The Scriptum.cz web archive provides access to various non-commercial and online Czech exile and samizdat periodicals. This is a unique collection of works that are often not accessible anywhere and are constantly being refilled.

Pe baza documentelor colecției Congregației Reformate din Cluj–Dâmbul Rotund, pe 13 martie 1971, vest-germanul Gustav Adolf Werk a oferit o donație de 50.000 de mărci germane ca ajutor ecumenic pentru construcția bisericii (KKREL 1971/7, Raportul nr. 28). Evenimentul s-a dovedit a fi de importanță majoră în procesul de construcție al bisericii. Faptul că statul putea beneficia de valută străină de pe urma șantierului de construcții a fost considerat un argument foarte puternic și a jucat un rol imens în istoria autorizației de construcție, eliberată însă fără mare tragere de inimă de autorităţile comuniste. Între anii 1971-1976, fundația și pastorul din Dâmbul Rotund, János Dobri, în mare parte doar au corespondat cu privire la această problemă despre preluarea sumei, iar parohia a fost nevoită să răspundă că nu a obținut încă aprobarea pentru construcție. Sub regimul comunist orice donație în bani sau de altă natură pentru comunităţile religioase provenind din străinătate putea fi acceptată și preluată numai cu permisiunea Departamentului Cultelor de la București. Regulamentul nr. 16455/1971 al Departamentului Cultelor, cu referire la Decretul-lege nr. 334/1971 alin. 5 lit. "r", a stipulat că darurile, moștenirile date sau acceptate de organizațiile clericale se pot face numai prin aprobarea Departamentului Cultelor. În plus, orice obiect de inventar, fie că avea valoare istorică, artistică sau nu, cărți, manuscrise, instrumente muzicale, bani, materiale, produse, indiferent de valoarea lor, puteau fi donate sau acceptate numai prin aprobarea prealabilă a Departamentului Cultelor (KKREL 1971/7, Adresa nr.1420). În cele din urmă, în plus față de construcția bisericii, s-a acordat permisiunea pentru utilizarea donațiilor. Conform cunoștinței pastorului reformat András Dobri și a cantorului Anna Jankó, numai prima jumătate a sumei a fost transferată oficial la Banca Națională a României, cealaltă jumătate a fost transferată prin alte „filiere.” În acele vremuri, valuta nu putea intra în posesia unui cetățean român, care trăia în țară, fără aprobarea autorităţilor. Străinii trebuiau să facă schimbul valutar la cursul oficial și astfel puteau să ofere banii. Deoarece rata de schimb era dezavantajoasă, cei responsabili din congregaţie au decis să schimbe valuta introdusă cu ajutorul turiștilor polonezi. Cea mai mare parte obținută în acest fel a putut fi folosită în mod corespunzător în timpul construcției. Pentru că era vorba despre sume mai mari, aproape toți membrii prezbiteriului, format atunci din aproape 28 de membri, au luat o parte din aceste sume, pe care apoi i-au oferit ca donație, în nume propriu, pentru construcția bisericii. Pe baza interviurilor realizate prin metoda istoriei orale, nu este exclus ca a doua parte a donației vest-germane să fie transferată oficial într-un mod similar, iar credincioșii au fost utilizați în preluarea altor donații în numerar străin, pentru că donația în sine a lui Gustav Adolf Werk nu a fost suficientă pentru construcția bisericii (declarația lui Anna Jankó, declarația lui András Dobri).

Materialele create de Securitate despre János Dobri informează, de asemenea, despre donație. Pe baza documentelor conținute în dosarul informativ, la 5 martie 1971, episcopul reformat Gyula Nagy a fost informat printr-o scrisoare din partea donatorului vest-german - prin pastorul-secretar general Dieter Knall - că suma de bani destinată construcției bisericii din Dâmbul Rotund a fost pregătită și i s-a cerut să accepte donația în numele Eparhiei Reformate Cluj. Un răspuns pozitiv a fost precedat de acordul Departamentului Cultelor din București (ACNSAS, 211500/4, 147). Începând din august 1972, serviciul de contraspionaj din Cluj, condus de colonelul Sándor Peres, s-a ocupat, în special, de acest caz. După ce Securitatea a aflat că o sumă considerabilă a fost alocată de Fundația Gustav Adolf Werk pentru construcția bisericii, Peres a afirmat că, pentru a primi banii, ei trebuie să vorbească cu inspectorul județean de la Culte, „studiind posibilele moduri de coordonare.” Această afirmație este semnificativă mai ales în lumina unei declarații ulterioare a inspectorului județean de la Culte, Hoinărescu Țepeș Horia, conform căreia în Cluj nu se vor construi biserici sau capele maghiare, atât timp cât el deținea acea poziție în oraș (ACNSAS, I211500/5, 152–153). Acțiunile ulterioare, construcția bisericii, dovedesc succesul „coordonării,” ținând cont de interesele partidului-stat unic.

Câteva dintre fotografiile realizate de Lucian Ionică sunt instantanee ale unor momente de mare dramatism. Între acestea, cele ”greu de privit” de la Cimitirul Săracilor, cu cadavrele celor uciși de forțele represive ale regimului comunist, îngropate pe fugă de reprezentanții acestora și dezgropate pentru a fi înhumate așa cum se cuvine. De asemenea, există în această colecție câteva cadre cu portrete de copii răniți în timpul Revoluției din decembrie 1989 în Timișoara. Ele sunt realizate în interiorul Spitalului de Copii din Timișoara, pe data de 24 decembrie. Fotografiile îi înfățișează pe copiii răniți stând în pat; cele trei instantanee includ trei portrete cu doi băieți și o fată. ”Am încercat la câțiva ani după ce am făcut acele poze să dau de urma copiilor pe care îi fotografiasem. Nu i-am găsit, deși am încercat de mai multe ori. Nu am avut inspirația, în vâltoarea și în emoția puternică a evenimentelor de atunci să le notez numele. Astăzi nu știu ce au ajuns, ce fac,” mărturisește Lucian Ionică regretul de a nu mai putea urmări povestea celor a căror dramă a imortalizat-o în decembrie 1989. ”În Revoluția de la Timișoara, mulți adolescenți au fost în stradă. Forțele represive nu au avut însă nicio reținere de a trage în ei. Victime ale Armatei în primul rând. Deschiderea focului către persoanele minore este imposibil de acceptat. Desigur, nu se justifică nici împotriva adulților, însă acțiunile brutale ale militarilor împotriva copiilor arată cât de fideli erau cei din trupele de represiune față de Nicolae Ceaușescu,” rezumă Gino Rado, vicepreședintele Memorialului 16-22 decembrie 1989 Timișoara, urmările tragice ale implicării forțelor loiale regimului comunist în reprimarea manifestanților, inclusiv a minorilor (Szabo și Rado 2016). Conform cercetărilor celor de la Memorialul Revoluției din Timișoara, dar și a altor statistici oficiale care documentează dimensiunile represiunii din această localitate în decembrie 1989, cel puțin 6 copii sau tineri cu vârsta sub 18 ani au fost uciși în orașul-simbol al Revoluției Române. Cel mai tânăr erou-martir de la Timișoara este Cristina Lungu; în decembrie 1989, când a fost împușcată mortal, ea avea numai doi ani.

Această colecție cuprinde diverse documente (inclusiv materiale ale procesului de judecată) legate de activitățile lui Alexandru Șoltoianu, o figură de opoziție bine cunoscută în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (MSSR) la sfârșitul anilor 1960 și 1970. În strânsă legătură cu grupul Usatiuc-Ghimpu-Graur, Șoltoianu a inițiat un proiect paralel de creare a unui partid politic antisovietic de orientare națională, cunoscut sub numele de Renașterea Națională a Moldovei, care urma să se bazeze pe o rețea extinsă de asociații studențești. Documentele legate de cazul lui Șoltoianu se află în prezent în Arhiva Națională a Republicii Moldova (ANRM). Aceste materiale au fost transferate la ANRM de la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fostă Arhiva KGB).

