Titlul complet al acestui document central din colecția Marian Zulean este Întîlnire la nivel înalt: Moscova, 29 mai – 2 iunie 1988. Documente și materiale. Cartea documentează în detaliu conținutul vizitei în URSS, pe care Președintele Statelor Unite Ronald Reagan a făcut-o la începutul verii anului 1988, la invitația lui Mihail Gorbaciov.

Volumul cuprinde o serie de transcrieri ale momentelor publice ale întîlnirilor liderilor celor două state, cîte patru discursuri, declarații de presă și alocuțiuni ale lui Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan, transcrierile ședinţelor de întrebări și răspunsuri în fața presei, răspunsurile liderului sovietic în cadrul unui amplu material de presă premergător acestei vizite, acordate ziarului Washinghton Post și revistei Newsweek. De asemenea, în carte este detaliată ceremonia schimbului de instrumente de ratificare referitoare la intrarea în vigoare a tratatului cu privire la lichidarea rachetelor cu rază medie și scurtă de acțiune, precum și textul declarației comune la nivel înalt de la Moscova. Nu în ultimul rînd, în carte, la mijlocul ei, este prezentată o consistentă arhivă fotografică de la această vizită de stat.

Pentru a se înțelege de ce o astfel de carte reprezenta o sursă alternativă de informație, trebuie reamintit că, prin comparație, reflectările în presa română ale acestei vizite au fost minimale. “Erau știri scurte și expeditive, țin minte. Pentru că, de fapt, ceea ce se întîmpla atunci între URSS și SUA nu convenea deloc liderilor regimului comunist de la noi. Odată cu această carte, la care am adăugat ceea ce auzeam la Radio Europa Liberă, am înțeles cu adevărat ce s-a întâmplat în acele zile în URSS,” menționează Marian Zulean.

Cartea este păstrată în bune condiții în colecția Marian Zulean. Volumul numără 128 de pagini și a fost editat, în traducere directă în limba română, de Editura Agenției de presă Novosti, în 1988. Cartea a fost procurată de la Tîrgul internațional de bunuri de larg consum (TIBCO), acolo unde URSS avea un stand foarte mare.

O parte valoroasă a colecției private Doina Cornea este formată din fotografii. Unele dintre aceste fotografii (mai mult de o duzină) au fost realizate de angajații Securității şi au ajuns în posesia disidentei într-o manieră ciudată, care reflectă contradicțiile ieşirii sângeroase a României de sub regimul dictatorial. În anii 1980, Doina Cornea a fost pusă de Securitate sub o atentă supraveghere şi a devenit ținta unor măsuri represive ale autorităților din cauza activității sale de opoziție. Aceste fotografii au fost realizate de Securitate în timpul acțiunilor complexe de urmărire a Doinei Cornea şi aveau ca scop să permită poliției secrete să analizeze activitatea cotidiană şi contactele sociale ale cunoscutei disidente. Mai târziu, fotografiile au fost arhivate de poliția secretă în „dosarul de urmărire informativă” deschis de Securitate pe numele acesteia, fiind ataşate de obicei rapoartelor informative pentru a ilustra pentru superiori activitatea de supraveghere atentă a Doinei Cornea. Piesele acestea au rămas în posesia poliției secrete până în decembrie 1989. În timpul Revoluției române din 1989, Doina Cornea a devenit un lider al populației revoltate şi un reprezentant neoficial al revoluționarilor clujeni. În ziua de 22 decembrie 1989, armata română a trecut de partea revoluționarilor. În acest context plin de tensiune, Ministerul Apărării Naționale a primit custodia arhivelor Securității.

Conform mărturiei fiului Doinei Cornea, Leontin Horațiu Iuhas, după 22 decembrie 1989, disidenta a avut în calitate de reprezentantă a revoluționarilor mai multe întâlniri cu conducerea Armatei a IV-a, care îşi avea comandamentul la Cluj. În timpul uneia dintre aceste întâlniri, în scopul de a arăta susținerea instituției față de revoluționari şi liderii lor, precum şi ca un gest de bunăvoință, comandantul Armatei a IV-a a oferit Doinei Cornea câteva fotografii din dosarul ei de la Securitate (Interviu cu Leontin Horațiu Iuhas). Acest gest poate fi interpretat ca o încercare a conducerii trupelor locale de a câştiga simpatia disidentei, după ce comandantul Armatei a IV-a a fost implicat în reprimarea revoluției din Cluj în ziua de 21 decembrie 1989 (Adevarul 2009).

