The collection of Ilona Liskó is the legacy of the oeuvre of a sociologist who tried to shed light on the problems in Hungarian society which, according to the official stance of the regime, did not exist. Liskó felt a sense of solidarity with the poor and marginalized in part thanks to her family upbringing, and her desire to shed light on their sufferings came from her deep sense of social obligation.

István Bibó (1911–1979) was a Hungarian political scientist, sociologist, and scholar on the philosophy of law. During the Hungarian Revolution of 1956, Bibó acted as the Minister of State for Imre Nagy’s second government. When the Soviets invaded and crushed the revolution, he was the last minister left at his post in the Hungarian parliament building. Rather than flee, he remained in the building and wrote his famous proclamation, “For Freedom and Truth,” until he awaited arrest. Bibó became a role model for dissident intellectuals in the late communist era and a symbol of non-violent civilian resistance based on a firm moral stand. Since Bibó’s death in 1979, the family collection of his bequest, which includes personal documents, photos, manuscripts, books, and video and sound recordings, has been in the care of art historian and educator István Bibó Jr., who keeps the materials in his home in Budapest.

Unul dintre documentele care se află în colecția privată Alexandru Călinescu reflectă perspectiva din care era privit acest intelectual critic ieșean de către autorități în ultimii ani ai comunismului, atunci când disidenții ieșeni, inclusiv Alexandru Călinescu, s-au radicalizat în atitudinea față de regimul Ceaușescu. Documentul a fost descoperit pe data de 23 decembrie 1989, în fișetul celui care fusese secretar cu propaganda în județul Iași până în ziua precedentă, și astfel a ajuns în posesia lui Alexandru Călinescu. Respectivul document fusese trimis, după cum rememorează Alexandru Călinescu, și rectorului de atunci al Universității A. I. Cuza din Iași, ”ca să mă prelucreze, fără succes, desigur,” adaugă el. Acest document a fost publicat de fostul disident ieșean în 2018 sub titlul sugestiv, ”Viața mea povestită de Securitate,” alături de alte documente de același tip și de un articol care rezumă contextul ultimilor doi ani ai comunismului din România.

Nota informativă a Securității începe prin a aminti originile intelectuale ale celui în cauză și a sublinia că ”a manifestat dintotdeauna un interes deosebit de a intra în relații cu cetățeni străini de toate categoriile, în special lectori, diplomaţi, ziarişti, publicişti, editori, scriitori etc., dar cu mulţi dintre aceştia a depăşit cadrul oficial, (...) încălcând în permanență, în mod flagrant și ostentativ, prevederile care reglementează relațiile cu străinii.” Pentru că avea idei “cosmopolite” și implicit o “comuniune de idei” cu unii dintre acești străini, ”a particularizat relaţiile de aşa manieră încât au evoluat de la simpla prietenie până la afectarea gravă a intereselor statului roman,” se mai menționează în acel document. Nota informativă asupra lui Alexandru Călinescu subliniază calitatea sa de lider al grupului de contestatari din jurul revistei Dialog: ”A fost considerat mentorul unui grup de tineri cu veleități scriitoricești, lansați de publicația menționată, erijându-se într-un ’șef de școală’ a (sic!) așa-zisei ’generații 1980,’ cărora le-a insuflat ideile sale nocive.” Articolele publicate în Dialog sub conducerea lui Alexandru Călinescu de către el și discipolii săi sunt caracterizate ca fiind ”cu tentă contestatară, fapt ce a atras atenția cercurilor reacționare din Occident, care le-au asigurat publicitate prin postul de radio de tristă faimă Europa liberă.” Ca lider al noii generații de la Dialog, pe care o îndruma către ”activități ostile,” Alexandru Călinescu era considerat a fi ”ajuns în pragul trădării,” ceea ce i-a atras – conform acestei note – doar o sancțiune pe linie de partid cu ”vot de blam.” În continuare, nota informativă subliniază că acel în cauză ”nu a tras concluziile cuvenite din măsurile luate în 1983. Luând în derâdere sfaturile bune și nesocotind clemența de care s-a dat dovadă în cazul său, a continuat să se mențină pe aceeași poziție, la început mai prudent, apoi din ce în ce mai deschis și ostentativ.” Documentul narează apoi în ce mod Alexandru Călinescu ”a mers mai departe de panta trădării,” facilitând întâlnirile lui Dan Petrescu și Liviu Cangeopol cu jurnaliști francezi cărora aceștia le-au acordat interviuri ”cu conținut deosebit de ostil,” și devenind astfel ”coordonatorul din umbră al pretinsei disidențe ieșene.” În plus, se menționează în document, Alexandru Călinescu s-a solidarizat și cu disidenții din București, care luaseră poziție publică în apărarea lui Mircea Dinescu. Concluzia notei informative cu privire la cel urmărit este că ”exteriorizează tot mai des idei incitatoare faţă de regimul socialist din ţara noastră, (…) lăsându-se influenţat de cea ce se întâmplă în alte ţări socialiste.” Interesant de remarcat cheia interpretativă în care nota informativă a Securității narează toate aceste acțiuni reale de contestare ale regimului, datorită cărora Alexandru Călinescu devenise la sfârșitul anilor 1980 unul dintre cei mai urmăriți intelectuali critici din Iași și chiar din întreaga Românie. În cuvintele din documentele poliției secrete, ”prin acțiunile dușmănoase desfășurate, cu deosebire în ultimii doi ani, (...) Alexandru Călinescu a dovedit (...) că a trecut pragul trădării de patrie și a devenit o unealtă a cercurilor reacționare din Occident, prin care și-a compromis grav calitatea de cetățean, membru de partid și cadru universitar.” Altfel spus, tot ceea ce după 1989 a devenit un act de curaj era considerat un act de trădare înainte de 1989.