Peste aproape doi ani după condamnarea sa, în primăvara anului 1955, Zgherea a depus o petiție adresată Procurorului General al RSS Moldovenești, solicitând revizuirea sentinței sale. În această petiție, Zgherea își recunoștea din nou vina, dar sublinia că motivul principal al convertirii sale la inochentism a fost influența părinților săi. El susținea că, din cauza vârstei sale fragede și a nivelului nesatisfăcător al educației sale, nu a conștientizat pe deplin consecințele acțiunilor sale în acel moment. De asemenea, el declara că, în timpul detenției sale în lagărul de muncă, „a conștientizat totalmente esența greșită a opiniilor sale” și, prin urmare, era pregătit să „rupă toate legăturile cu secta inochentiștilor”. Acest remarcabil exemplu de pocăință și „reeducare”, în aparență, reușită, nu ar trebui însă interpretat ad litteram, mai ales având în vedere faptul că în timpul procesului Zgherea a refuzat să își renege opiniile religioase și să renunțe la credința sa. Cu toate acestea, în contextul sovietic post-stalinist, petiția lui Zgherea s-a dovedit a fi o strategie eficientă pentru ameliorarea situației sale și pentru obținerea unei reduceri a pedepsei și, în cele din urmă, a unei amnistieri complete. Într-o notă analitică privind cazul lui Zgherea, unul dintre angajații Ministerului de Interne al RSSM, maiorul Rogaciov, a menționat explicit recunoașterea parțială a vinovăției de către inculpat și aparenta sa „reeducare” drept circumstanțe atenuante. În rezoluția semnată de Rogaciov și trimisă Procurorului General al RSSM, A. Kazanir, pe data de 28 aprilie 1955, primul a conchis că, deși „vina” lui Zgherea nu putea fi pusă la îndoială, sentința sa era „prea severă și nu corespundea seriozității și gravității faptelor sale”. Prin urmare, Rogaciov îi recomanda procurorului să depună un protest formal la Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSSM pentru a solicita revizuirea cazului lui Zgherea. Procurorul a acționat în consecință. Ca urmare a acestui protest, după reexaminarea cauzei, la 9 iunie 1955, Judecătoria Supremă a emis o decizie specială, prin care sentința lui Zgherea era redusă la cinci ani de muncă forțată și la suspendarea drepturilor civile pe o durată de trei ani. Principalul argument al instanței a fost că Zgherea „nu ocupa un post de conducere în cadrul sectei”. Această motivare arată o schimbare în percepția autorităților față de gradul de pericol social reprezentat de inochentiști și de mișcările religioase similare, sugerând o abordare mai diferențiată față de acțiunile individuale ale membrilor acestora. Mai mult, Zgherea a fost amnistiat conform prevederilor Decretului din 27 martie 1953, care a pus capăt principalului val de represiuni staliniste și a asigurat baza juridică pentru eliberarea treptată a deținuților politici. El urma să fie eliberat din lagărul de muncă în cel mai scurt timp, iar condamnarea sa penală a fost anulată. Acest caz nu a însemnat, desigur, inaugurarea unei atitudini cu totul noi a regimului față de disidența religioasă. Acest fenomen a continuat să fie privit cu suspiciune și supus represiunilor. Cu toate acestea, a existat o schimbare evidentă în privința strategiilor represive ale autorităților, care au devenit mai subtile și mai diferențiate. Cazul lui Gheorghe Zgherea este astfel un exemplu fascinant al continuității ideologice, care era totuși nuanțată de schimbarea metodelor de combatere și abordare a disidenței și opoziției religioase față de regim.

This unique collection of samizdat literature (1972-1989) contains samizdat books by Czech and Slovak authors whose works could not officially be published in socialist Czechoslovakia, as well as a collection of samizdat periodicals and individual texts.

The bequest of Rusko Matulić, an American engineer and writer of Yugoslav origin, is held in the Hoover Institution at Stanford University. The collection largely encompasses Matulić's activities as a political émigré in the United States of America, when he mainly dealt with the publication of the bi-monthly bulletin of the Committee Aid to Democratic Dissidents in Yugoslavia (CADDY). The bulletin and organization acted as a part of the Democratic International, established in New York in 1979. Mihajlo Mihajlov, one of the most prominent Yugoslav dissidents, was a member and the main initiator of launching the CADDY organization and its bulletin. Rusko Matulić was Mihajlov's main collaborator in the overall CADDY project.

The Pavao Tijan Collection is deposited in the Archives of the Croatian Academy of Science and Arts in Zagreb. It demonstrates the cultural-oppositional activities of the Croatian émigré Pavao Tijan, who lived in Madrid after the Second World War. There, Tijan organized anti-communist activities against the Yugoslav regime and also against global communism during the time of the Cold War. This collection is very important to the little known Croatian cultural history of the émigré colony of Spain.

The Jan Zahradníček Collection at the Museum of Czech Literature is an important resource documenting the literary and Catholic opposition to the communist regime in post-war Czechoslovakia. It includes Jan Zahradníčekʼs poetry manuscripts, written illegally in the 1950s, in Pankrác Prison.

The founder of the Folk Dance House Movement was Béla Halmos. Halmos, as a musician, a folklorist, an instructor, an organizer and the leader of the Hungarian revival movement, supported the Hungarian folk culture and Dance House Movement. The Folk Dance House Archives started to function in 1999. The root of the Archives was the private collection of Béla Halmos, and it continuosly grew thanks to gifts and donations.

Această colecție ad-hoc a fost separată din cadrul fondului dosarelor judiciare privind persoanele supuse represiunii politice în timpul regimului comunist, care este păstrat în prezent la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta Arhivă KGB). Materialele colecției se axează pe cazul lui Gheorghe Zgherea, o persoană de origine țărănească care făcea parte din comunitatea religioasă a inochentiștilor, o mișcare milenaristă și cu tendințe eshatologice care era destul de activă în Basarabia și Transnistria, în special în prima jumătate a secolului al XX-lea. Materialele colecției sunt revelatoare pentru politica represivă a regimului sovietic în sfera religioasă, mai ales pentru atitudinea ostilă a autorităților sovietice față de comunitățile religioase non-conformiste și marginale, care erau percepute ca o amenințare deosebit de serioasă la adresa regimului. Zgherea, care a devenit predicator în cadrul comunității sale la sfârșitul anului 1950, a fost acuzat de „vagabondare prin satele” din RSS Moldovenească și de răspândirea unor „idei antisovietice” în rândurile populației locale prin intermediul „folosirii și manipulării prejudecăților lor religioase”. Fiind arestat la 2 mai 1953, el a primit o sentință foarte dură, de douăzeci și cinci de ani de muncă forțată. Sentința sa a fost redusă la cinci ani de muncă forțată în iunie 1955. Conform unui decret special din martie 1953, el a fost amnistiat. Cazul lui Zgherea ne sugerează, de asemenea, schimbarea strategiilor represive ale regimului aplicate după moartea lui Stalin, dar și continuitatea în domeniul represiunii și a practicilor, aflate în permanentă evoluție, de înăbușire a oricăror forme de opoziție în societatea sovietică post-stalinistă.

Această colecție constă, în primul rând, din materialele confiscate de Securitate la 1 aprilie 1977, cu ocazia percheziției și arestării forței motrice din spatele mișcării pentru apărarea drepturilor omului în România, Paul Goma, un scriitor cenzurat în România, dar de succes în străinătate. Ceea ce este particular colecției este faptul că obiectele confiscate nu au fost distruse, ci păstrate de Securitate, transferate la CNSAS în 2002, de unde au fost returnate lui Goma în 2005. Astfel, colecția este una dintre puținele care au călătorit după 1989 din România în exil și care se află acum în Paris, unde Goma a fost forțat să emigreze la câteva luni după arestarea și confiscarea colecției.

The Woman and Society Feminist Collection at the Centre for Women's Studies in Zagreb consists of one register containing the manuscripts from the lecture cycle which was organized by the "Woman and Society" Section in 1982/83. The lectures dealt with the “woman question” in the historical context, as well as the “woman question” issues in socialist self-management and Marxist theory. The Collection testifies to the engagement of a smaller number of intellectuals who sought to put the “woman question” into public focus, thus affecting the improvement of the status of women in Yugoslavia, while the authorities argued that it was unnecessary because they thought that the ˝woman question˝ was resolved within Marxism.

The collection, which is the private property of István Viczián, illustrates the history of the Calvinist youth organization of Pasarét under socialism. The collection includes letters and photographs, which provide insights into the aspirations of the group to create an active religious community in an era when such communities were a threat to and contradiction of official communist youth policy.

István Bibó (1911–1979) was a Hungarian political scientist, sociologist, and scholar on the philosophy of law. During the Hungarian Revolution of 1956, Bibó acted as the Minister of State for Imre Nagy’s second government. When the Soviets invaded and crushed the revolution, he was the last minister left at his post in the Hungarian parliament building. Rather than flee, he remained in the building and wrote his famous proclamation, “For Freedom and Truth,” until he awaited arrest. Bibó became a role model for dissident intellectuals in the late communist era and a symbol of non-violent civilian resistance based on a firm moral stand. Since Bibó’s death in 1979, the family collection of his bequest, which includes personal documents, photos, manuscripts, books, and video and sound recordings, has been in the care of art historian and educator István Bibó Jr., who keeps the materials in his home in Budapest.

Colecția Victor Frunză reprezintă o sursă istorică importantă pentru cunoașterea și scrierea istoriei acelei părți a exilului românesc care a fost implicată activ în susținerea disidenților din țară și în mediatizarea în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului Ceaușescu. În mod special, colecția ilustrează activitatea colecționarului și a altor personalități ale exilului pentru respectarea drepturilor omului în România. De asemenea, documentele din această colecţie reflectă și implicarea românilor din străinătate în reconstruirea democrației în țara de origine.

The private collection of Tamás Csapody (1960–) includes documents related to movements for the reform of the compulsory military service and the introduction of alternative civilian service. Refusal to perform military service was an illegal act in the countries of the Warsaw Pact. Csapody’s collection, as the only collection focusing this specific topic, contributes to remembering the stories of people who were penalized by the laws of the Kádár regime because of freedom of thought, conscience, and religion.