Una dintre aceste fotografii o reprezintă pe Doina Cornea, pe Leontin Horațiu Iuhas, precum şi pe doi membri ai personalului ambasadei Franței la Bucureşti vorbind în fața domiciliului acesteia din Cluj. Securitatea monitoriza atent în acea perioadă toate contactele sociale ale disidentei şi, până în 1988, a încercat să stopeze acele legături importante pentru activitatea de opoziție a acesteia, precum contactele cu jurnalişti şi diplomați occidentali. Totuşi, după eliberarea din închisoare a disidentei în decembrie 1987, poliția secretă a fost pusă în situația de a permite contactele acesteia cu personalul unor ambasade occidentale pentru a evita eventuale scandaluri internaționale. Aceste fotografii oglindesc situația paradoxală a Doinei Cornea, care era practic ținută de Securitate în arest la domiciliu, dar căruia, în acelaşi timp, îi erau tolerate anumite vizite ale unor diplomați străini pentru a sugera acestora că disidenta nu era persecutată de autorități.

Cu ocazia celei de-a 19-a conferințe a partidului, organizată la Moscova la sfârșitul lunii iunie 1988, în contextul tendințelor reformiste tot mai evidente din perioada târzie a Perestroikăi, Viktor Koval a depus o petiție prin care solicita revizuirea cazului său, reabilitarea sa definitivă și eliberarea din detenția forțată de la spitalul de psihiatrie. Această petiție a fost examinată de către Procuratura Generală a RSS Moldovenești la începutul lunii octombrie 1988. Pe 6 octombrie, procurorul cu misiuni speciale responsabil pentru supravegherea acțiunilor de anchetă ale KGB, M. V. Prodan, a emis o rezoluție specială, care respingea cererea lui Koval și confirma decizia anterioară a Judecătoriei Supreme a RSSM. Această rezoluție a fost aprobată de către Procurorul General al RSS Moldovenești, N. K. Demidenko, șase zile mai târziu, la 12 octombrie 1988. Acest document este deosebit de important, deoarece demonstrează reticența și refuzul sistemului sovietic de justiție de a recunoaște caracterul represiv al psihiatriei punitive (și, prin urmare, confirmă subordonarea acesteia față de regim). Acest lucru rămânea valabil chiar și în anul 1988, în pofida atmosferei generale de liberalizare. Procurorul și-a întemeiat decizia pe argumentul, conform căruia „acțiunile periculoase din punct de vedere social” ale lui Koval au fost confirmate de „depozițiile martorilor, de probele materiale, de concluziile evaluării psihiatrice și de evaluarea scrisului de mână al inculpatului”, precum și de alte documente din dosarul întocmit de KGB. După examinarea acestor materiale, procurorul a ajuns la concluzia că afirmațiile și documentele elaborate de Koval cuprindeau „anumite observații critice bine fundamentate privind imperfecțiunile societății noastre socialiste. În același timp, esența activității sale nu s-a axat pe critica deficiențelor existente în scopul eliminării lor din societate. Dimpotrivă, inculpatul sublinia în mod constant avantajele sistemului capitalist și ale modului de viață occidental, folosea expresii jignitoare și insultătoare în legătură cu rolul conducător al partidului comunist. De asemenea, el a declarat în mod demagogic că poporul nu avea nici un fel de drepturi, că țara era condusă prin metode fasciste, că poporul ar fi fost exploatat. Astfel, obiectivul său principal este evident – anume, discreditarea ordinii socialiste și a sistemului puterii de stat”. Această evaluare generală ne permite să înțelegem logica acțiunilor regimului și motivele pentru care cazul de opoziție politică al lui Koval a fost calificat drept deosebit de periculos. Deși menționa, în mod retoric, rezultatele și concluziile evaluării psihiatrice, procurorul sintetiza, de fapt, atitudinea regimului față de exemplul lui Koval și față de alte exemple similare de „devieri ideologice”. Nu este surprinzător faptul că funcționarul respectiv a considerat că decizia de a-l supune pe Koval unui tratament medical forțat era „corectă”, respingând cererea sa de reabilitare ca fiind „nefondată”. Cu toate acestea, argumentele procurorului par ceva mai oneste și mai puțin eufemistice decât cele formulate în exemplele anterioare ale unor documente juridice comparabile. Acest lucru reflecta, probabil, o ușoară schimbare de accente, chiar dacă nu și de esență. Eliberarea lui Koval din spital a avut loc doar în mai 1990, când articolul, pe baza căruia fusese condamnat, a fost exclus din Codul Penal. Reabilitarea sa finală a urmat abia în noiembrie 1991, când Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a anulat deciziile judiciare anterioare și a recunoscut deschis că Viktor Koval a suferit din cauza opiniilor sale politice. Totuși, nici măcar cu această ocazie, psihiatria punitivă ca atare nu a fost condamnată în mod oficial de către sistemul judiciar din Moldova.