The collection of Milan Jelínek documents in detail the Communist thinking of a formerly protected linguist, and the later, a critic to the regime, becoming a samizdat publisher and co-organiser of lectures at the underground university.

Colecţia reflectă, pe de o parte, activitatea de opoziţie faţă de regimul comunist a Bisericii Greco-Catolice (Unită) din România, iar, pe de altă parte, supravegherea intensă şi represiunea dură întreprinsă de autorităţile comuniste în cazul acestui cult. Colecţia Ad-hoc Biserica Greco-Catolică Română reprezintă una dintre cele mai complexe colecţii de documente, care ilustrează rezistenţa în forme variate şi pe mai multe niveluri împotriva dictaturii a uneia dintre cele mai reprimate comunităţi religioase din România comunistă şi activitatea sa intensă în clandestinitate din perioada 1948-1989.

Limes a fost un cerc alcătuit din intelectuali disidenți maghiari, care a funcționat mai mult sau mai puțin viguros din 1985 până la schimbarea regimului politic din 1989. Scopul cercului a fost acela de a oferi o platformă pluralistă de cooperare pentru intelectuali maghiari, activități ce implicau întâlniri lunare/bilunare, respectiv publicarea unei reviste care să abordeze istoria și situația actuală a minorității maghiare din România, precum si rezultatele cercetărilor remarcabile din alte domenii, adică informații care au fost destinate să reprezente calitatea activităților științifice desfășurate în România. Având în vedere că nu a existat nici-o șansă de a trece textele prin filtrele cenzurii care a operat în România, planul a fost acela de a introduce manuscrisele prin căi secrete în Ungaria și de a publica revista acolo.

Inițiatorul proiectului-Limes a fost Gusztáv Molnár, care, datorită în primul rând postului său de editor literar la editura Kriterion (București), a deținut o rețea personală extinsă în rândul intelectualilor critici maghiari din Transilvania. Miezul grupului Limes a fost alcătuit din următoarele persoane: Vilmos Ágoston, Béla Bíró, Gáspár Bíró, Ernő Fábián, Károly Vekov, Levente Salat, Csaba Lőrincz, Ferenc Visky, András Visky, Péter Visky, Levente Horváth, Sándor Balázs, Sándor Szilágyi N., și Éva Cs. Gyimesi. Însă datorită procesului de editare al revistei, mulți alți intelectuali aveau cunoștințe despre activitățile Limes.

Între septembrie 1985 și noiembrie 1986 au avut loc șase întâlniri în patru localități diferite din România, la domiciliul membrilor grupului. Întâlnirile au cuprins o prezentare (de obicei a unui manuscris) urmată de o dezbatere, și toate procedurile au fost înregistrate cu magnetofon. Seria întâlnirilor a fost întreruptă de o percheziție efectuată de către Securitate la apartamentul lui Molnár din București, în urma căreia toate documentele legate de Limes au fost sechestrate și prelucrate de către autorități. Până la momentul respectiv au fost finalizate planurile editoriale a patru numere Limes, precum și au fost colectate manuscrisele pentru primele două. Numerele cuprindeau transcieri ale dezbaterilor, studii și documente, abordând subiecte precum "minoritate națională", "naționalism", "totalitarism", "autonomie", "transilvanism" (ca ideologie îndrumătoare pentru minoritatea maghiară din România), situația ceangăilor din România și altele.

Activitățile-Limes par că au încetat după intervenția serviciilor secrete, iar anul 1987 a fost anul citațiilor și avertismentelor adresate membrilor grupului. Deși nu s-au mai organizat întâlniri, după un timp membrii Limes au reluat actvitățile privind editarea revistei. Molnár s-a mutat în Ungaria în 1988, dar actvitățile editoriale a fost continuate și în România, mai exact la Cluj, de către Éva Cs. Gyimesi și Péter Cseke. Primul număr Limes a fost publicat de către Molnár la Budapesta la sfârșitul anului 1989. Conținutul acestuia nu coincide cu primul volum editat în România, însă conține fragmente din dezbaterile primelor două întâlniri Limes.

Detalii neprețuite ale poveștii-Limes și alte evenimente din viața intelectualilor maghiari prominente sunt oferite de dosarele de urmărire informativă ale lui Sándor Balázs (1928 - profesor de filozofie la Universitatea Babe Bolyai) disponibile pentru cercetare la Colecția arhivistică a Fundației „Jakabffy Elemér Alapítvány”. Acest lucru se datorează faptului că activitățile-Limes desfășurate la Cluj au fost înregistrate de către inspectoratul județean al Securității în dosarele lui Sándor Balázs. Numele de cod pentru Balázs era "Sociologul", dar deja și cuprinsul de la începutul dosarului se referă la "Sociologii", numele de cod aplicat în cazul Cercului Limes.