Invitation and program schedule for the IHF Cultural Symposium, Budapest 15–18 October 1985

Although the plans and practical preparations for the alternative programs of the Budapest Cultural Forum 1985 had been started more than a year earlier, it was this invitation letter and program schedule sent to all Western participants by the International Helsinki Federation from its Vienna Office, an invitation signed by Chairman  Karl Joachim Schwarzenberg on 1 September 1985, that proved the success of devoted efforts made by the IHF staff to organize a three-day East-West Cultural Symposium in Budapest in parallel with the official opening session of the CSCE European Conference.

The main subjects of the alternative forum were much more challenging. They included “Writers and their Integrity” and “The Future of European Culture,” and they offered a good opportunity for free and stimulating exchange of ideas for participants from both East and West. The list of authors invited seemed quite imposing, as it included prominent figures such as György Konrád, Susan Sontag, Per Wἃstberg, Hans Magnus Enzensberger, Derek Walcott, Timothy Garton Ash, Alain Finkelkraut, Danilo Kis, Jirzi Grusa, Ed Doctorow, and Amos Oz. This forum was perhaps the first chance since 1945 for writers from both East and West to enter free public debates on sensitive cultural and political issues such as exile, censorship, self-censorship, the role of national identity in literature, the rights of minorities, the right to history, or the basic question of whether European culture is separate from world culture. And is European culture really one indivisible culture? These questions and issues represented an utterly new approach which regarded cultural freedom as a vitally important and integral part of the overall realm of human rights.    

How did the Budapest “Cultural Counter-Forum” manage to implement the promising plans made by the IHF? Not quite as was expected. Apart from Hungarians, no other participants from Eastern Bloc countries could attend the symposium, either because they could not get passports or because of the were forced to live under police surveillance or under house arrest, or they had been interned or jailed, like many Russian, Polish, Czech, Slovak, and Romanian writers at the time. They were partly represented by some Western writers with Eastern origins, e.g. Jirzi Grusa, Danilo Kis, and Amos Oz, and Timothy Garton Ash, who came from Warsaw to Budapest, spoke for the Polish writers who at the time were still suffering from the harsh measures of martial law. Things were similar in the case of writers who belonged to ethnic minorities. Hungarian participants, like poet Sándor Csoóri and philosopher Gáspár Miklós Tamás, spoke on their behalf, as did two of the most harassed writers and samizdat makers, Géza Szőcs, who was originally from Cluj / Kolozsvár / Klausenburg, and Miklós Duray from Bratislava / Pozsony / Pressburg. Szőcs and Duray addressed open letters to the participants in the Counter-Forum

The History of Homosexuality in Croatia Collection covers some of the most salient aspects of Croatian gay and lesbian private and public life in the socialist period (1945-1990). Court verdicts for same-sex sexual relations testify to the active institutional persecution of homosexuality, mostly in the immediate post-war period, in the late 1940s and early 1950s. Personal memories and oral history recollections illustrate the harsh everyday life reality of homosexuals in socialist Yugoslavia, but they also tell amazing stories of individual or collective resistance to institutional and social homophobia.

The events that transpired alongside the fall of the Romanov monarchy in February 1917, the takeover of the Winter Palace by the Bolsheviks in October 1917, and the dissolution of the Constitutional Assembly in January 1918 are immensely significant for understanding Ukrainian history and cultural opposition to communism. During that year of upheaval, many divergent visions for the future were articulated throughout the Russian Empire. In the Imperial Southwest, the Bolsheviks battled monarchists, nationalists, socialists, greens and anarchists over how to move forward during and after the collapse of empire.

The Ukrainian Museum-Archives has in its possession an original broadside of the Third Universal, issued by the Central Rada on November 20, 1917, in the four major languages used in the Imperial Southwest—Ukrainian, Russian, Polish and Yiddish. This document is reflective of efforts by the Central Rada to appeal to various communities living on the territory, while negotiating with the Provisional Government for greater autonomy. As historian George Liber notes, the first two proclamations of Rada did not define the borders of Ukraine, but the Third Universal asserted that the nine provinces in the Imperial Southwest with Ukrainian majorities belonged to the Ukrainian National (or People’s) Republic. The document also claimed parts of Kursk, Kholm/Chelm and Voronezh provinces, where Ukrainians also constituted the majority. The Central Rada also pledged to defend the interests of all national groups living in these territories and articulated a law protecting personal and national autonomy for Russians, Poles, Jews and others.

Shortly after this, the UNR established diplomatic ties with a number of European countries and even the United States. Britain and France tried to persuade the UNR leadership to side with them against the Central Powers, which they refused as they were determined to stay neutral. The Soviet Russian Republic initially recognized the UNR, but this was short-lived as the Red Army soon moved in from the north and east. This prompted the Rada to issue the Fourth Universal on January 25, 1918, which declared independence of the UNR as defined by the Third Universal. This made the push for greater autonomy within the context of empire a war of nationalist secession. (Liber, 62-63)

The Karl Laantee collection at the Estonian Cultural History Archive is part of the large archival legacy of Karl Laantee, an émigré Estonian religious activist, and announcer with the Voice of America radio station. 

Cu ocazia celei de-a 19-a conferințe a partidului, organizată la Moscova la sfârșitul lunii iunie 1988, în contextul tendințelor reformiste tot mai evidente din perioada târzie a Perestroikăi, Viktor Koval a depus o petiție prin care solicita revizuirea cazului său, reabilitarea sa definitivă și eliberarea din detenția forțată de la spitalul de psihiatrie. Această petiție a fost examinată de către Procuratura Generală a RSS Moldovenești la începutul lunii octombrie 1988. Pe 6 octombrie, procurorul cu misiuni speciale responsabil pentru supravegherea acțiunilor de anchetă ale KGB, M. V. Prodan, a emis o rezoluție specială, care respingea cererea lui Koval și confirma decizia anterioară a Judecătoriei Supreme a RSSM. Această rezoluție a fost aprobată de către Procurorul General al RSS Moldovenești, N. K. Demidenko, șase zile mai târziu, la 12 octombrie 1988. Acest document este deosebit de important, deoarece demonstrează reticența și refuzul sistemului sovietic de justiție de a recunoaște caracterul represiv al psihiatriei punitive (și, prin urmare, confirmă subordonarea acesteia față de regim). Acest lucru rămânea valabil chiar și în anul 1988, în pofida atmosferei generale de liberalizare. Procurorul și-a întemeiat decizia pe argumentul, conform căruia „acțiunile periculoase din punct de vedere social” ale lui Koval au fost confirmate de „depozițiile martorilor, de probele materiale, de concluziile evaluării psihiatrice și de evaluarea scrisului de mână al inculpatului”, precum și de alte documente din dosarul întocmit de KGB. După examinarea acestor materiale, procurorul a ajuns la concluzia că afirmațiile și documentele elaborate de Koval cuprindeau „anumite observații critice bine fundamentate privind imperfecțiunile societății noastre socialiste. În același timp, esența activității sale nu s-a axat pe critica deficiențelor existente în scopul eliminării lor din societate. Dimpotrivă, inculpatul sublinia în mod constant avantajele sistemului capitalist și ale modului de viață occidental, folosea expresii jignitoare și insultătoare în legătură cu rolul conducător al partidului comunist. De asemenea, el a declarat în mod demagogic că poporul nu avea nici un fel de drepturi, că țara era condusă prin metode fasciste, că poporul ar fi fost exploatat. Astfel, obiectivul său principal este evident – anume, discreditarea ordinii socialiste și a sistemului puterii de stat”. Această evaluare generală ne permite să înțelegem logica acțiunilor regimului și motivele pentru care cazul de opoziție politică al lui Koval a fost calificat drept deosebit de periculos. Deși menționa, în mod retoric, rezultatele și concluziile evaluării psihiatrice, procurorul sintetiza, de fapt, atitudinea regimului față de exemplul lui Koval și față de alte exemple similare de „devieri ideologice”. Nu este surprinzător faptul că funcționarul respectiv a considerat că decizia de a-l supune pe Koval unui tratament medical forțat era „corectă”, respingând cererea sa de reabilitare ca fiind „nefondată”. Cu toate acestea, argumentele procurorului par ceva mai oneste și mai puțin eufemistice decât cele formulate în exemplele anterioare ale unor documente juridice comparabile. Acest lucru reflecta, probabil, o ușoară schimbare de accente, chiar dacă nu și de esență. Eliberarea lui Koval din spital a avut loc doar în mai 1990, când articolul, pe baza căruia fusese condamnat, a fost exclus din Codul Penal. Reabilitarea sa finală a urmat abia în noiembrie 1991, când Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a anulat deciziile judiciare anterioare și a recunoscut deschis că Viktor Koval a suferit din cauza opiniilor sale politice. Totuși, nici măcar cu această ocazie, psihiatria punitivă ca atare nu a fost condamnată în mod oficial de către sistemul judiciar din Moldova.

The manuscript of Mihajlov's travels, “Moscow Summer,” written in English is in the box 28. The text was the fruit of Mihajlov's visit to the Soviet Union in the summer months of 1964. Mihajlov supported Nikita Khrushchev's reforms and the program of de-Stalinisation, and he criticized the changes in the Soviet leadership after Kruschev’s fall. This criticism alarmed those in charge of Yugoslavia’s foreign policy, since it could once more undermine Soviet-Yugoslav relations, which had normalized in the mid-1950s.