În contextul Perestroikăi lui Gorbaciov și a reabilitării parțiale a victimelor represiunilor politice, Procurorul General al RSS Moldovenești, N. K. Demidenko, a depus un protest oficial care susținea revizuirea cazului lui Nicolae Dragoș și anularea sentinței sale și a colaboratorilor săi. Protestul s-a bazat pe petiția care solicita revizuirea cazului Dragoș, depusă de unul dintre inculpați, Vasile Postolachi. Acest document este deosebit de revelator pentru interpretarea destul de diferită a probelor legate de acest dosar, fapt evident cu această ocazie, în comparație cu concluziile inițiale ale anchetei. Documentul este semnificativ și datorită importanței covârșitoare, în această privință, a contextului politic, aflat în plină schimbare. Protestul subliniază faptul că ancheta penală și procedurile judiciare nu au definit în mod concret „natura activității antisovietice a inculpaților”. O diferență remarcabilă față de sentința oficială era faptul, că protestul părea să ia în serios afirmațiile inculpaților că „ei nu urmăreau să submineze și să slăbească puterea sovietică” și că scopul organizației era de a „critica greșelile PCUS și de a lupta împotriva birocratizării”, urmărind astfel, de fapt, „întărirea puterii sovietice”, și nu slăbirea acesteia. „Inversarea”  poziției anterioare a autorităților era evidentă și în urma afirmației că depozițiile martorilor au infirmat acuzațiile oficiale și au confirmat mărturiile inculpaților. Documentul rezumă destul de fidel principalele idei promovate de Uniunea Democrată a Socialiștilor, inclusiv criticile lor privind sistemul monopartit, cultul personalității liderilor sovietici și distorsiunile, devierile și greșelile politicii promovate de PCUS. Accentuarea, de către membrii grupului, a restabilirii rolului decisiv al sovietelor și a sporirii bunăstării cetățenilor sovietici este, de asemenea, evaluată mult mai favorabil decât în anii 60. Acest document oferă una dintre cele mai complete și credibile versiuni ale viziunii despre lume împărtășite de membrii grupului Dragoș, prezentând un rezumat detaliat al platformei lor ideologice. Procurorul General observă că gravitatea infracțiunilor comise de inculpați nu a justificat o astfel de sentință severă. El admitea că pliantele create de Dragoș conțineau „o critică foarte aspră a unui șir de instituții ale statalității socialiste”, această critică fiind bazată pe anumite „viziuni și presupoziții profund eronate”, care ar fi fost rezultatul unei „abordări superficiale, pline de diletantism și mic-burgheze în privința evaluării formelor și metodelor de conducere a partidului”. Cu toate acestea, în opinia procurorului, aceste activități nu constituie motive suficiente pentru a acuza inculpații de „săvârșirea unei infracțiuni contra statului”. Deși procurorul recunoaștea că răspândirea „foilor volante tendențioase și eronate din punct de vedere ideologic” era o contravenție serioasă împotriva „interesului public”, el lua în considerare recunoașterea deschisă a propriei vinovății de către inculpați, ca factor atenuant. Procurorul, de asemenea, sublinia faptul că acțiunile inculpaților nu cădeau sub incidența articolelor din Codul Penal referitoare la „agitația și propaganda antisovietică” având ca scop comiterea unor „crime periculoase de stat”, deoarece această acuzație nu reflecta esența activităților inculpaților. În consecință, procurorul recomanda anularea sentințelor și clasarea cauzei penale împotriva lui Dragoș și a susținătorilor acestuia, pe motivul „lipsei oricărei componente criminale” în acțiunile lor. Interesant este faptul că sentința privind condamnarea lui Dragoș și Tarnavskii pentru furtul echipamentului tipografic de la Tatarbunar, conform articolului 81 alineatul (2) din Codul Penal al RSS Ucrainene, rămânea în vigoare. Ca urmare a acestui protest, la 21 februarie 1989, Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești a anulat principala sentință privind cazul lui Dragoș și l-a reabilitat, din punct de vedere legal, pe el și pe colaboratoeii săi. Mizele și implicațiile politice ale acestui caz, precum și ale altor cazuri similare de „reabilitare”, care au fost destul de numeroase la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90 (de exemplu, cele ale lui Alexandru Șoltoianu - reabilitat de Judecătoria Supremă a RSS Moldova în septembrie 1990 - sau Gheorghe Muruziuc, reabilitat în martie 1991), demonstrează schimbările profunde ale esenței regimului sovietic și, mai ales, a definiției sale privind ceea ce constituia o activitate de opoziție semnificativă sau periculoasă. Totuși, cazul lui Dragoș este deosebit de important, fiind unul dintre primele asemenea exemple în contextul sovietic târziu. Acest lucru se datora, probabil, caracterului mai moderat al mesajului său critic, care era compatibil cu tendințele „marxismului revizionist”, din ce în ce mai acceptate și tolerate în perioada Perestroikăi. 

