The majority of the editions of ‘QQRYQ’ was printed on Xerox from one hundred to two hundred copies. The matrices were made by hand, in a collage technique, from scraps of official newspapers and magazines, small text lines prepared on typewriter, hand written articles, photos, graphics, and comics. The first issue published on the offset appeared in 1990. It was also the first issue prepared with a usage of a computer. Against this background of Xerox and offset techniques of printing, the tenth edition of ‘QQRYQ’ seems to be very original. This edition was published by screen print, which was hardly ever practiced as a way of bringing out punk fanzines. The screen printing technique was extremely labour-intensive and took a lot of time to print even a relatively small number of copies. Another unusual fact about the tenth number of ‘QQRYQ’ was a usage of the official foolscap because of lack of different kinds of paper. The content of the issue did not vary so much from the rest of the editions, but worth mentioning were the graphics by Mirosław ‘Maken’ Dzięciołowski, reggae DJ, promoter, and alternative scene activist in the late 1980s in Poland. Dzięciołowski was one of a few regular contributors of ‘QQRYQ’.

În prima jumătate a anului 1987, tensiunile personale și ideologice din cadrul USM și-au atins apogeul. Aceste tensiuni au ieșit la iveală în mod dramatic la începutul anului, când Pavel Boțu, președinte al USM, care ocupa această funcție de peste două decenii, s-a sinucis. Acest eveniment tragic reflecta nu numai gradul fără precedent al animozităților și rivalităților personale din rândul scriitorilor, ci și o divizare ideologică tot mai accentuată, bazată pe criterii național-culturale. Conferința Scriitorilor din RSSM, organizată la 18 mai 1987, a devenit scena unor dezbateri aprinse și violente. Aceste dezbateri reflectau ruptura generațională între „generația șaizecistă” și scriitorii născuți în perioada interbelică, dar și circumstanțele ideologice transformate în mod radical în timpul Perestroikăi. Unii membri ai USM nu și-au ascuns nemulțumirea fățisă în raport cu conducerea organizației și au folosit contextul din perioada Perestroikăi pentru a-și exprima revendicările radicale. În afară de discursul incisiv al jurnalistului și publicistului Valentin Mândâcanu cu privire la „problema lingvistică”, discursul ținut de Grigore Vieru a atras atenția în mod deosebit, mai ales din cauza virulenței și radicalismului său. La acea vreme, Vieru era un poet bine cunoscut și autor de cărți pentru copii, iar textele sale erau destul de populare și ajungeau la un public mai larg în comparație cu majoritatea colegilor săi. Vieru a fost frecvent atacat pentru „naționalism” și „devieri ideologice” de către „garda veche” din interiorul USM, în special de Andrei Lupan. Vieru a folosit astfel această conferință pentru a lansa un atac violent la adresa lui Lupan personal și împotriva „vechiului stil de conducere” din cadrul USM, în general. Cu toate acestea, discursul lui Vieru este semnificativ nu din cauza unor reglări personale de conturi, ci datorită problemelor mai largi pe care le-a abordat. În primul rând, el a răspuns la acuzațiile de imitație și preluare necritică a modelului românesc, sintetizate în formula „a se uita peste Prut.” Vieru se întreba retoric: „De ce nu m-aș uita [în această direcție], la urma urmei? De ce am dreptul să mă uit spre Turcia, iar peste Prut nu? Ce rău mi-au făcut Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Blaga, Stănescu?” Aceste referințe culturale au evidențiat fără echivoc poziția sa pro-românească în dezbaterile din acea perioadă. În al doilea rând, atacându-l pe Lupan pentru pro-stalinismul său și pentru „păcatele sale ideologice”, precum și pentru poziția sa ambiguă față de regim, Vieru a folosit un limbaj extrem de radical, depășind cu mult retorica prudentă din perioada timpurie a Perestroikăi. El s-a referit la un șir de probleme „arzătoare” care au transformat discursul său într-unul subversiv în ochii autorităților. Vieru a vorbit despre „situația dezastruoasă în care se află graiul copiilor noștri, poluarea folclorului, neglijarea (să citim: jignirea) limbii materne la televiziunea noastră”, dar a accentuat și criza ecologică, consecințele foametei din 1946-47, precum și „bețivănirea fizică și spirituală a omului de azi”. Toate aceste subiecte vor fi exploatate cu succes de mișcarea națională în anii care au urmat, servind drept sloganuri mobilizatoare pentru opoziția anti-regim. Spre sfârșitul discursului său, Vieru a lansat o adevărată tiradă retorică împotriva adversarului, folosind acest pretext pentru a articula și exprima un șir de revendicări și nemulțumiri sociale și politice:

„Știi oare dumneata că, în spatele distincțiilor și premiilor noastre literare, se întâmplă în plină zi un adevărat dezastru lingvistic? Știi oare dumneata cât de pocit vorbesc azi copiii noștri, tinerii și chiar vârstnicii? Știi oare dumneata că cele câteva grădinițe moldovenești din Chișinău sunt arhipline și este imposibil să-ți aranjezi copilul în ele? Știi oare că, din cele șaptesprezece teleore zilnice, numai două-trei, iar uneori și mai puțin, sunt aruncate emisiunilor în limba maternă?... Știi oare că satele noastre, care ne-au păstrat ca ființă națională, se pustiesc și de oameni, și de suflet?”

Acest discurs radical și plin de pasiune a fost întâmpinat de public „cu aplauze”, marcând o schimbare de ton și de atmosferă care prefigura rolul fundamental jucat mai târziu de scriitori în mobilizarea națională împotriva regimului sovietic. Conferința Scriitorilor din mai 1987 a reprezentat un punct de cotitură în radicalizarea discursului politic. Vieru și unii dintre colegii săi cu convingeri naționale puternice s-au poziționat în prim-planul mișcării de emancipare națională, care se cristaliza în acei ani. 

După ce a ascultat în noiembrie 1987 ştirile difuzate de Radio Europa Liberă (REL) despre revolta anti-comunistă a muncitorilor din Braşov, Doina Cornea şi-a manifestat solidaritatea cu protestatarii. În data de 18 noiembrie 1987, Cornea a redactat 160 de manifeste, pe care le-a răspândit cu ajutorul fiului ei Leontin Horaţiu Iuhas în mai multe locuri publice din Cluj (Cornea 2009, 194-195). Ca urmare, în data de 19 noiembrie 1987, Cornea împreună cu Leontin Horaţiu Iuhas au fost arestaţi de Securitate după o percheziţie domiciliară atentă (Cornea 2006, p. 203). În timpul percheziţiiilor din 19 şi 23 noiembrie 1987, Securitatea a confiscta numeroase documentele din locuinţa Doinei Cornea, inclusiv primele versiuni ale scrisorilor acesteia către REL.

Între aceste scrisori, Securitatea a confiscat versiunea scrisă de mână a primei scrisori a Doinei Cornea către REL intitulată „Scrisoare către cei de acasă care n-au încetat să gândească, în română.” Conform informaţiilor furnizate de Doina Cornea cu ocazi unor interivuri, această scrisoare a fost scrisă de Cornea împreună cu fiica sa Ariadna Combes în iulie 1982 (Cornea 2009, 169-170). Documentul a fost dus de Ariadna Combes (care a ales să rămână ilegal în Franţa în 1976 şi şi-a vizitat mama în iulie 1982) pe căi ascunse în Occident şi apoi citit în timpul unei emisiuni a REL. Această lectură a avut loc în august 1982 în cadrul emisiunii „De vorbă cu ascultătorii.” A fost prima scrisoare dintr-o serie de mai mult de douzeci de scrisori deschise trimise de aceasta către REL între anii 1982-1989. Aceste scrisori au impus-o pe Doina Cornea în rândul celor mai importanţi disidenţi din România [Cornea 2009, 195-196). Scrisorile deschise trimise Doina Cornea către REL au intensificat activitatea de suraveghere a Securităţii, care deja o monitoriza atent din 1981. Deoarece politicile de supraveghere a populaţiei de către aparatul represiv al regimului Ceauşescu nu permiteau dezvoltarea unui mediu favorabil producerii și circulaţiei samizdat-urilor şi tamizdat-urilor, REL a jucat un rol cheie în transmiterea mesajelor disidenţilor români către concetăţenii lor (Petrescu 2013, 277).