Referring to the publication of the first two essays of this book, Tito himself called out Mihajlov in February 1965 as a result of pressure from the Soviet ambassador due to his criticism of the new political course following the fall of Khrushchev in the autumn of 1964. Despite censorship of Mihajlov’s essays in Yugoslavia, American politicians and the public were interested in Mihajlov's case precisely because of his stance on the Soviet Union during the political upheavals in the upper echelons of the Soviet party in those years.

Ellenpontok – Colecția privată Tóth include câteva sute de scrisori din acea perioadă. Cele mai interesante sunt scrisorile și notițele de diferite forme și dimensiuni, trecute ilegal peste granița româno-maghiară de diferite persoane în anii 1980. La acea vreme, evenimentele importante din Transilvania erau ştiri valoroase. Măsurile luate împotriva minorității maghiare erau rareori discutate în presă, prin urmare era esențial să se răspândească informația la publicul mai larg, în parte pentru a le proteja pe victimele acestor măsuri, dar și în speranța că situația minorității maghiare din România se va îmbunătăți dacă se atrage atenția asupra abuzurilor comise de regimul comunist român.

Această scrisoare trecută ilegal granița, cu dimensiunile de 15 cm x 14 cm, a fost predată familiei Tóth în octombrie 1984 în timp ce locuia în Budapesta. „Expeditorii” erau cuplul Spaller, vechi prieteni ai familiei Tóth care locuiau în Oradea. Atât Árpád Spaller, cât și soția sa Katalin, erau absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1970, respectiv 1971, în domeniul psihopedagogiei speciale (psihologia sănătății) și al limbii și literaturii române. După absolvire, ambii au lucrat ca profesorii la Oradea (Spaller și Spaller 2006).

Acesta este textul scrisorii:

„Dragi Ica, Karcsi și Zsuzsika!

Iertați-ne că nu v-am scris până acum, deși ne-am bucurat să primim vederea de la voi. Adevărul este că ne e teamă să trimitem chiar și o vedere ca să nu avem aceeași soartă ca Kati Gyulai [Gyulai Katalin, recitatoare din Oradea] (Molnár 1993), care a trecut printr-un control meticulos la graniță, dar i s-a respins intrarea în țară. Un caz nefericit. Pe de altă parte, suntem supravegheați îndeaproape și nu e de joacă. Oamenii sunt în continuare hărțuiți. Árpi Varga [Árpád Varga, 1951-1994] (Sipos 1995), istoricul acela nefericit din Tileagd, a fost și el amenințat. Au intrat și în casa lui Sófalvi, fotograful din Satu Mare care a făcut poze la Masa Rotundă Literară și i-au confiscat câteva filme și cărți. Nu știm când se va termina, dar trebuie să fim prudenți.

Din păcate, ni s-a respins viza de Ungaria. Am aflat în septembrie, deși decizia era luată din iunie. Deci putem cere alta în luna iunie a anului viitor. Din păcate, nu avem mari speranțe. Sprijinul prietenului nostru nu a fost suficient, ceea ce nu ne surprinde. Nu avem alte contacte la care să apelăm, deci să cerem viză în aceste condiții este complet inutil. Știți cumva pe cineva cu influență care ne-ar putea ajuta? Sincer vorbind, ar însemna mult pentru noi acum, pentru că suntem destul de dezamăgiți. Am aprecia ajutorul vostru.

În rest, toate sunt la fel. Muncim și trăim de pe o zi pe alta. Endre merge la școală, are nevoie mare de ajutorul nostru. Fetița crește. Cât despre noi, nu avem vești bune să vă dăm. Cercul Ady este încă activ cu vechii membri. Uneori, când avem timp, mai mergem și noi.

Dacă nu vă supărați, vă rugăm să nu ne mai scrieți, dacă sunt vești importante trimiteți-i scrisorile lui Péter Juhász [muncitor feroviar] gara Biharkeresztes MÁV 4110. Din când în când, vă vom trimite vești despre noi. Deci, vă rugăm, nu ne mai scrieți direct. Dar vă rugăm să ne dați vești despre voi la adresa indicată mai sus. Aveți grija și în corespondența cu ceilalți.

Cu drag, Árpi și Kati.

6 octombrie 1984.”

Scrisoarea familiei Spaller ilustrează perfect frica caracteristică acelor vremuri, care afecta sfera publică dar și viața de zi cu zi a oamenilor. Temându-se că vor fi observați și hărțuiți de Securitate, într-un climat de nesiguranță continuă, oamenii alegeau să păstreze tăcerea și evitau orice formă de manifestare publică. Este grăitor și faptul că expeditorii scrisorii nu dădeau o adresă din România pentru corespondența directă, ci pe acea a gării din Biharkeresztes, o așezare maghiară la 6 km de granița maghiaro-română, care este și punct de trecere a frontierei.

Motivele pentru emigrare nu necesitau multe explicații în acea perioadă. Începând din ianuarie 1983, a devenit din ce în ce mai dificilă obținerea unui permis de ședere de la autoritățile maghiare deoarece cererea presupunea existența unei scrisori de invitație. Acest obstacol administrativ aparent minor – după cum reiese și din scrisoarea de mai sus – putea reprezenta un impediment major pentru familiile care plănuiau să emigreze, deși emigrarea nu era imposibilă: în 1987, soții Spaller s-a mutat în Ungaria unde au reușit să-și găsească locuri de muncă potrivite pentru pregătirea lor. În prezent, locuiesc în Budapesta (Spaller și Spaller 2006).

După ce a ascultat în noiembrie 1987 ştirile difuzate de Radio Europa Liberă (REL) despre revolta anti-comunistă a muncitorilor din Braşov, Doina Cornea şi-a manifestat solidaritatea cu protestatarii. În data de 18 noiembrie 1987, Cornea a redactat 160 de manifeste, pe care le-a răspândit cu ajutorul fiului ei Leontin Horaţiu Iuhas în mai multe locuri publice din Cluj (Cornea 2009, 194-195). Ca urmare, în data de 19 noiembrie 1987, Cornea împreună cu Leontin Horaţiu Iuhas au fost arestaţi de Securitate după o percheziţie domiciliară atentă (Cornea 2006, p. 203). În timpul percheziţiiilor din 19 şi 23 noiembrie 1987, Securitatea a confiscta numeroase documentele din locuinţa Doinei Cornea, inclusiv primele versiuni ale scrisorilor acesteia către REL.

Între aceste scrisori, Securitatea a confiscat versiunea scrisă de mână a primei scrisori a Doinei Cornea către REL intitulată „Scrisoare către cei de acasă care n-au încetat să gândească, în română.” Conform informaţiilor furnizate de Doina Cornea cu ocazi unor interivuri, această scrisoare a fost scrisă de Cornea împreună cu fiica sa Ariadna Combes în iulie 1982 (Cornea 2009, 169-170). Documentul a fost dus de Ariadna Combes (care a ales să rămână ilegal în Franţa în 1976 şi şi-a vizitat mama în iulie 1982) pe căi ascunse în Occident şi apoi citit în timpul unei emisiuni a REL. Această lectură a avut loc în august 1982 în cadrul emisiunii „De vorbă cu ascultătorii.” A fost prima scrisoare dintr-o serie de mai mult de douzeci de scrisori deschise trimise de aceasta către REL între anii 1982-1989. Aceste scrisori au impus-o pe Doina Cornea în rândul celor mai importanţi disidenţi din România [Cornea 2009, 195-196). Scrisorile deschise trimise Doina Cornea către REL au intensificat activitatea de suraveghere a Securităţii, care deja o monitoriza atent din 1981. Deoarece politicile de supraveghere a populaţiei de către aparatul represiv al regimului Ceauşescu nu permiteau dezvoltarea unui mediu favorabil producerii și circulaţiei samizdat-urilor şi tamizdat-urilor, REL a jucat un rol cheie în transmiterea mesajelor disidenţilor români către concetăţenii lor (Petrescu 2013, 277).

Scrisoarea redactată de Cornea şi difuzată de REL în august 1982 începe cu o referinţă la emisiunile difuzate recent de către departamentul român al REL. În cadrul acestor emisiuni, jurnalişti specializaţi în probleme ale Europei de Est au abordat problema crizei care a afectat România în anii 198- şi au identificat drept cauze principale factorii politici şi economici. În locul acestor cauze, Cornea a subliniat în scrisoarea sa cauzele legate de sistemul de valori morale şi culturale al societăţii româneşti a acelei perioade. Idealizând România interbelică, aceasta a adus în discuţie distrugerea elitei romnâneşti interbelice în timpul primelor decade ale regimului comunist şi decăderea sistemului de educaţie. Conform Doinei Cornea, această „criză spirituală” era perfect ilustrată de „compromisurile” şi „minciunile,” pe care cetăţenii României comuniste trebuia să le „accepte şi să le vehiculeze” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. f.1). Argumentaţia acesteia era în această privinţă asemănătoare cu cea dezvoltată de Vaclav Havel în eseurile sale şi care a fost ilustrată perfect de expresia „ a trăi în adevăr” (Havel 1990). Cornea a argumentat că „populaţia este hrănită doar cu sloganuri,” fapt care inhibă orice deschidere către „adevăr, renaştere şi creativitate” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, ff. 2-3). Cornea a criticat conformismul intelectualilor români şi politicile oficiale, care limitau educaţia teoretică (mai ales disciplinele umaniste) şi promovau învăţământul tehnic în scopul de a acoperi deficitul de cadre într-o economie al cărei sector industrial creştea repede.