Dosarul a fost deschis la începutul anului 1987, iar versiunea înmânată de către CNSAS spre cercetare are trei volume care conțin cca. 800 folii. Dosarul cuprinde diferite tipuri de documente: 1. Plan de măsuri, analize și completări ulterioare; 2. Fișă personală și listă legături; 3. sinteze, rapoarte și informări; 4. Materiale obținute în cadrul urmăririi informative; 5. Materiale rezultate din anchetă; 6. Procese verbale. După cum am menționat deja, dosarul conține copii ale documentelor care aparțineau dosarelor de supraveghere ale altor persoane legate de Limes: Éva Cs. Gimesi (nume de cod Elena), Péter Cseke, Gusztáv Molnár (Editorul), Lajos Kántor Lajos (Kardos), Ernő Gáll (Goga), Sándor Tóth (Toma), Edgár Balogh (Bartha).

Documentul care rezumă coordonatele percheziției de la locuința soților Petrescu din data de 18 mai 1983 se află în colecția privată a acestei familii într-un exemplar original, întocmit de ofițerii care au participat la acest eveniment. Alte două exemplare au fost reținute în custodia autorităților comuniste românești de la acea vreme. Procesul-verbal consemnează faptul că au fost de față la percheziție atât soții Petrescu, cât și doi martori. Procesul verbal are patru pagini, scrise foarte citeț, și este elaborat în numele Inspectoratului Județean Iași al Securității. Pe fiecare pagină conține semnăturile olografe atât ale reprezentanților organelor de control și represiune, cât și ale martorilor și ale celor percheziționați. Documentul listează obiectele reținute cu acea ocazie: cărți, casete audio, printre care una avea înregistrată o emisiune a lui Virgil Ierunca de la postul de radio Europa Liberă care îl elogia pe Dan Petrescu și pe alți tineri intelectuali din Iași pentru articolele lor din revistele studențești Dialog și Opinia studențească; role cu benzi de magnetofon, fotografii, scrisori cu diferiți expeditori; pagini cu însemnări; o mapă cu eticheta ”Brazde peste haturi – roman foileton al colectivizării,” în care se găseau 45 de file de manuscris din acest roman colectiv. Printre cărțile confiscate erau volume devenite clasice în literatura de analiză critică a sistemului comunist, dar care erau foarte recente la vremea respectivă, ca de exemplu La nomenklatura, les privilégiés en U.R.S.S. (Nomenklatura – privilegiaţii în URSS) de Mikhail Voslensky (1980) sau L’Union Soviétique survivra-t-elle en 1984? (Va supraviețui Uniunea Sovietică în 1984?) de Andrei Amalrik (1977). În plus, erau volume critice despre comunismul din România, publicate de către membri ai exilului, precum La cité totale (Cetatea totală) de Constantin Dumitrescu (1980).  Cei doi au reușit să salveze câteva cărți de la confiscare; dintre cele ridicate din locuința lor de către Securitate numai una singură a mai fost înapoiată, dar nu este clar conform căror criterii tocmai această carte, Les Sources et le sens du communisme russe (Originile și sensul comunismului rus), de Nikolai Berdiaev le-a fost înapoiată; poate pentru că era din 1938, mult mai veche decât restul. Thérèse Culianu-Petrescu povestește cum au reușit să ascundă câteva dintre cărțile cele mai critice și implicit incriminante: ”Și a doua zi, dimineața, la 6 fix, au năvălit băieții, în 18 mai 1983. (...) Întâi au fost foarte amabili. Ne-au lăsat timp să ne îmbrăcăm și aceste minute ne-au fost de folos ca să scoatem, ca să dăm mătușii mele, care și [le]-a băgat sub jachetă, sub capot, niște cărți. Soljenițîn, de exemplu. Am salvat Gulagul și încă vreo câteva. Mătușa mea le-a luat și le-a dus în camera ei în care ei nu aveau mandat să intre și în care nu s-au gândit să intre. (...) [Unde aveau mandat], nu au lăsat nimic neatins. Nimic, nimic. Ne-am dat seama că poți să ascunzi oriunde, și în grădină, și în casă, în cămara cu lemne, ei tot vor scotoci și pot să găsească, erau în stare să scoată totul, să răscolească totul.”  Și adaugă privind urmarea imediată a percheziției, interogatoriul la sediul Securității: ”Percheziția a durat aproximativ 5 ore. De la 6 dimineața la 11. (...) Apoi ne-au dus sus – sus însemnând la Securitate. Era pe o stradă numită Triumfului. Acum, după 1989, găștile de securiști au făcut o zonă de blocuri ai căror proprietari sunt ei.” Dan Petrescu completează cu privire la modul în care au acționat cei care au venit să percheziționeze pentru a găsi ceea ce îi interesa, subliniind că Securitatea era în mod deosebit interesată de o casetă cu înregistrarea unei emisiuni de la Radio Europa Liberă, în care se vorbise elogios despre câțiva tineri scriitori ieșeni, printre care și Dan Petrescu, și de manuscrisul romanului colectiv ”Brazde peste haturi”revisited: ”Veniseră pe informații, căci ei căutau anumite chestii. Au căutat o înregistrare cu o emisiune de la Europa Liberă, unde ne lăuda [Virgil] Ierunca și... au căutat cărți (...). Au confiscat foarte multe cărți de la noi. Una singură ne-a fost înapoiată, după percheziție. Berdiaev – cartea despre sursele și sensul comunist. Tot atunci m-au întrebat și de roman [”Brazde peste haturi”revisited]. Le-am spus de ce îl mai căutați, că a fost deja la dumneavoastră. Îl luaseră de la George Pruteanu. (...) Nu exista în mai mult de un exemplar, nu erau copii, trecea de la unul la altul și fiecare îl completa. Căutau la percheziție, de asemenea, scrisori.” Dan Petrescu adaugă, pentru claritatea tabloului general al acelor luni, încă un detaliu care proiectează o lumină nouă asupra acelui moment: ”Percheziția are loc, la noi, în mai 1983; în martie, am găsit ulterior în documentele de la CNSAS, băieții de la Securitate au făcut noi recrutări în mediile literare de la Iași. 10 nume noi. În redacții de reviste, edituri, chestii de genul acesta.”