Scrisoarea redactată de Cornea şi difuzată de REL în august 1982 începe cu o referinţă la emisiunile difuzate recent de către departamentul român al REL. În cadrul acestor emisiuni, jurnalişti specializaţi în probleme ale Europei de Est au abordat problema crizei care a afectat România în anii 198- şi au identificat drept cauze principale factorii politici şi economici. În locul acestor cauze, Cornea a subliniat în scrisoarea sa cauzele legate de sistemul de valori morale şi culturale al societăţii româneşti a acelei perioade. Idealizând România interbelică, aceasta a adus în discuţie distrugerea elitei romnâneşti interbelice în timpul primelor decade ale regimului comunist şi decăderea sistemului de educaţie. Conform Doinei Cornea, această „criză spirituală” era perfect ilustrată de „compromisurile” şi „minciunile,” pe care cetăţenii României comuniste trebuia să le „accepte şi să le vehiculeze” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. f.1). Argumentaţia acesteia era în această privinţă asemănătoare cu cea dezvoltată de Vaclav Havel în eseurile sale şi care a fost ilustrată perfect de expresia „ a trăi în adevăr” (Havel 1990). Cornea a argumentat că „populaţia este hrănită doar cu sloganuri,” fapt care inhibă orice deschidere către „adevăr, renaştere şi creativitate” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, ff. 2-3). Cornea a criticat conformismul intelectualilor români şi politicile oficiale, care limitau educaţia teoretică (mai ales disciplinele umaniste) şi promovau învăţământul tehnic în scopul de a acoperi deficitul de cadre într-o economie al cărei sector industrial creştea repede.

Doina Corna şi-a încheiat scrisoare solicitând reforme în sistemul de educaţie şi a încurajat pe cei care lucrau în acest domeniu să folosească măcar acel spaţiu redus pe care îl aveau la dispoziţie pentru a promova autentice valori morale şi culturale. Conform opiniei acesteia, cei care lucrau cu studenţii nu trebuiau să predea „lucruri în care ei înşişi nu cred,” ci ar trebui „să încurajeze creativitatea tineretului şi nu ar trebui să le fie teamă să spună ce cred”(ACNSAS, P 000 014, vol. 2, ff. 4-5). La sfârşitul scrisorii, Doina Cornea a menţionat numele său cu specificaţia: „pentru curierul ascultătorilor” (ACNSAS, P 000 014, vol. 2, f. 5). Cornea nu a intenţionat să îşi dezvăluie identitatea ascultltorilor REL, ci doar să dovedească redactorilor emisiunilor REL autenticitatea documentului. Din cauza unei neînţelegeri, identitatea sa a fost însă dezvăluită dn greşeală în timpul emisiunii.

În noiembrie 1987, după ce o primă versiune a acestui document a fost confiscată de Securitate, poliţia secretă l-a folosit pentru a argumenta acuzarea disidentei în timpul interogatoriilor de la Securitate. Interogatoriul s-a concentrat mai ales pe descoperirea canalului de comunicare pe care Cornea l-a folosit pentru a trimite scrisoarea. Securitatea bănuia însă că fiica acesteia, Ariadna Combes, a dus scrisoarea în Occident  şi de aceea a aceasta nu a mai primit ulterior permisiunea de intrare în ţară pentru a-şi vizita familia până la căderea regimului.

Judecând după nivelul de dificultate al celor douăzeci și două de întrebări pe care le conține, grupul țintă al documentului identificat drept chestionar îi includea pe cei mai sofisticați membri ai elitei maghiare din România, care nu lucrau neapărat în sfera culturală, dar care se presupune că fuseseră selectați în urma unor cercetări. Chestionarul, alcătuit din trei seturi principale de întrebări, evaluează mai întâi statutul social, nivelul de pregătire, cultura generală a subiectului, apoi verifică simțul identității la subiect, iar în final se ocupă de natura legăturilor și relațiilor dintre români și maghiari, precum și de experiențele de conviețuire, tot din nevoia de a identifica o soluție.

I. Primul set de întrebări se concentrează pe statutul social al subiectului. Începe prin a examina mediul social al subiectului – familia, originea – și apoi se ocupă de vârsta acestuia pentru a trece la o referire directă la „mica lume maghiară” din nord-vestul Transilvaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Sárándi and Tóth-Bartos, 2015), ceea ce sugerează faptul că chestionarul se concentrează în primul rând pe indivizii maturi cu viziuni bine definite asupra problemei transilvănene. Întrebările 4 și 5 se referă la durata și posibilitățile de educație în limba maternă în familia subiectului, respectiv la „limita vederilor” sale.

