de a răspândi zvonuri calomnioase despre cei care își ridicau glasul împotriva regimului, pentru a-i defăima şi izola. După cum remarcă Goma: ”Un document de mare importanță - pentru mine. (…) Ştiam că (…) zvonurile-bârfele [calomnioase] (…) erau inspirate de Securitate. Acum însă am dovada că Securitatea nu era doar inspiratoare – ci autoare” (Goma 2005, 397).
Colecția Sanda Stolojan reprezintă o sursă importantă de documentare pentru cunoașterea și scrierea istoriei acelei părți a exilului românesc care a fost extrem de activă în Occident pentru demascarea regimului comunist din România. Totodată, această arhivă privată contribuie la cunoașterea relațiilor bilaterale româno-franceze între anii 1968-1998. În mod deosebit, colecția ilustrează activitatea colecționarei și a altor personalități din exil pentru respectarea drepturilor omului în România comunistă și pentru stoparea demolărilor impuse de autoritățile comuniste prin programul de sistematizare a Bucureștiului, precum și pentru reconstruirea democrației în țara natală.