Scopul Colecției arhivistice este colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind istoria minorității maghiare din România, cu un accent special pe perioada de după 1989.

Cel de-al treisprezecelea volum din seria intitulată Moștenirea luiÁron Márton cuprinde acele scrieri ale episcopului adresate autorităților oficiale ale statului. În calitate de episcop, Áron Márton reprezentaseEpiscopia deAlba Iulia timp de 42 de ani și uneori și alte episcopii catolice din Transilvania. Episcopatul său nu s-a desfășurat într-o nepăsare senină; după anii de dictatură regală, după cel de-al doilea Tratat de la Viena, a rămas în Transilvania de Sud pentru a da speranță membrilor congregației care făceau parte dintr-o minoritate. Apoi, după cel de-Al Doilea Război Mondial nu s-a ajuns la pacea mult așteptată, iar în România s-a instalatdictatura care persecuta religia, după model soviet. Relația episcopului cu puterea de la București s-a dovedit utilă pentru scurte perioade de timp, deoarece exista o presiune dublă asupra membrilor congregației romano-catolice maghiare, a clerului și a episcopului, pentru că erau de altă confesiune și vorbeau limbă diferită.

În cei patru ani din perioada 1948-1951, în afară de naționalizarea școlilor ecleziastice, transformarea forțată a greco-catolicilor în ortodocși și abolirea ordinelor monastice, preoții și călugării riscau pușcăria, munca forțată și persecuția. La eliberarea saîn 1955,Áron Márton era singurul episcop catolic activ din România. A trebuit să reia contactul cu autoritățile locale și centrale și, considerând raportulde forțe, această relație era una de subordonare și, prin urmare, marcată de lupte și compromisuri. În această luptă episcopul avea numai două instrumente la care să recurgă: să ceară și să protesteze. Să abandoneze nu era posibil deoarece trebuia să-și asume toate greutățile în numele preoților și a congregației sale. Scrisorile sale reprezintă exemple clasice pentru liderii minoritari în ceea ce privește natura atitudinii lor față de guvern. Scrisorile în care formula o solicitare erau scrise într-un mod în care nu se umilea niciodată, își păstra mereu demnitatea umană, atitudinea sa episcopală și rămânea nepărtinitor. Scrisorile oficiale publicate în volum reprezintă mărturii ale sincerității, onestității, simțului răspunderii, empatiei episcopului și al respectului său pentru autorități. În aceste scrisori, episcopul vorbea despre oameni care suferă și intervenea în folosul lor pe lângă autoritățile locale sau la Ministerul Culturii și mai târziu pe lângă autoritățile competente de la Departamentul Cultelor. Trebuia să-și apere congregația de oprimarea națională, nu atât de abateri de la morala religioasă. Scrisorile, aranjate în ordine cronologică conform evenimentelor istorice, reflectă probleme grave caracteristice perioadei și dezvăluie relația continuă dintre stat și biserică. Scrierile oficiale ale episcopului, scrisorile publicate în acest volum ne ajută „să cunoaștem și să identificăm” legile care guvernau viața ecleziastică din acea perioadă, considerând că punera lor în aplicare a produs efecte negative și a condus la consecințe restrictive.

Colecția reflectă varietatea disidenței religioase din România comunistă și ilustrează practicile religioase subterane de la sfârșitul anilor 1940 până în anii 1980. Colecția cuprinde, pe de o parte, documente și alte artefacte culturale create de diferite confesiuni și confiscate de Securitate și, pe de altă parte, documentele create de poliția secretă. Acestea din urmă ilustrează supravegherea intensă și politicile represive ale poliției secrete îndreptate spre acele activități religioase care s-au opus politicilor regimului comunist din România.