Întrebări:

1. Din ce tip de familie proveniți?

2. Din ce mediu social proveniți? (rural, urban, familie de țărani, muncitori, burghezie, aristocrație etc.)

3. Ce vârstă aveți? Trăiați în perioada dintre 1940 și 1944?

4. Cât timp și ce anume ați putut studia în limba maternă?

5. Cum este familia dvs. și care este „limita vederilor” dvs.?

II. Al doilea set de întrebări – întrebările de la 6 la 14 – se concentrează pe simțul identității la subiectul chestionat. Evaluarea memoriei colective este urmată de o întrebare nostalgică, ce îl determină pe subiect să treacă în revistă încălcările drepturilor omului pe care le resimte, dar și să facă o comparație cu drepturile pe care le deținea în mod cert în trecut. Întrebările privind cunoștințele generale despre istoria maghiară sunt urmate de o întrebare despre nivelul de cunoștințe despre istoria Transilvaniei de după 1918 și despre personalitățile publice asociate ei. Apoi autorul chestionarului trece la investigarea deprinderilor și nevoilor de lectură în limba maternă, a vieții culturale și religioase. Întrebarea privind nivelul de competență lingvistică în limba română rămâne în continuare relevantă. Deoarece cunoașterea limbii reprezintă a condiție a integrării sociale, acest lucru înseamnă și că, atâta timp cât națiunile conlocuitoare nu pot elimina barierele lingvistice, culturile lor nu pot să se apropie sau să coexiste în armonie. Deprinderile de ascultare a radioului oferă răspunsuri cu privire la nevoia de informare a maghiarilor din Transilvania, dar și despre posibila lor resemnare și indiferență. Întrebarea privind legăturile cu Ungaria presupune existența unei rețele actuale de contacte cu „țara mamă”, inclusiv rude, prieteni și cunoștințe. Cea de-a treisprezecea întrebare despre noua situație din Ungaria – care furnizează un indiciu privind datarea documentului – probabil face aluzie la schimbările care au avut loc în timpul mandatului oficial al reformatorului moderat Károly Grósz, numit președinte al Consiliului de Miniștri în iunie 1987. În mai 1988, aripa reformată a Partidului Socialist al Muncitorilor Maghiari (MSZMP) a obținut mult așteptata victorie de a-l elimina pe János Kádár, bătrân și bolnav, de la conducerea partidului și l-a ales pe Grósz ca succesor al său pe baza unui program de tranziție către economia de piață și descentralizarea politică. Însă nu putem exclude varianta ca aluzia să fie făcută la evenimentele simbolice din 1989 privind comemorarea Revoluției de la 1956, cum ar fi reînhumarea lui Imre Nagy și a camarazilor săi sau discursul de la radio al reprezentantului conducerii partidului Imre Pozsgay despre reevaluarea acestui eveniment tragic din istoria recentă a Ungariei (Romsics 2013). Ultima întrebare din această secțiune, care se referă la „o personalitate transilvăneană proeminentă”, ia în considerare evenimentele politice mai importante și poate chiar anticipează o răsturnare neașteptată a situației politice din România.

Întrebări:

6. Ce vă amintiți sau cât de departe în timp merge memoria colectivă (a familiei, de la locul de muncă etc.)?

7. Ați dori să recâștigați ceva pierdut în trecut? Dacă da, ce anume?

8. Cunoașteți istoria maghiarilor și cea a Transilvaniei în special? (Ce știți despre evenimentele de după 1918? Cunoașteți activitatea Partidului Național Maghiar (Bárdi 2014, Horváth 2007, György 2003)? Vă sunt cunoscute personaltăți cum ar fi Ct. Bethlen György [1888-1968, președinte al Partidului Național Maghiar care a reprezentat minoritatea maghiară din România în perioada interbelică] (ACNSAS, I185019), Jakabffy Elemér [1881-1963, politician, avocat, publicist de etnie maghiară] (Balázs 2012, Csapody 2012), Makkai Sándor [1890-1951, scriitor maghiar din Transilvania, pedagog, episcop reformat] (Veress 2003), Mailáth [Majláth] Gusztáv Károly [1864-1940, episcop romano-catolic din Transilvania, membru al nobilimii, arhiepiscop onorific] (Marton and Jakabffy 1999), Domokos Pál Péter [1901-1992, profesor, istoric, etnograf, unul dintre pionierii cercetării ceangăilor] (Jánosi 2017, Domokos 1988) etc.?