Doina Corna şi-a încheiat scrisoare solicitând reforme în sistemul de educaţie şi a încurajat pe cei care lucrau în acest domeniu să folosească măcar acel spaţiu redus pe care îl aveau la dispoziţie pentru a promova autentice valori morale şi culturale. Conform opiniei acesteia, cei care lucrau cu studenţii nu trebuiau să predea „lucruri în care ei înşişi nu cred,” ci ar trebui „să încurajeze creativitatea tineretului şi nu ar trebui să le fie teamă să spună ce cred”(ACNSAS, P 000 014, vol. 2, ff. 4-5). La sfârşitul scrisorii, Doina Cornea a menţionat numele său cu specificaţia: „pentru curierul ascultătorilor” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 5). Cornea nu a intenţionat să îşi dezvăluie identitatea ascultltorilor REL, ci doar să dovedească redactorilor emisiunilor REL autenticitatea documentului. Din cauza unei neînţelegeri, identitatea sa a fost însă dezvăluită dn greşeală în timpul emisiunii.

În noiembrie 1987, după ce o primă versiune a acestui document a fost confiscată de Securitate, poliţia secretă l-a folosit pentru a argumenta acuzarea disidentei în timpul interogatoriilor de la Securitate. Interogatoriul s-a concentrat mai ales pe descoperirea canalului de comunicare pe care Cornea l-a folosit pentru a trimite scrisoarea. Securitatea bănuia însă că fiica acesteia, Ariadna Combes, a dus scrisoarea în Occident  şi de aceea a aceasta nu a mai primit ulterior permisiunea de intrare în ţară pentru a-şi vizita familia până la căderea regimului.

The collection is important proof of the activities of a left-thinking historian, a "spiritual father" and co-founder of the Committee for the Defence of the Unjustly Prosecuted (VONS), a co-publisher of unofficial periodic Dialogy, who was imprisoned several times and forced to go to exile, where he collaborated with dissidents from other socialist countries.  

Judecând după nivelul de dificultate al celor douăzeci și două de întrebări pe care le conține, grupul țintă al documentului identificat drept chestionar îi includea pe cei mai sofisticați membri ai elitei maghiare din România, care nu lucrau neapărat în sfera culturală, dar care se presupune că fuseseră selectați în urma unor cercetări. Chestionarul, alcătuit din trei seturi principale de întrebări, evaluează mai întâi statutul social, nivelul de pregătire, cultura generală a subiectului, apoi verifică simțul identității la subiect, iar în final se ocupă de natura legăturilor și relațiilor dintre români și maghiari, precum și de experiențele de conviețuire, tot din nevoia de a identifica o soluție.

I. Primul set de întrebări se concentrează pe statutul social al subiectului. Începe prin a examina mediul social al subiectului – familia, originea – și apoi se ocupă de vârsta acestuia pentru a trece la o referire directă la „mica lume maghiară” din nord-vestul Transilvaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Sárándi and Tóth-Bartos, 2015), ceea ce sugerează faptul că chestionarul se concentrează în primul rând pe indivizii maturi cu viziuni bine definite asupra problemei transilvănene. Întrebările 4 și 5 se referă la durata și posibilitățile de educație în limba maternă în familia subiectului, respectiv la „limita vederilor” sale.

Întrebări:

1. Din ce tip de familie proveniți?

2. Din ce mediu social proveniți? (rural, urban, familie de țărani, muncitori, burghezie, aristocrație etc.)

3. Ce vârstă aveți? Trăiați în perioada dintre 1940 și 1944?

4. Cât timp și ce anume ați putut studia în limba maternă?

5. Cum este familia dvs. și care este „limita vederilor” dvs.?

II. Al doilea set de întrebări – întrebările de la 6 la 14 – se concentrează pe simțul identității la subiectul chestionat. Evaluarea memoriei colective este urmată de o întrebare nostalgică, ce îl determină pe subiect să treacă în revistă încălcările drepturilor omului pe care le resimte, dar și să facă o comparație cu drepturile pe care le deținea în mod cert în trecut. Întrebările privind cunoștințele generale despre istoria maghiară sunt urmate de o întrebare despre nivelul de cunoștințe despre istoria Transilvaniei de după 1918 și despre personalitățile publice asociate ei. Apoi autorul chestionarului trece la investigarea deprinderilor și nevoilor de lectură în limba maternă, a vieții culturale și religioase. Întrebarea privind nivelul de competență lingvistică în limba română rămâne în continuare relevantă. Deoarece cunoașterea limbii reprezintă a condiție a integrării sociale, acest lucru înseamnă și că, atâta timp cât națiunile conlocuitoare nu pot elimina barierele lingvistice, culturile lor nu pot să se apropie sau să coexiste în armonie. Deprinderile de ascultare a radioului oferă răspunsuri cu privire la nevoia de informare a maghiarilor din Transilvania, dar și despre posibila lor resemnare și indiferență. Întrebarea privind legăturile cu Ungaria presupune existența unei rețele actuale de contacte cu „țara mamă”, inclusiv rude, prieteni și cunoștințe. Cea de-a treisprezecea întrebare despre noua situație din Ungaria – care furnizează un indiciu privind datarea documentului – probabil face aluzie la schimbările care au avut loc în timpul mandatului oficial al reformatorului moderat Károly Grósz, numit președinte al Consiliului de Miniștri în iunie 1987. În mai 1988, aripa reformată a Partidului Socialist al Muncitorilor Maghiari (MSZMP) a obținut mult așteptata victorie de a-l elimina pe János Kádár, bătrân și bolnav, de la conducerea partidului și l-a ales pe Grósz ca succesor al său pe baza unui program de tranziție către economia de piață și descentralizarea politică. Însă nu putem exclude varianta ca aluzia să fie făcută la evenimentele simbolice din 1989 privind comemorarea Revoluției de la 1956, cum ar fi reînhumarea lui Imre Nagy și a camarazilor săi sau discursul de la radio al reprezentantului conducerii partidului Imre Pozsgay despre reevaluarea acestui eveniment tragic din istoria recentă a Ungariei (Romsics 2013). Ultima întrebare din această secțiune, care se referă la „o personalitate transilvăneană proeminentă”, ia în considerare evenimentele politice mai importante și poate chiar anticipează o răsturnare neașteptată a situației politice din România.

Întrebări:

6. Ce vă amintiți sau cât de departe în timp merge memoria colectivă (a familiei, de la locul de muncă etc.)?

7. Ați dori să recâștigați ceva pierdut în trecut? Dacă da, ce anume?

8. Cunoașteți istoria maghiarilor și cea a Transilvaniei în special? (Ce știți despre evenimentele de după 1918? Cunoașteți activitatea Partidului Național Maghiar (Bárdi 2014, Horváth 2007, György 2003)? Vă sunt cunoscute personaltăți cum ar fi Ct. Bethlen György [1888-1968, președinte al Partidului Național Maghiar care a reprezentat minoritatea maghiară din România în perioada interbelică] (ACNSAS, I185019), Jakabffy Elemér [1881-1963, politician, avocat, publicist de etnie maghiară] (Balázs 2012, Csapody 2012), Makkai Sándor [1890-1951, scriitor maghiar din Transilvania, pedagog, episcop reformat] (Veress 2003), Mailáth [Majláth] Gusztáv Károly [1864-1940, episcop romano-catolic din Transilvania, membru al nobilimii, arhiepiscop onorific] (Marton and Jakabffy 1999), Domokos Pál Péter [1901-1992, profesor, istoric, etnograf, unul dintre pionierii cercetării ceangăilor] (Jánosi 2017, Domokos 1988) etc.?

9. Dețineți cărți în limba maghiară? Citiți în limba maghiară? Dacă da, cât de mult? Cum aveți acces la cărți în limba maghiară? Mergeți la teatru? Mergeți la biserică? (Mergeți la biserică pentru că se folosește limba maghiară sau pentru că sunteți o persoană credincioasă?)

10. Cât de bine vorbiți limba română?

11. Ce post de radio ascultați? Cel din Budapesta sau cel din București? Ce emisiuni ale Radio Europa Liberă ascultați: ale secției române sau ale celei maghiare?