William Totok a stat mai mult de opt luni în arest la Securitate în anii 1975-1976 pentru implicarea sa în grupul literar Aktionsgruppe Banat, considerat subversiv de regimul comunist, precum şi pentru critica sa faţă de regimul Ceaușescu. Totok a fost eliberat în 1976, după publicarea în ziarele Frankfurter Rundschau şi Le Monde a unor articole care prezentau abuzurile autorităţilor comuniste în cazul său. După eliberarea sa, Totok a redactat o primă versiune a memoriilor sale din perioada arestării şi detenţiei intitulată “Projekt für eine intellektuelle Extermination” (Un proiect pentru o exterminare intelectuală), în care a relatat experienţele sale ca deţinut politic. În mai 1982, Securitatea a întreprins o percheziţie la domiciliul său şi la unul dintre prieteni, scriitorul german din România Horst Samson. Cu această ocazie, mai multe documente au fost confiscate, inclusiv un exemplar al manuscrisului memoriilor mai sus menţionate (ACNSAS, I 210 845, vol. 2, 265–66; Totok 2001, 107–108). În acest manuscris, Totok a relatat în detaliu condiţiile din penitenciarul din Timişoara, unde a fost închis, interogatoriile la care a fost supus, dar şi povestea unei scrisori redactată de acesta între cele două perioade de detenţie (Totok a fost eliberat pentru o perioadă scurtă în octombrie 1975 deoarece a fost arestat din nou în noiembrie 1975). În această scrisoare, trimisă de mama sa în Republica Federală Germania (RFG) după a doua arestare a acestuia, Totok relata evenimentele dramatice ale arestării lor abuzive din octombrie 1975, precum şi hărţuielile la care au fost supuşi de poliţia secretă. Din fericire, exemplarul confiscat de Securitate nu a fost unicul, iar Totok a reuşit să ascundă o copie şi să o trimită în RFG după emigrarea sa în martie 1987. În 1988, Totok a publicat o ediţie revizuită şi extinsă a acestuia sub titlul:  Die Zwänge der Erinnerung: Aufzeichnungen aus Rumänien (Constrângerea memoriei: amintiri din România).

This index was created during the systematization of the oeuvre of Lajos Szabó, following the principles worked out by György Kunszt. It specifies a surprisingly long list of names and subjects compared to the length of the whole document, one typed page, created during the second year in emigration. It lists many names from their circle of friends in Budapest (but not only them). The list of subjects includes promising items, as “analysis of damnation” and “Genealogie der Moral.” It is a nice coincidence that the word “destruction” appears smudgy on the paper.

Memorandum adresat preşedintelui Prezidiului Marii Adunări Naţionale de către cei şase episcopi greco-catolici în ziua de 29 martie 1948 priveşte acele aspecte ale proiectului constituţiei României din 1948, care afectau libertatea religioasă în România. Cei şase episcopi, care au semnat documentul și-au asumat riscuri politice serioase: Valeriu Traian Frenţiu (episcop de Oradea), Iuliu Hossu (episcop al diocezei Cluj-Gherla), Alexandru Rusu (episcop de Maramureş), Ioan Bălan (episcop de Lugoj), Ioan Suciu (episcop auxiliar de Oradea) și Vasile Aftenie (episcop auxiliar şi vicar episcopal al Bucreştiului şi al Vechiului Regat). Aceste riscuri s-au materializat în toamna anului 1948, când semnatarii au fost arestați de către Securitate pentru opoziția lor față de politicile abuzive ale regimului comunist față de propria biserică (Vasile 2002).

În introducerea la textul memorandumului, conducerea Bisericii Greco-Catolice a subliniat importanţa noii constituţii şi nevoia reală de reforme sociale, pe care constituţia de la 1948 pretindea că le include. După această captatio benevolentiae, cei şase episcopi au adus însă în centrul atenţiei acele prevederi, care, în opinia lor, “ar viola drepturile fireşti, deci eterne, ale omului,” precum şi obligaţiile asumate de statul român prin tratatele internaţionale (ACNSAS, Fond Documentar, dosar 8792, ff. 359-360). Critica lor viza mai ales art. 28, al. 3 al proiectului de contituţie, care prevedea: “Nici o congregaţie sau confesiune religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului şi sub controlului statului” (f. 361).

Argumentul invocat de textul memorandumului a fost că prevederile acestui alineat erau în contradicţie cu o altă parte a aceluiaşi articol, care prevedea libertatea religiei. Prin limitarea sistemului de educaţie la cel de stat, episcopii considerau că un important aspect al libertăţii religiei a fost încălcat. Astfel, în opinia lor, alineatul al treilea “suprimă mare parte din ceea ce legea cu mărinimie a proclamat” (f. 362). Memorandumul a subliniat dreptul natural al cetăţenilor de a-şi educa copii conform propriilor valori şi convingeri. Liderii bisericii au invocat lunga tradiţie, nu doar a şcolilor confesionale greco-catolice din Transilvania, ci şi a celor ortodoxe, precum şi importanţa lor pentru afirmarea culturii şi identităţii naţionale în Transilvania (f. 363).