9. Dețineți cărți în limba maghiară? Citiți în limba maghiară? Dacă da, cât de mult? Cum aveți acces la cărți în limba maghiară? Mergeți la teatru? Mergeți la biserică? (Mergeți la biserică pentru că se folosește limba maghiară sau pentru că sunteți o persoană credincioasă?)

10. Cât de bine vorbiți limba română?

11. Ce post de radio ascultați? Cel din Budapesta sau cel din București? Ce emisiuni ale Radio Europa Liberă ascultați: ale secției române sau ale celei maghiare?

12. Aveți contacte cu Ungaria?

13. Ce părere aveți despre noua situație din Ungaria?

14. Există o personalitate transilvăneană proeminentă despre care știți și la care considerați că merită să fiți atent?

III. Al treilea set de întrebări – întrebările de la 15 la 22 – analizează relația dintre români și maghiari. Astfel, întrebările vizează nu numai natura relațiilor pe care subiectul și mediul său le au cu concetățenii de etnie română, ci și trăsăturile etnice ale populației conlocuitoare, inclusiv dacă situația demografică într-o anumită localitate, care cu secole în urmă fusese favorabilă comunității maghiare, a suferit modificări impuse de regimul comunist prin atragerea de locuitori din alte regiuni populate în majoritate de români. Având în vedere viitoarea coexistență, întrebarea 17 este menită să identifice „nevoile nesatisfăcute” ale subiectului, astfel că examinează condițiile minime în termeni de drepturile omului care îi permit să trăiască ca maghiar „acolo”, într-un anumit loc. În contextul măsurilor de asimilare a minorității maghiare din Transilvania, cum ar fi reducerea continuă a posibilităților de învățare a limbii maghiare în școală, închiderea teatrelor în limba maghiară din Trasilvania, demolarea satelor, fenomenul emigrației, care îi afecta și pe etnicii români, în condițiile în care naționalismul regimului Ceaușescu se radicaliza, iar intoleranța alimentată politic față de cei de altă etnie era prezentă în viața de zi cu zi, întrebarea despre părerea individului cu privire la viitorul comunității minoritare ar fi putut părea ireală. Gândurile privind reînnoirea minorității autohtone erau mai degrabă utopice deoarece încălcările drepturilor omului și ale minoritățior nu ofereau nicio bază pentru ele. Ultimele două întrebări din chestionar – întrebările 21 și 22 – despre experiențele pozitive ca etnic maghiar trăind în România, experiențele pozitive în relațiile româno-maghiare – ilustrează, chiar și prin alegerea cuvintelor – „ați fost vreodată”, „însoțesc sau ar însoți” – perspicacitatea cu care autorul chestionarului interpretează situația minorității maghiare din Transilvania din perioada de dinainte de schimbarea regimului.

Întrebări:

15. Care este natura relației dvs. (personale sau comunitare) cu românii?

16. Sunteți înconjurat preponderent de români sau de maghiari în mediul în care trăiți? Dacă trăiți înconjurat preponderent de români, când a început această situație? Este rezultatul unor mutări sau este populația autohtonă?

17. Ce vă lipsește cel mai mult trăind ca maghiar acolo?

18. Care este părerea dvs. cu privire la propriul viitor, la viitorul familiei dvs. și la cel al maghiarilor din Transilvania?

19. Vedeți vreo șansă de refacere?

20. Dacă mergeți la biserică, ce cunoașteți despre și ce se întâmplă cu mișcarea greco-catolică?

21. Ați avut vreodată experiențe pozitive ca maghiar? Dacă da, unde și ce fel de experiență a fost?

22. Enumerați experiențele pozitive care însoțesc sau ar însoți relația dintre români și maghiari.

Nu există niciun dubiu că Gyimesi este autorul acestui document. În multe locuri scrierile ei includ analize ale situației date și ale simțului identității la minoritatea maghiară din Transilvania (Gyimesi 1993). Probabil documentul nu a atras atenția ofițerilor de securitate în timpul percheziției din 20 iunie 1989 deoarece nu avea titlu și nici dată. Existența fizică a unui chestionar care examinează viața minorității în zilele cele mai negre ale dictaturii comuniste din România este surprinzătoare în sine. Cercetarea desfășurată sub forma unui chestionar presupune dreptul subiectului la o opinie liberă și este interpretată ca o unealtă a sistemelor democratice. Cu toate acestea, existența documentului nu înseamnă că cercetarea a fost realizată efectiv. Pentru Gyimesi, care era urmărită, într-o lume înțesată de colaboratori ai poliției secrete, acest chestionar reprezenta un punct de sprijin care ar fi trebuit să o ajute să identifice persoane cu păreri similare pe care s-ar fi putut bizui în lupta împotriva încălcării drepturilor omului și ale minorităților. Acest chestionar ar fi servit drept bază – ca posibilă interpretare – pentru eforturile ei de a recruta colegi de încredere pentru editarea și distribuirea lucrării de samizdat de la Cluj cunoscută sub numele de Kiáltó Szó, pe care a scris-o în toamna anului 1988 împreună cu Sándor Balázs, filosof și profesor universitar. Din cele nouă variante editate ale samizdatului – care era puțin cunoscut chiar și de Securitate – numai două au fost publicate, deși nu din vina editorilor: publicarea edițiilor ulterioare a devenit inutilă în condițiile prăbușirii dictaturii lui Ceaușescu.