Între scrisorile deschise adresate de Doina Cornea lui Ceauşescu se numără şi cea intitulată „Opriți dărâmarea satelor,” care a fost unul dintre textele ce au stârnit ecouri ample în străinătate. Scrisoarea se opunea aşa-zisului program de „sistematizare rurală,” care presupunea demolarea a peste 7,000 de sate din România (Ceaușescu 1989, 395). Cornea a redactat această scrisoare deschisă în iulie 1988 într-o perioadă când acest program se intensificase. Scrisoarea a fost, de asemenea, difuzată de Radio Europa Liberă în septembrie 1988 şi publicată apoi în ziarul francez Le Monde (Cornea 2006, 220).

În comparație cu alte scrisori deschise concentrate mai mult asupra unor reforme viitoare (precum cele privind sistemul de educație), această scrisoare deschisă are o notă mai mult „nostalgică” şi „orientată asupra trecutului,” deoarece abordează tema importanței habitatului şi a stilului de viață specific țăranului român, percepute în argumentația disidentei ca un element esențial a identității naționale (Petrescu 2013, 314). Această abordare era fundamentată pe lecturile sale din filosofii şi scriitorii români Lucian Blaga, Constantin Noica şi Nicolae Steinhardt, care şi-au dedicat o parte importantă din operă „spiritualității” satului românesc. Astfel, Doina Cornea şi-a plasat abordarea în tradiția culturală, care de la sfârşitul secolului al XIX-lea considera cultura țărănească ca un element cheie al identității naționale a românilor (Hitchins 1994, 298-299). Ca urmare, aceasta a considerat planurile lui Ceauşescu de a restructura majoritatea satelor din România ca o încercare de a distruge „sufletul națiunii.” Cornea a invocat, de asemenea, în argumentația sa faptul că habitatul rural românesc era parte a patrimoniului universal şi criticat demolările şi dintr-o perspectivă prezervaționistă. Din acest motiv, Cornea a cerut lui Ceauşescu să stopeze demolările şi să întreprindă o consultare a populației pe această temă.  La sfârşitul scrisorii, Doina Cornea a inserat numele a altor douăzeci şi şapte de persoane, care se solidarizaseră cu inițiativa sa şi au acceptat ca numele să le fie menționat. Majoritatea acestor persoane era susținători ai activității sale de opoziție din Cluj, precum disidentul Iulius Filip (care adresase în 1981 o scrisoare deschisă de susținere a sindicatului liber Solidaritatea din Polonia, iar la sfârşitul anilor 1980 inițiase un sindicat liber şi la Cluj). Această scrisoare deschisă a mai fost susținută şi de un grup de muncitori din Zărneşti. Alături de interviurile acordate ziariştilor străini, această scrisoare a inspirat inițiativa colectivă Opération Villages Roumains (OVR), „cea mai amplă rețea transnațională de susținere a opoziției faţă de abuzurile regimului Ceauşescu,” care a încercat să stopeze demolările de sate din România prin încurajarea adoptării „simbolice” a unor sate româneşti aflate în pericol de demolare de către comunități rurale din Occident (Petrescu 2013, 317).