Cei şase episcopi au subliniat faptul că şcolile confesionale au fost urmate în decursul secolului al XIX-lea mai ales de către copii cu origini ţărăneşti, iar aceste instituţii de educaţie au fost instrumente ale emancipării sociale a românilor ardeleni. În concluzie, textul memorandumului sublinia că decizia de a aboli sistemul de educaţie confesională este un act de nedreptate din mai multe puncte de vedere şi au încheiat cu o afirmare fermă a poziţiei lor în această privinţă: “Din partea noastră ţinem să declarăm că nu vom renunța niciodată, în nicio împrejurare şi cu nicio condiţie la ceea ce credem că constituie dreptul inalienabil al Bisericii noastre.” Documentul se încheie cu semnăturile celor şase epicopi greco-catolici, care şi-au asumat această poziţie.

Doina Cornea a fost una dintre vocile principale ale opoziţiei faţă de regimul Ceauşescu, care şi-a început activitatea de disidenţă printr-o critică a politicilor culturale şi educaţionale ale regimului Ceauşescu pentru a se afirma spre sfârşitul anilor 1980 ca iniţiatoare a mai multor acţiuni colective de opoziţie faţă de abuzurile regimului. Între acestea se remarcă iniţierea celei mai importante reţele de solidarizare transnaţională în apărarea satelor româneşti ameninţate cu demolarea de către regimul comunist. Astfel, Colecţia Ad-hoc Doina Cornea de la CNSAS reprezintă una dintre cele mai mari colecţii de documente care are în centrul atenţiei o singură persoană. Colecţia include nu doar documente create de Securitate în vederea combaterii acţiunilor sale, ci şi materiale confiscate în timpul acţiunilor poliţiei secrete.

Ca o continuare a celui de-al unsprezecelea volum care se referă la intervalul 1938-1947, cel de-al doisprezecelea volum din seria Moștenirea lui Áron Márton, bazat pe materialele depozitate în Arhiva Arhiepiscopală și Captiular din Alba Iulia, respectivîn Muzeul Áron Márton, conține circularele episcopului scrise în timpul perioadei comuniste, între 1948 și 1980.

În ciuda faptului că „libertatea de conștiință și de religie” erau stipulate în textul noii Constituții publicată în 1948, au fost adoptate succesiv numeroase legi și decrete care limitau drepturile bisericilor. Atacând Biserica Catolică, partidul a eliminat mai întâi obstacolele formale: la 19 iulie 1948 Consiliul Prezidențial al Republicii Populare Române a anulat unilateral acordul încheiat cu Sfântul Scaun în 1927. Apoi au adoptat așa-numitul „Act al Școlilor” nr. 175 din 3 august 1948 și Decretul nr. 176 asociat, care a fost urmat la așa-numita „Lege a cultelor” din 4 august. Această lege, în afară de a impune un control strict asupra confesiunilor religioase, a interzis, în Articolul 41, punerea în aplicare a jurisdicției papale pe teritoriul Republicii Populare Române, făcând imposibilă existența bisericii catolice. Spre deosebire de celelalte 13 confesiuni care operau în baza unor reguli de organizare și de funcționare, acest articol de lege a determinat statutul de „biserică tolerată” pe care biserica catolică l-a deținut până în 1990. Încă de la început, sistemului comunist a monitorizat persoanele și instituțiile care aveau păreri diferite, inclusiv clerul catolic considerat dușmanul democrației populare și Biserica Catolică care nu avea un Statut.

În aceste vremuri grele, în mijlocul atacurilor și avertismentelor, Áron Márton nu putea recurge decât la circularele sale pentru a-i încuraja și a-i întări spiritual pe preoți și pe credincioși, nu avea nicio altă alternativă pentru a se opune legilor existente. În 1948 episcopul – conform celui de-al doisprezecelea volum – a redactat 20 circulare, al căror conținut clarifica natura violentă a regimului dictatorial și manifestările sale anti-religioase. După naționalizarea școlilor bisericești, funcționarea Seminarului Teologic a reprezentat o grijă constantă a episcopului, deoarece, după eliminarea sprijinului financiar, asigurarea supraviețuirii institutului a devenit sarcina episcopiei. Episcopul a cerut și a primit ajutor din partea membrilor congregației: „vă rugăm să ne ajutați în starea noastră de sărăcie chiar dacă voi înșivă trăiți în sărăcie”. Educația religioasă este, conform Bibliei, cel mai important domeniu al serviciului religios. Noul sistem se adresa în principal tineretului prin educația sa materialistă și nu întâmplător legea educației publice interzicea educația religioasă din programa școlară oficială, intervenind și în educația extrașcolară prin diverse mijloace și metode. Áron Márton a identificat și a formulat ieșirea din această situație: „după eliminarea educației religioase din programa școlară, familiile catolice se confruntă cu o nouă provocare”, și le-a cerut părinților să se ocupe de educația religioasă a propriilor copii în mod conștient și responsabil. A folosit de asemenea circulare pentru a indica comportamentul creștinesc adecvat în situațiile dificile care urmau să vină pentru preoți și pentru membrii congregației, pregătindu-i pentru provocări, avertizându-i asupra pericolului oportunismului. În același timp, în circulara sa din 6 octombrie 1948 a adoptat un ton strict adecvat: „Prin prezenta îi informez pe membri congregației catolice că orice preot sau credincios catolic, indiferent de confesiunea catolică, care participă la orice adunare organizată cu scopul de a promova izolarea de biserica catolică, va fi ostracizat imediat de biserică fără alte măsuri”.Aceeași circulară menționa și sprijinul oferit greco-catolicilor: „Îi îndemn și îi rog pe preoții mei să-și arate iubirea curtenitoare oferindu-le fraților noștri greco-catolici cât mai mult sprijin religios și ajutor și, dacă este necesar, le vom pune la dispoziție bisericile noastre, potirele și echipamentul ecleziastic, astfel încât să poată oficia slujbe conform ritualului oriental. Să ne rugăm pentru ei!”. La 20 octombrie 1948, episcopului și-a reiterat spijinul, clarificând situația: “Preoții mei le permit preoților greco-catolici să oficieze slujbe în bisericile noastre numai dacă circumstanțele externe nu le permit acelor preoți greco-catolici să oficieze slujbe în propriile biserici și dacă știu sigur că acei preoți nu au semnat declarația de schismă și au primit iertarea de ostracizare, în cazul în care există dubii în acest sens, trebuie să așteptăm un certificat actualizat emis de instanța bisericească competentă cu privire la faptul că respectivele persoane nu sunt supuse unei sancțiuni ecleziastice”.