Skilling’s Golden Wedding anniversary, was at the Old Town Hall in April 1987. The journey Gordon Skilling made to Prague in April 1987, marked the celebration of Skilling's 75^th birthday and the 50th anniversary of his marriage to Sally. The wedding ceremony was arranged by his dissident friends in the Old Town Hall, which was also the same ceremonial hall where they were married in 1937 (their wedding in October 1937 took place during G. Skilling’s first time in Czechoslovakia, where he studied the History of Central Europe as a student of London University). The anniversary celebration was a delicate irony in which the guests were fond of - a tribute to the "enemy of the state" because the Communists had released a number of dissidents which they had not known about. The next day in the Prague Evening, the news appeared, with a somewhat funny title, "Wedding Overseas". Jiřina Šiklová gained a great credit for this, because she paid the newspaper editors with the make-up from Tuzex at that time.

Gordon Skilling himself remembers this after years in an interview with Lidove Noviny in June 1993: "It was an interesting ceremony because perhaps all Czech dissidents - Havel, Pithart, Dienstbier and others - were present. It was strange that, in this honest ceremony, the chairman of the National Committee for Prague 1 spoke about what I did for Czech history. But he did not know that I also wrote a book about the Prague Spring, a book on Charter 77 and other things. He did not know it, and so he was very glad. Absurd situation. But the dissidents liked it. They were smiling internally. And then we had a gala dinner at the Municipal House. I like to recall the event."

În decursul anilor 1980, o întreagă zonă a Braşovului a fost demolată pentru a face loc construirii unui cartier denumit Centrul Civic, care trebuia să reprezinte noul centru socialist al oraşului. Construirea de noi centre urbane, denumite în genere centre civice, a fost o parte a politicii de sistematizare urbană întreprinsă de Ceauşescu în anii 1970–1980. Prin această politică se dorea să se imprime o nouă identitate oraşelor, care să reflecte “măreţia” Epocii de Aur, aşa cum propaganda oficială prezenta regimul Ceauşescu. Clădirile din imagine fac parte din cartierul care în anii 1970 se numea “Strungul,” după numele fabricii din apropiere. Clădirile erau case particulare cu unul sau două etaje, construite la începutul secolului XX sau în perioada interbelică de mica burghezie sau de muncitori.În zona acelor clădiri demolate, a fost ridicat în doua parte a anilor 1980 un ansamblu de blocuri de zece-cincisprezece etaje. Pe fundalul fotografiei, apare o clădire construită în anii 1960 a fabricii Hidromecanica, pe care se poate citi o lozincă din epocă: “Trăiască Partidul Comunist Român!” Combinarea acestei lozinci, care dorea să sugereze măreţia realizărilor regimului, cu peisajul apocaliptic al demolărilor dă fotografiei un sens ironic. Realizarea ei a fost un act de opoziţie culturală deoarece prin fotografierea demolărilor autorul îşi asuma riscul de a suporta măsuri represive din partea autorităţilor.

The collection consists of three photographed copies of the periodical Auseklis (October-November 1987; January 1988; April 1988). It is not at present exhibited in the display of the Museum of the Occupation of Latvia in its temporary location, but it will be shown in the permanent exhibition after the renovation of the museum's permanent building. The Auseklis review is a brilliant example of what the focus of public interest and discussion was in the early years of the development of the pro-independence movement.