12. Aveți contacte cu Ungaria?

13. Ce părere aveți despre noua situație din Ungaria?

14. Există o personalitate transilvăneană proeminentă despre care știți și la care considerați că merită să fiți atent?

III. Al treilea set de întrebări – întrebările de la 15 la 22 – analizează relația dintre români și maghiari. Astfel, întrebările vizează nu numai natura relațiilor pe care subiectul și mediul său le au cu concetățenii de etnie română, ci și trăsăturile etnice ale populației conlocuitoare, inclusiv dacă situația demografică într-o anumită localitate, care cu secole în urmă fusese favorabilă comunității maghiare, a suferit modificări impuse de regimul comunist prin atragerea de locuitori din alte regiuni populate în majoritate de români. Având în vedere viitoarea coexistență, întrebarea 17 este menită să identifice „nevoile nesatisfăcute” ale subiectului, astfel că examinează condițiile minime în termeni de drepturile omului care îi permit să trăiască ca maghiar „acolo”, într-un anumit loc. În contextul măsurilor de asimilare a minorității maghiare din Transilvania, cum ar fi reducerea continuă a posibilităților de învățare a limbii maghiare în școală, închiderea teatrelor în limba maghiară din Trasilvania, demolarea satelor, fenomenul emigrației, care îi afecta și pe etnicii români, în condițiile în care naționalismul regimului Ceaușescu se radicaliza, iar intoleranța alimentată politic față de cei de altă etnie era prezentă în viața de zi cu zi, întrebarea despre părerea individului cu privire la viitorul comunității minoritare ar fi putut părea ireală. Gândurile privind reînnoirea minorității autohtone erau mai degrabă utopice deoarece încălcările drepturilor omului și ale minoritățior nu ofereau nicio bază pentru ele. Ultimele două întrebări din chestionar – întrebările 21 și 22 – despre experiențele pozitive ca etnic maghiar trăind în România, experiențele pozitive în relațiile româno-maghiare – ilustrează, chiar și prin alegerea cuvintelor – „ați fost vreodată”, „însoțesc sau ar însoți” – perspicacitatea cu care autorul chestionarului interpretează situația minorității maghiare din Transilvania din perioada de dinainte de schimbarea regimului.

Întrebări:

15. Care este natura relației dvs. (personale sau comunitare) cu românii?

16. Sunteți înconjurat preponderent de români sau de maghiari în mediul în care trăiți? Dacă trăiți înconjurat preponderent de români, când a început această situație? Este rezultatul unor mutări sau este populația autohtonă?

17. Ce vă lipsește cel mai mult trăind ca maghiar acolo?

18. Care este părerea dvs. cu privire la propriul viitor, la viitorul familiei dvs. și la cel al maghiarilor din Transilvania?

19. Vedeți vreo șansă de refacere?

20. Dacă mergeți la biserică, ce cunoașteți despre și ce se întâmplă cu mișcarea greco-catolică?

21. Ați avut vreodată experiențe pozitive ca maghiar? Dacă da, unde și ce fel de experiență a fost?

22. Enumerați experiențele pozitive care însoțesc sau ar însoți relația dintre români și maghiari.

Nu există niciun dubiu că Gyimesi este autorul acestui document. În multe locuri scrierile ei includ analize ale situației date și ale simțului identității la minoritatea maghiară din Transilvania (Gyimesi 1993). Probabil documentul nu a atras atenția ofițerilor de securitate în timpul percheziției din 20 iunie 1989 deoarece nu avea titlu și nici dată. Existența fizică a unui chestionar care examinează viața minorității în zilele cele mai negre ale dictaturii comuniste din România este surprinzătoare în sine. Cercetarea desfășurată sub forma unui chestionar presupune dreptul subiectului la o opinie liberă și este interpretată ca o unealtă a sistemelor democratice. Cu toate acestea, existența documentului nu înseamnă că cercetarea a fost realizată efectiv. Pentru Gyimesi, care era urmărită, într-o lume înțesată de colaboratori ai poliției secrete, acest chestionar reprezenta un punct de sprijin care ar fi trebuit să o ajute să identifice persoane cu păreri similare pe care s-ar fi putut bizui în lupta împotriva încălcării drepturilor omului și ale minorităților. Acest chestionar ar fi servit drept bază – ca posibilă interpretare – pentru eforturile ei de a recruta colegi de încredere pentru editarea și distribuirea lucrării de samizdat de la Cluj cunoscută sub numele de Kiáltó Szó, pe care a scris-o în toamna anului 1988 împreună cu Sándor Balázs, filosof și profesor universitar. Din cele nouă variante editate ale samizdatului – care era puțin cunoscut chiar și de Securitate – numai două au fost publicate, deși nu din vina editorilor: publicarea edițiilor ulterioare a devenit inutilă în condițiile prăbușirii dictaturii lui Ceaușescu.

Elementul declanșator al luptei pentru drepturile omului în această regiune, considerată de mulți analiști drept un factor fundamental în prăbușirea comunismului în 1989, au fost Acordurile de la Helsinki din 1975. Ideea de a monitoriza abuzurile privind drepturile omului, pe care Carta 77 a preluat-o din aceste acorduri și a promovat-o până în 1989, l-a inspirat și pe Goma și, probabil, și pe alții din blocul sovietic. Totuși, această idee, a fost în întregime nouă în țările din Europa Centrală și de Est, precum și în România. Majoritatea indivizilor din această regiune nu aveau fondul necesar pentru a înțelege pe deplin o problemă, care era esențială în gândirea politică occidentală, dar absentă sau distorsionată în politica locală chiar înainte de comunism. Cu toate acestea, datorită mobilității transnaționale a ideilor, mișcările pentru drepturile omului au apărut treptat după 1975. În România, o mișcare efemeră a apărut în jurul unei scrisori aride, adresată Conferinței privind securitatea și cooperarea în Europa (CSCE), care urma să se desfășoare la Belgrad începând cu anul 1977. Această scrisoare a fost semnată de Goma, soția sa, Ana Maria Năvodaru, și alte șase persoane: Feher Adalbert, muncitor; Gesswein Erwin, Gesswein Emilia, câțiva instrumentiști cu Orchestra Filarmonicii din București; Manoliu Maria, Manoliu Sergiu, mama și fiul, ambii pictori; și Ștefănescu Șerban, desenator tehnic. Cu toate acestea, în ziua arestării lui Goma, 192 persoane au semnat această scrisoare comună de protest. Lista de semnături a fost confiscată de la reședința lui Paul Goma în momentul arestării sale, dar el a reușit să trimită anterior această listă la Radio Europa Liberă. Listele confiscate de poliția secretă în 1977 au fost restituite lui Paul Goma în 2005. Astfel, documentul care enumeră toate aceste persoane face parte acum din Colecția privată Paul Goma din Paris, dar copii se găsesc în Arhivele CNSAS din București (ACNSAS, fond Informativ, dosar I 2217/7), pentru că poliția secretă le-a păstrat în dosarul de urmărire informativă al lui Goma, și la Open Society Archives Vera și Donald Blinken din Budapesta (OSA/RFE Archives, Romanian Fond, 300/60/5/Box 6, File Dissidents: Paul Goma).

Între scrisorile deschise adresate de Doina Cornea lui Ceauşescu se numără şi cea intitulată „Opriți dărâmarea satelor,” care a fost unul dintre textele ce au stârnit ecouri ample în străinătate. Scrisoarea se opunea aşa-zisului program de „sistematizare rurală,” care presupunea demolarea a peste 7,000 de sate din România (Ceaușescu 1989, 395). Cornea a redactat această scrisoare deschisă în iulie 1988 într-o perioadă când acest program se intensificase. Scrisoarea a fost, de asemenea, difuzată de Radio Europa Liberă în septembrie 1988 şi publicată apoi în ziarul francez Le Monde (Cornea 2006, 220).

În comparație cu alte scrisori deschise concentrate mai mult asupra unor reforme viitoare (precum cele privind sistemul de educație), această scrisoare deschisă are o notă mai mult „nostalgică” şi „orientată asupra trecutului,” deoarece abordează tema importanței habitatului şi a stilului de viață specific țăranului român, percepute în argumentația disidentei ca un element esențial a identității naționale (Petrescu 2013, 314). Această abordare era fundamentată pe lecturile sale din filosofii şi scriitorii români Lucian Blaga, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt, care şi-au dedicat o parte importantă din operă „spiritualității” satului românesc. Astfel, Doina Cornea şi-a plasat abordarea în tradiția culturală, care de la sfârşitul secolului al XIX-lea considera cultura țărănească ca un element cheie al identității naționale a românilor (Hitchins 1994, 298-299). Ca urmare, aceasta a considerat planurile lui Ceauşescu de a restructura majoritatea satelor din România ca o încercare de a distruge „sufletul națiunii.” Cornea a invocat, de asemenea, în argumentația sa faptul că habitatul rural românesc era parte a patrimoniului universal şi criticat demolările şi dintr-o perspectivă prezervaționistă. Din acest motiv, Cornea a cerut lui Ceauşescu să stopeze demolările şi să întreprindă o consultare a populației pe această temă.  La sfârşitul scrisorii, Doina Cornea a inserat numele a altor douăzeci şi şapte de persoane, care se solidarizaseră cu inițiativa sa şi au acceptat ca numele să le fie menționat. Majoritatea acestor persoane era susținători ai activității sale de opoziție din Cluj, precum disidentul Iulius Filip (care adresase în 1981 o scrisoare deschisă de susținere a sindicatului liber Solidaritatea din Polonia, iar la sfârşitul anilor 1980 inițiase un sindicat liber şi la Cluj). Această scrisoare deschisă a mai fost susținută şi de un grup de muncitori din Zărneşti. Alături de interviurile acordate ziariştilor străini, această scrisoare a inspirat inițiativa colectivă Opération Villages Roumains (OVR), „cea mai amplă rețea transnațională de susținere a opoziției faţă de abuzurile regimului Ceauşescu,” care a încercat să stopeze demolările de sate din România prin încurajarea adoptării „simbolice” a unor sate româneşti aflate în pericol de demolare de către comunități rurale din Occident (Petrescu 2013, 317).