În cei șase ani care au urmat arestării lui Áron Márton, circularele sale s-au oprit. La 25 martie 1955, la o zi după întoarcerea sa de la închisoarea din Alba Iulia, episcopul a emis o nouă circulară. Pentru a elimina atmosfera de neîncredere cauzată de lipsa de preoți și de putere, el le-a cerut două lucruri preoților săi: disciplină și muncă. A primit aprobare de la autoritățile statului să ia legătura cu papa, mai întâi printr-o telegramă, apoi printr-o scrisoare. Însă păstrarea legăturii cu Roma s-a dovedit dificilă,deoarece în 1955 corespondența oficială era livrată cu greutate. Episcopul, care reușea să anime chiar și sufletele amorțite, nu era privit cu ochi buni, iar, în virtutea decretului guvernamental din 5 iunie 1957, libertatea sa de mișcare și accesul la funcții administrative au fost îngrădite, supunându-l pe episcop la 11 ani de arest la domiciliu. Această„pedeapsă” a fost completată și de restricții asupra subiectelor pe care le putea aborda în circularele sale. Episcopulului i se permitea să comunice numai măsuri privind problemele oficiale ale preoților săi: pensionare, impozite și reguli financiare, prevederi referitoare la conservarea și restaurarea monumentelor, dispoziții privind exerciții spirituale și liturgice pentru cler, pregătirea preoților și a coriștilor, probleme care țin de educația religioasă etc. Cu toate acestea, a fost încurajat să scrie circulare de pregătirile pentru cel de-al doilea Sinod de la Vatican (1962-1965), lucrările sale și implementarea obiectivelor sale; anunțurile din anii sfinți (1965-1975). Aceste circulare conțin explicit notificări ecleziastice și chemări la rugăciune.

Volumul conține și mai multe ciorne de circulare și documente scrise „la cerere”, lucru care poate fi explicat de factori politici. Una dintre manifestările elitei politice din București în eforturile sale de a se apropia de lumea occidentală constă în faptul că deja de la începutul anilor 1960 a căutat să atragă favorurile bisericii, deoarece prin medierea lor se puteau apropia de cele mai importante țări și astfel puteau obține abolirea anumitor restricții economice. Suspendarea arestului la domiciliu a lui Áron Márton exact în noiembrie 1967 nu poate fi întâmplător. În februarie 1968 Ceaușescu i-a convocat pe liderii religioși din România, iar în august 1968, în timpul ocupației din Cehoslovacia, a inițiat o circulară comună pe care a urmat-o și Áron Márton. În același timp, profitând de ocazie, acesta a depus o declarație separată la guvern, în care își exprima părerile cu privire la Revoluția maghiară din 1956. În 1973, la aniversarea a douăzeci și cinci de ani de la proclamarea Republicii Socialiste România, și în 1974, când se sărbătoreau treizeci de ani de la eliberarea de sub ocupație germană, care era atunci ziua națională a României, autoritățile comuniste i-au cerut episcopului să organizeze festivități, însă acestea au rămas la stadiul de proiecte, iar conținutul lor (episcopul ridica problema în interesul minorităților) a determinat respingerea autorizației de desfășurare.

În 1974, după o intervenție chirurgicală serioasă, episcopul a hotărât să adopte un program de lucru mai moderat și și-a delegat o parte din atribuții sufragantului său. Din acel moment a scris mai puține circulare, a publicat numai câteva pe an. Ultima circulară în care episcopul își ia la revedere de la episcopie a fost redactată în 1980 de sufragantului Antal Jakab, de profesorul de teologie József Huber și de directorul Lajos Erőss pe baza circularelor anterioare scrise de episcop, dar a fost semnată de Áron Márton.

Colecţia reflectă activitatea scriitorului şi jurnalistului german din România William Totok, persecutat de autorităţile comuniste pentru atitudinile critice faţă de regimul Ceauşescu din textele sale literare. Colecţia privată William Totok cuprinde în principal cărţi, manuscrise literare, ciorne ale lucrărilor academice, documente audio şi video, precum şi corespondenţă.