The work of Adriena Šimotová that is in Jindřich Štreita’s collection is one of the many large-scale paper works that the artist has created since the 1970s. This is a body print imprinted in several layers of paper, highlighted with a blue pigment. Like the Polish sculptor Magdalen Abakanowicz, Simot formed her own body with touch. In many of her works she has attempted to wipe out the difference between the creator and his work. She wanted a physical gesture, such as a print of the body, the face or the limbs, to literally be incorporated into the work. Therefore, the traditional canvas was replaced with fine laminated paper or linen sheets. The paper, which symbolized vulnerable and sensitive skin, layered, crackled and jerked directly on her body or the bodies of her friends. Printed bodies and their torso became the symbol of a man wounded during the ‘normalization’ period of the 1970s and 1980s.

According to Jindřich Štreit, this work of Adriena Šimotová is the most valuable work in his collection; the estimated price is more than half a million euro.

Materials of the Original Videojournal collection constitute hundreds of hours of uncut videos that captured fragments of alternative culture, dissent movements and news reports about developments in Czechoslovakia in the late 1980s. Samizdat audiovisual magazine was founded in 1987 at the instigation of Václav Havel. The Original Videojournal aesthetic and style remotely resembled television news in state media. This established form of news allowed it to target a wide audience while at the same time criticising the restricted view of the official media.

După ce a asculat la Radio Europa Liberă ştirile privind reprimarea dură a revoltei anti-comuniste din Braşov din noiembrie 1987, Doina Cornea şi-a manifestat deschis solidaritatea cu muncitorii braşoveni. Cornea a expus în faţa casei o pancartă de solidarizare şi a distribuit cu ajutorul fiului ei Leontin Horaţiu Iuhas 160 de manifeste de susţinere a revoltei din Braşov în fabrici şi diferite locuri publice din Cluj la data de 18 noiembrie 1987 (Cornea 2009, 194-195). Securitatea, care îi urmărea atent acţiunile, a arestat-o pe disidentă şi pe fiul ei la data de 19 noiembrie 1987 (Cornea 2006, 203). Pentru a aduna probe împotriva lor, poliţia secretă a întreprins două percheziţii domiciliare la locuinţa Doinei Cornea în zilele de 19 şi 23 noiembrie 1987. Cu aceste ocazii, poliţia secretă a confiscat numeroase documente redactate de Doina Cornea, inclusiv primele versiuni le scrisorilor sale deschise către Radio Europa Liberă din perioada 1982-1987. Aceste documente au fost arhivate de Securitate în dosarul penal. În mod ironic, asemeni multor cazuri asemănătoare, prin arhivarea acestor documente, arhivele Securităţii au devenit un loc de depozitare şi păstrare a numeroase artefacte importante care ilustrează opoziţia culturală în România comunistă.

Milan Knížák is an artist associated with Fluxus and the organiser of the first Happenings in Czechoslovakia. Together with Jan Mach, Vít Mach, Sonia Švecová, Jan Trtílek, and Robert Wittmann, he founded the group Aktuální umění (Actual Art) in 1963, but the group removed the word “art” from its name in 1966 and was known as Aktual from then on. Aktual proclaimed a complete union of art and life, and it strove to awakening people’s awareness of life in art and art in life.

Liget Gallery invited Knížák to hold a solo show in 1987. The exhibition was thoroughly documented, because the gallerist knew that he would not have been able to hold a similar exhibition in Czechoslovakia. Novotny Miklós and Székelyhidi Sándor made photographs, as did Tibor Várnagy and István Halas, and György Durst made a video (the video unfortunately has been lost). Many local artists joined the action, and all participants were given a shirt for the occasion, and Knížák painted the shirts and the faces and hands of the participants.

The next day, Knížák showed his films in the Kassák Club. This was followed by a talk-show conversation between Knížák and art historian László Beke. At one point, someone ran into the room from the office with the news that Tamás Szentjóby, a well-known artist in exile, was on the phone. Knížák went to the office to take the call, and Szentjóby told him that “the greatest Czechoslovak artist has died today.” He was referring to Andy Warhol, whose death was in the news only one or two days later. Knížák had known Andy personally, so the rest of the evening became a personal commemoration.

The red star dress was originally displayed in the short movie by the architect Gábor Bachmann: Eastern European Alarm (“Kelet-európai riadó”). The movie is an abstract critique of the late Kádár regime, focusing on social and aesthetical tensions. A woman in the red star plays an important role. Her outlook and attitude serve as a counterpoint to other characters in the middle of the breakdown. Like many of Király’s works, the red star dress has also been destroyed. Still, the photograph of the dress has been archived.