Gediminas Ilgūnas was a well-known Lithuanian writer, journalist, ethnographer and traveller. In the 1950s, he was accused of anti-Soviet activity and imprisoned. On being released from prison, he and his close friends started to organise ethnographic expeditions, collecting material about important personalities in Lithuanian national history. The collection holds various manuscripts, including documents relating to his activities in the Sąjūdis movement and his political activities as a member of the Supreme Council, short memories about the Stalinist period, and material collected for a biography of Vincas Pietaris. The collection shows the actions of a Soviet-period cultural activist who tried to collect and preserve Lithuania's past culture.

In 1988, Berlin became the cultural capital of Europe. For the occasion, the German fashion designer Claudia Skoda was asked to create a fashion show by inviting artist from different corners of Europe. Skoda invited Király, who was the only representative of the Eastern Bloc. His collection was strongly inspired by Oskar Schlemmer’s costumes at the Triadic ballet in that he created his dresses using only circles, triangles, and squares from the perspective of design and only red and black colours separately from the perspective of colour. In the end, he created 40 dresses, of which three have survived as part of his bequest.

Pictura de acuarelă a fost pentru Gheorghe Leahu o formă de a evada din constrângerile care încorsetau activitatea arhitecţilor sub comunism şi care s-au accentuat în ultima decadă a acestei epoci. În anii 1980, Ceauşescu a intensificat procesul de restructurare urbană a Bucureştiului, care a presupus demolarea unor zone întregi din centrul vechi al capitalei României pentru a face loc construirii noilor bulevarde. Aceste acţiuni erau legitimate prin conceptul de “sistematizare urbană,” care era prezentat de discursul oficial ca un proces de modernizare prin care oraşul urma a căpăta o nouă identitate socialistă. Acuarelele pictate de Leahu în anii 1970 şi 1980 reprezintă peisaje urbane, mai ales din centrul vechi al Bucureştiului. Pe lângă valoarea lor artistică, aceste acuarele constituie, în opinia autorului lor, “un document” privind arhitectura capitalei României de dinainte de demolările cauzate de aşa-zisa “sistematizare urbană.” O selecţie a acestor acuarele a fost inclusă într-un album, pe care Gheorghe Leahu l-a trimis în anul 1986 Editurii Sport Turism, intitulat: Bucureşti – arhitectură şi culoare. Albumul a trecut de cenzură, deşi introducerea la acest volum nu conţinea niciun cuvânt despre Nicolae Ceauşescu. Aceasta nu era o cerinţă oficială a editurilor, însă majoritatea autorilor făceau referiri la citate din “opera” sau din discursurile lui Nicolae Ceauşescu pentru a obţine publicarea cărţilor. Prin urmare, aceste trimiteri au devenit o regulă nescrisă, iar lipsa lor era percecepută de autorităţi ca un pas greşit al respectivului autor.După ce albumul a fost tipărit în 1988, cele 4.500 de exemplare au fost retrase şi topite înainte de comercializare. Pe lângă lipsa menţionării lui Ceaşescu, o altă cauză a retragerii albumului a constituit-o faptul că volumul conţinea acuarele cu numeroase biserici vechi. Prezenţa lor era în contradicţie cu politica regimului comunist de descurajare a protecţiei patrimoniului arhitectural al capitalei. O serie de angajaţi ai tipografiei au salvat câteva exemplare din album, pe care le-au predat autorului. Volumul a fost republicat în 1989 într-o ediţie cenzurată, iar în 1991 într-o ediţie eliberată de efectele cenzurii. Acest album, precum şi altele publicate de Leahu după 1989, au reprezentat o componentă importantă a culturii vizuale postcomuniste şi au alimentat abordarea nostalgică în spaţiul public a centrului vechi al Bucureştiului.

The documentary entitled, “Parcel 301” (1988) brought Black Box fame. The film presents the inauguration of a memorial designed by László Rajk in the Père Lachaise Cemetery, Paris, on the 16^th of June 1988, and the commemoration ceremony of the 1956 revolution and Imre Nagy that turned into an anti-dictatorship demonstration in Budapest on that same day. It is based on reports and interviews with 1956 revolutionaries, relatives of those executed for their involvement in the revolution, as well as political opposition figures. On the 16^th of June 1988, the 30th anniversary of the execution of Imre Nagy and other martyrs of the revolution, there was an unveiling of a monument for the victims of the 1956 Hungarian revolution in the Père Lachaise Cemetery in Paris. That same day, in Budapest, a commemoration of the revolution began at the unmarked graves of Parcel no. 301 in the Rákoskeresztúr Cemetery. The commemoration turned into an anti-dictatorship demonstration that continued at the Batthyány eternal flame and Heroes’ Square. The victims’ relatives and ’56 revolutionaries recalled 1956 and what this day meant to them.