Fondul Consitoriului Superior cuprinde documente emise de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România în decursul perioadei 1861-1990, precum protocoale ale şedinţelor Consistoriului Superior, documente privind comunicarea instituţională cu parohiile sau autorităţile statului. Colecţia ilustrează opoziţia Bisericii Evanghelice C.A. faţă de politicile regimului comunist în anumite arii de activitate, precum învăţământul religios.

The Krunoslav Draganović Collection on World War II and Post-war Victims is an archive collection whose original collector was the priest Krunoslav Draganović, who, relying primarily on the testimonies of survivors and other witnesses, planned to publish a book on the crimes of the Yugoslav communists.

The collection includes the documents of the Danube Circle Association, which was a non-governmental organization in opposition to the government’s project to construct a River Barrage Dam near Nagymaros (Hungary) in the 1980s. The Danube Circle movement tried to prevent the construction of the dam with samizdats, public debates, and protests. The Circle was one of the new types of alternative movements, which expanded the base of the “traditional” intellectual opposition.

“Wieland durch die Lorgnette gelesen” (Wieland văzut prin lentila lornietei) este o versiune în lucru a unei poezii, confiscată de Securitate în iunie 1975, în timpul unei percheziţii la casa familiei din Comloșu Mare. Această perchiziţie privea de fapt pe fratele acestuia, Gunter Totok, arestat anterior pentru critici aduse regimului Ceauşescu. Oricum, Securitatea a profitat de moment şi a ridicat o serie de manuscrise literare ale lui William Totok, inclusiv această poezie, fără însă a le menţiona în procesul verbal de percheziţie, după cum preciza legea. În octombrie 1975, în timpul unei călătorii la Comloșu Mare, William Totok a fost arestat alături de alţi membri ai Aktionsgruppe Banat (Wichner 2013, 7). După o scurtă eliberare, acesta a fost arestat din nou în noiembrie 1975 şi anchetat privind conţinutul literaturii sale pentru a demonstra o presupusă vinovăţie de “propagandă antistatală.”

În rândul textelor asupra cărora s-a oprit ancheta s-a numărat şi poezia “Wieland văzut prin lentila lornietei,” care conţinea o serie de remarci ironice la adresa dictaturii lui Ceaușescu (ANSAS, P 054927, f. 62–66). Versurile poeziei relatează povestea unui “recent proclamat lider al republicii,” o aluzie clară la Ceaușescu. Privind caracterul acestuia şi relaţia sa cu “poporul,” poezia menţiona:

“Și când a început sa umble la raţiune

A fost capul cel mai luminat

Care s-a bălăbănit vreodată la conducere

Astfel ca nimeni nu avea nimic

Împotriva acestui tiran

Amabil și nici împotriva suspinelor sale patriotice. (traducere în limba română de Andrei Ujică; ACNSAS, P 054927, 64-66).

Poezia a fost comentată de informatorii Securităţii, care erau activi în mediul scriitorilor germani din România. Aceştia au oferit poliţiei secrete interpretările pe care Securitate le aştepta pentru a dovedi acuzaţia de “propagandă antistatală.” Această versiune a fost ataşată de Securitate dosarului penal creat pe numele lui William Totok.

The collection is about the activities of the Dziekanka Students' Art Center and Dziekanka Workshop (Pracownia Dziekanka) in the years 1976-1987. Under these two names was the same place, an extraordinary interdisciplinary artistic and educational laboratory, combining the debuting students of Warsaw's art academies and outstanding artists from Poland and abroad. Around the studio, a unique milieu was created, combining post-Fluxus artists interested in new media and avant-garde theatre ventures, but also painters and sculptors of new expression or punk music bands. The years 1976-1987 is the most intense, though the heterogeneous period in the history of Dziekanka, filled with exhibitions, performances, shows, discussions and social life. During this time Tomasz Sikorski was an active participant in events at Dziekanka, and from 1979 he was the co-director of the institution. Owing to his constant presence and managerial function, Sikorski gathered an extensive collection of photos and other materials documenting the functioning of the initiative, going beyond the definitions of independent galleries.

Colecția privată Zoltán Rostás reprezintă un unicat în contextul României anilor 1980 și un exemplu extraordinar de transformare a unei pasiuni care s-a dezvoltat în zona gri a toleranței permise de regim într-o profesie după căderea acestui regim. Interviurile de istorie orală înregistrate de posesorul colecției, care surprind nu numai schimbările societale, dar și diversitatea culturală încă existentă în Bucureștiul acelor ani, contravin viziunii oficiale omogenizatoare a statului-partid și constituie documente de istorie socială fără egal în perioada respectivă. Această colecție a conservat și memoria școlii de sociologie distrusă de regimul comunist și, după 1989, a contribuit decisiv la instituționalizarea istoriei orale în mediul academic din România.

The collection documents the work of Croatian historian and political émigré Nikola Čolak (1914-1996). In 1966, he belonged to a group of academics and thinkers from Zadar, who officially sought to break the Communist Party's monopoly on truth by establishing the first journal not controlled by the Party. After the suppression of this initiative, Čolak was forced into exile in Italy. The so-called Movement of Independent Intellectuals represented the first attempt to create a formal cultural opposition circle not only in Croatia, but in Yugoslavia as a whole, which is recorded through this collection.