Skilling’s Golden Wedding anniversary, was at the Old Town Hall in April 1987. The journey Gordon Skilling made to Prague in April 1987, marked the celebration of Skilling's 75^th birthday and the 50th anniversary of his marriage to Sally. The wedding ceremony was arranged by his dissident friends in the Old Town Hall, which was also the same ceremonial hall where they were married in 1937 (their wedding in October 1937 took place during G. Skilling’s first time in Czechoslovakia, where he studied the History of Central Europe as a student of London University). The anniversary celebration was a delicate irony in which the guests were fond of - a tribute to the "enemy of the state" because the Communists had released a number of dissidents which they had not known about. The next day in the Prague Evening, the news appeared, with a somewhat funny title, "Wedding Overseas". Jiřina Šiklová gained a great credit for this, because she paid the newspaper editors with the make-up from Tuzex at that time.

Gordon Skilling himself remembers this after years in an interview with Lidove Noviny in June 1993: "It was an interesting ceremony because perhaps all Czech dissidents - Havel, Pithart, Dienstbier and others - were present. It was strange that, in this honest ceremony, the chairman of the National Committee for Prague 1 spoke about what I did for Czech history. But he did not know that I also wrote a book about the Prague Spring, a book on Charter 77 and other things. He did not know it, and so he was very glad. Absurd situation. But the dissidents liked it. They were smiling internally. And then we had a gala dinner at the Municipal House. I like to recall the event."

At the beginning of the 1980s, citizens in Slovenia became more aware of the need for their involvement in decision-making processes and that brought about the first initiatives to protect human rights. One of those initiatives was a petition for the abolition of the death penalty in Yugoslavia. A group of activists, including Alenka Puhar, collected signatures for the abolition of the death penalty and sent them to several institutions on November 23, 1983: to the Assembly of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia (SFRY/SFRJ), the League of Communists of Slovenia (LCS/SKS), the League of Communist Youth of Slovenia (LCYS/SKOS) and others. The petition was discussed in public and among the political leadership, and it was published in Ljubljana’s magazine Mladina on December 1, 1983. However, the petition did not produce any results at the time. The death penalty in Slovenia was abolished only in 1989 at the time of the Slovenian Spring.

Alenka Puhar's collection contains the original petition with signatures that were collected in that campaign. Puhar testifies that over 1,500 signatures were collected. She wrote about her experience working on this petition in the book Peticije, pisma in tihotapski časi (Petitions, Letters and a Time of Smuggling) which she published two years later. (Puhar 1985: 152)

Această colecție ad-hoc este formată, în principal, din documente separate din fondul de dosare judiciare cu privire la persoanele supuse represiunii politice sub regimul comunist, creat de KGB-ul sovietic moldovenesc. Aceste materiale se păstrează în prezent la Arhiva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova (fosta Arhivă KGB). Colecția în cauză se axează pe cazul lui Zaharia Doncev, un muncitor moldovean care și-a exprimat opoziția față de regimul sovietic în mai 1955, prin scrierea și distribuirea a patru foi volante „antisovietice” la gara din Chișinău și în zona adiacentă acesteia. Cazul lui Doncev reprezintă primul exemplu cunoscut al unui mesaj de opoziție cu o orientare explicit națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) din perioada poststalinistă. Acest caz ar trebui să fie plasat în contextul timpuriu al dezghețului lui Hrușciov și al impactului liberalizării parțiale a regimului asupra anumitor cetățeni sovietici.

Vytautas Skuodis (1929-2016) was a Lithuanian scientist, Soviet dissident and former political prisoner. From 1979, he was a member of the dissident organisation the Lithuanian Helsinki Group. In 1978, he initiated and edited the journal Perspektyvos (Perspectives), the most recognised underground publication among the Lithuanian intelligentsia. The Vytautas Skuodis collection holds various manuscripts of Skuodis’ monograhs, a PhD dissertation, articles, lectures, letters, reviews of diploma works by students, notes, memoirs and diaries. These documents are relevant to the topic of cultural opposition, because they reveal personally the involvement of Skuodis and other people in anti-Soviet activities.

Acest manuscris de 88 de pagini conține textele a opt predici și pare a fi fost pregătit să fie trimis spre publicare în străinătate. Autorul a fost preot și în același timp profesor la Institutul Teologic din București, şi a fost închis între anii 1948 și 1964. În timpul detenției la temuta închisoare de la Pitești, a fost constrâns să participe la așa-numitul proces de reeducare, care a transformat o parte dintre prizonieri în torționarii celorlalți. Bântuit de remuşcări privind această cumplită vinovăție, Calciu-Dumitreasa a încercat, potrivit propriei mărturii, să aștearnă pe hârtie o explicație privind această experiență din închisoare în speranța că astfel își va mai ușura sufletul. Totuși, el și-a schimbat prioritățile în momentul în care, imediat după cutremurul din 1977, au început demolările de biserici în București față de care ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a luat nicio atitudine. Atunci, Calciu-Dumitreasa a conceput o serie de predici nonconformiste, prin care critica educația ateistă și le reamintea studenților de valorile creștine fundamentale, de misiunea lor de preoți, care trebuiau să zidească și nu să dărâme biserici pentru a avea grijă așa cum trebuie de enoriașii lor. Şapte dintre aceste predici au fost rostite de autor în Biserica Radu Vodă din București între 8 martie și 19 aprilie 1978. Semnificativă este predica din 15 martie, în timpul căreia Calciu-Dumitreasa a condamnat explicit demolarea Bisericii Enei, prima biserică demolată în București. Cea de-a șasea predică din 12 aprilie 1978 nu a mai putut fi rostită în biserică, ci pe treptele acesteia, pentru că autoritățile au dispus atât blocarea accesului în biserică, cât și închiderea studenților în dormitoare pentru a împiedica desfășurarea predicii, eveniment ce devenise între timp extrem de popular. Cea de-a opta predică ar fi trebuit să deschidă pe 17 mai un nou ciclu, intitulat Creștinătate și Cultură, dar nu a mai putut fi rostită din cauza îndepărtării autorului din postul didactic. Persecutat de Securitate, Calciu-Dumitreasa a susținut în 1979 înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, ceea ce i-a adus o nouă arestare și apoi o întemnițare pentru cinci ani. A fost eliberat în 1985, după un lobby internaţional foarte intens, în special din partea Statelor Unite ale Americii, care au amenințat chiar cu retragerea Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate. Un an mai târziu, a plecat în exil în Statele Unite ale Americii, unde a trăit până la moartea sa. Această versiune a predicilor diferă puțin de aceea publicată în volum după căderea comunismului prin faptul că menționează și numele celor care s-au făcut responsabili de întreruperea seriei sale de predici în 1978.  

La Memorialul Revoluției din Timișoara se găsește maioul cu găuri făcute de gloanțele care l-au ucis pe Lorenț Fecioru și urmele de sânge ale victimei. Acest obiect cu o puternică încărcătură emoțională  a fost donat în anul 1999 de mama eroului-martir. Urmele materiale ale morții violente a acestui tânăr sunt un simbol al tuturor tinerilor care, cu inconștiența și curajul caracteristice vârstei, au participat activ la Revoluția din 1989. În același timp, modul în care și-a găsit moartea este relevant pentru represiunea ce a urmat în zilele imediat următoare declanșării revoltei populare din Timișoara. Alături de alte peste 1.000 de persoane, Lorenț Fecioru este un martir al evenimentelor sângeroase ce au dus la schimbarea de regim din 1989 și unul dintre cei cărora toți românii le datorează libertatea de care se bucură astăzi. Păstrarea memoriei curajului lor este o datorie civică a tuturor cetățenilor români, pe care Memorialul de la Timișoara și-a asumat-o pentru a o putea transmite și generațiilor care nu au trăit Revoluția din 1989.

Lorenț Fecioru a fost unul dintre cei care, alături de poetul Ion Monoran, au participat la oprirea tramvaielor din Piața Maria în data de 16 decembrie. El a murit în noaptea de 17 spre 18 decembrie din cauza unui glonț tras de un lunetist direct în inimă. În documentele publice care au urmat Revoluției din decembrie 1989 a fost menționat inițial detaliul că Lorenț Fecioru ar fi fost împușcat pe treptele Catedralei din Timișoara. Faptele stau, în realitate, altfel, chiar dacă ele au fost la fel de tragice. Fiul cel mic al lui Lorenț Fecioru a relatat, pentru un cotidian central, la două decenii după consumarea acestei tragedii, ceea ce s-a întâmplat cu tatăl său: ”Tatăl meu a fost împuşcat de un lunetist în noaptea de 17-18 decembrie. În dosarul de la Securitate au fost găsite poze luate din timpul zilei, când tatăl meu şi nişte colegi de-ai lui de muncă au ieşit în stradă şi s-au urcat pe tramvaie, autobuze. Am înţeles că în dosar era scris ’misiune îndeplinită.’ El era pe balcon cu prietenii lui în acea seară, spunându-le că a văzut când fotograful le-a făcut poze şi că îi este frică să iasă pe balcon. În momentul când a ieşit pe balcon a fost împuşcat. Am văzut glonţul care l-a omorât, pentru că a fost împuşcat în inimă şi glonţul a ieşit prin spate, a ricoşat în doi pereţi din casă. Prietenii lui l-au dus la morgă şi ’norocul’ a fost că i-au găsit un sicriu, altfel ar fi fost ars ca alţii.“ Versiunea aceasta este confirmată și de către cercetătorii de la Memorialul Revoluției. Gino Rado, vicepreședintele Memorialului, menționează că Lorenț Fecioru se afla pe balcon la el acasă, în zona Calea Șagului din Timișoara, atunci când a fost împușcat mortal. Maioul donat de familia eroului-martir Lorenț Fecioru se află la același nivel al parterului clădirii Memorialului Revoluției din Timișoara, foarte aproape de colțul dedicat fetiței-martir Cristina Lungu.

Această lucrare a fost terminată în februarie 1988. A fost publicată în Budapesta pe 17 iulie 1988 în cea de-a 25-a ediţie a revistei naţionale săptămânale de tineret numită Magyar Ifjúság (Tineretul Maghiar), publicaţie periodică a Uniunii Maghiare pentru Tineretul Comunist. În scrierile sale, Gyimesi condamnă faptul că un intelectual maghiar, care nu a avut de suferit în urma acţiunilor sale anterioare, poate să se declare “refugiat transilvănean.” Ea înţelege nesiguranţa existenţială a respectivului individ, teama de a-şi pierde locul de muncă în viitorul apropiat, grijile că proprii copii ar putea fi trimişi în regiuni îndepărtate ale României după absolvire. În ciuda acestor lucruri, pe lângă numeroasele argumente pentru susţinerea emigrării, Gyimesi îi îndeamnă să rămână în ţara natală. Ea scoate în evidenţă faptul că părăsirea ţării ar duce la reducerea minorităţii maghiare, care deja e destul de răsfirată şi slăbită, şi spaţiul la care adresantul ar renunţa în mod voluntar nu ar face decât să sporească puterea pe care regimul comunist o are asupra celor care rămân. Gyimesi îi şi judecă pe cei care îşi asumă rolul de “refugiat transilvănean sărac.” Ea reproşează că aceştia nu sunt afectaţi mai grav de situaţia dezavantajoasă mai mult decât ce presupune în general traiul minorităţilor în România. Mai reproşează şi faptul că adresantul niciodată, nici individual, nici colectiv, nu a protestat în public, nici prin petiţii, nici prin memorandumuri, nu a făcut nimic pentru a se asigura că îi sunt respectate drepturile constituţionale referitoare la folosirea limbii materne, la educaţie, la viaţa culturală. Consecinţele acestor eforturi ar fi fost catalogate cel mult drept “naționaliste,” dar “nu este firesc să te lupţi zilnic pentru drepturile stipulate în constituţie şi este şi foarte obositor.” Ea afirmă că     “refugiatul” a fugit nu numai de o situaţie dezavantajoasă comună, ci şi de responsabilitate pe care, în calitate de intelectual, o datora minorităţii de etnie maghiară şi, indirect, naţiunii sale (ACNSAS, I017980/1, 138–141).

Scrierea publicată în Ungaria în iulie 1988 a îngreunat situaţia lui Gyimesi din acel moment, deoarece a menţionat în mai multe cazuri încălcarea drepturilor omului în România, şi a îmbogăţit astfel seria de acuzaţii care fuseseră aduse împotriva ei. În 1987, la Cluj, organele de Securitate deja transmiseseră cazul ei către conducerea Universităţii Babeş-Bolyai și i-au oferit rectorului instrucţiuni de începere a unei proceduri disciplinare împotriva ei. În acest sens, trebuie menţionată întâlnirea disciplinară din 26 iulie 1988, când Comitetul Executiv al Senatului Universităţii i-a dat o ultimă avertizare Évei Gyimesi şi au ordonat ca un comitet format din trei persoane să supravegheze comportamentul şi activitatea sa profesională, suspendându-i statutul academic până când se ajungea la o decizie.

La sfârșitul anilor 1980, “scrisoarea” şi astfel de scrieri în general aveau valoare de gest, lupta pentru apărarea propriilor convingeri şi exprimarea opiniilor erau ele însele o acţiune neobişnuită, iar meritul lor principal era faptul că au perturbat liniştea dictaturii (Király 1993). Relativ puţini oameni puteau auzi sau citi lucrări care aduc critici, mai ales în ultimii ani de dictatură. În încercarea de a compensa această situație, Gyimesi a publicat în 1993 un volum intitulat “Honvágy a hazában” (Dorul de țară în țara natală), conținând lucrările scrise în anii 1980, care fuseseră considerate disidente în acea perioadă, inclusiv studii, corespondențe private și publice, texte din lecturi și conversații, împreună cu lucrările ei mai scurte, scrise după căderea regimului comunist până în vara anului 1992. (Cs. Gyimesi 1993).

Scopul Colecției arhivistice este colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind istoria minorității maghiare din România, cu un accent special pe perioada de după 1989.

Skilling H. Gordon (1912-2001) was a prominent Canadian historian, political scientist and Slavist. His life and work were closely linked to the dramatic fate of Czechoslovakia from the late 1930s to the 1989 Velvet Revolution.

Această colecție se axează pe cazul lui Gheorghe Muruziuc, o persoană originară din rândul  clasei muncitoare, care și-a exprimat opoziția față de regimul sovietic prin arborarea drapelului românesc pe acoperișul fabricii unde lucra, în iunie 1966. Acesta a fost primul caz de arborare publică a tricolorului românesc pe teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM), după iunie 1940.

The collection belongs to the group of the most relevant archival resources for researching the communist regime’s relationship with and repression against religious communities in Croatia, and their organisations, priests and other religious officials. It contains documents collected or produced by the State Security Service of the Republic Internal Affairs Secretariat of the Socialist Republic of Croatia, the civilian security and intelligence service in Croatia in the period from 1946 to 1990. Different cultural opposition activities of certain religious communities and their members can be studied on the basis of its documents. Criticism (concealed and public) of communist rule and its social and political system, i.e. the official doctrine of atheism, is especially visible.          

Raportul privind “situația juridică și activitățile clandestine ale grupului religios intitulat Martorii lui Iehova” a fost elaborat de către Direcție I a Securității (responsabilă cu strângerea de informații din țară). Acest raport sintetiza evoluția comunității religioase a Martorilor lui Iehova în România, statutul lor legal din trecut și la momentul emiterii raportului, precum și politicile Securității cu privire la această denominațiune religioasă.

The collection consists of material about violations of the rights of national minorities and deportees, and people persecuted for anti-Soviet activities, as well as documents about samizdat publications and the persecution of believers. 

După ce a trimis două scrisori deschise către REL în perioada 1982-1989 şi a discutat cu studenţii cărţi scrise de Paul Goma sau Mircea Eliade, care nu erau acceptate de autorităţi, Doina Cornea a fost pusă sub o tentă supraveghere de către Securitate şi s-au făcut presiuni asupra acesteia să renunte la activitatea de opoziţie. În iunie 1983, Cornea a pierdut poziţia didactică pe care o avea la Universitatea din Cluj deoarece a refuzat să cedeze acestor presiuni. În ciuda acestor măsuri represive, Cornea a continuat să trimită scrisori deschise de protest şi să se solidarizeze cu alţi opozanţi ai regimului din ţară (Cornea 2009, 176-177). Între aceste acţiuni de solidarizare cu alţi opozanţi, cele de susţinere a revoltei muncitorilor din Braşov din 1987 au atras cele mai violente reacţii ales poliţiei secrete.

În noiembrie 1987, Cornea a aflat de revolta muncitorilor braşoveni de la emisiunile REL. Imediat după, aceasta a afişat în faţa casei o pancartă prin care îşi exprima solidaritatea cu revola muncitorilor braşoveni. La data de 18 noiembrie 1987, Cornea a redactat 160 de manifeste folosind o cerneală violet şi foi de hărtie asemănăoare formatului A5 pe care a scris: „Solidaritate cu muncitorii braşoveni” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 109). Aceste manifeste au fost răspândite cu ajutorul fiului ei Leontin Horaţiu Iuhas în mai multe fabrici şi în câteva pieţe publice din Cluj (Cornea 2009, 194-195). La data de 19 noiembrie 1987, Cornea şi fiul acesteia au fost arestaţi de Securitate, iar angajaţii poliţiei secrete au întreprins o percheziţie domiciliară detaliată la locuinţele acestora (Cornea 2006, 203). Cu această ocazie, cerneala cu care au fost redactate manifestele şi câteva exemplare dintre acestea au fost confiscate. Exemplarele din manifestele de solidaritate cu muncitorii braşoveni au fost ataşate „dosarului penal” şi au fost invocate în timpul interogatoriilor de la Securitate de la sfârşitul lui noiembrie 1987 (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 109).

The collection consists of artefacts about the 'Action of Light', established by Paulis Kļaviņš, which operated in the 1970s and 1980s. It aimed to support religious dissidents and human rights campaigners in Latvia, and to inform the public in the West about the real situation in Soviet Latvia.