Publishers did not want to release some of Zvonimir Kulundžić's polemic books. On the other hand, Kulundžić himself was not ready to make compromises which some publishers were demanding. Therefore, Kulundžić published some of his most important books in his edition, without any institutional support. Nevertheless, some of his books were printed in a large number and were even sold out, such as the book Tragedija hrvatske historiografije (Tragedy of Croatian Historiography) (Zagreb, samizdat, 1970). Kulundžić gained readers quickly because of his controversial attitudes, subjects he dealt with and the thesis he offered, but also because he communicated directly with readers. In his books, he invited readers to buy his books directly from him. Most of Kulundžić's readers were subscribers of his self-published editions. This featured item - "Call for Pre-Order" - is the last page of the 2nd edition of the book Tajne i kompleksi Miroslava Krleže: koje su ključ za razumijevanje pretežnog dijela njegova opusa (Secrets and Complexes of Miroslav Krleža: which are the key to understanding the overwhelming part of his opus) (Ljubljana: Emonica, 1988). In this book author announces the release of his new book Odgonetavanje zagonetke Rakovica (Unriddle of Rakovica's Riddle) (Zagreb: Multigraf, 1994) and invites readers to ask for a copy of the book, saying "Let you become patriots and preachers on the cultural site of the Croatian people". He instructs the reader to cut off a part of the book (order form) write his home address with the text: "Please ensure a copy of your book Unriddle of Rakovica's Riddle, and send it to me when the book comes out."

Termenul de “repartiţie” – acţiunea de a oferi absolvenţilor de studii universitare un loc de muncă în domeniu, necesită explicaţii. Înainte de 1989, absolvenţii de studii universitare din România primeau un loc de muncă de la Ministerul Educaţiei prin intermediul unui sistem centralizat. Postul oferit în urma “repartiţiei” nu putea fi abandonat de proaspătul absolvent timp de trei ani (sau doi ani în cazul celor care aveau o medie generală peste 9 din 10), altfel persoana respectivă nu mai putea lucra în acel domeniu. “Repartiţiile” se desfăşurau în conformitate cu o listă de locuri de muncă întocmită de minister, iar proaspeţii absolvenţi puteau alege un loc de muncă în baza rezultatelor la învăţătură şi a altor criterii. De cele mai multe ori, acest lucru ducea la destrămarea căsătoriilor planificate, deoarece viitorii soţi nu-şi puteau lua o casă împreună decât dacă erau deja căsătoriţi înainte de “repartiţie” (Cs. Gyimesi 2009).

Pentru a înţelege importanţa elementelor caracteristice selectate, este necesar să se ofere detalii în ceea ce priveşte contextul. Studenţii maghiari de la Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca au optat aproape exclusiv pentru secţia de limbă maghiară, studiată împreună cu o altă limbă străină, respectiv o limbă străină aleasă drept limbă principală, studiată în paralel cu limba maghiară ca limbă secundară. În 1985, absolvenţilor secţiei de maghiară şi încă o limbă străină (engleză, germană, franceză, rusă) li s-a oferit cinci locuri în Transilvania (dintre care două locuri la oraş) şi 16 funcţii în alte oraşe din România, toate fiind în zonele rurale sever defavorizate. De fapt, toate funcţiile didactice pentru absolvenţii universitari in România comunistă erau plasate doar în zone rurale izolate, de vreme ce toate oraşele mari erau “închise,” însemnând că nu existau posturi disponibile în acele oraşe în anii 1980. Când venea vorba de ocuparea celor două poziţii mai avantajoase din oraşele transilvănene, s-a dovedit că acestea erau trecute pe listă doar pentru a induce în eroare deoarece aceste poziţii nu ar fi fost deschise pentru candidaţii maghiari pe motiv că sunt “funcţii de o responsabilitate considerabilă” care intră în competenţa Securităţii. Lista nominală de poziţii anunţate arăta că absolvenţii secţiei de maghiară erau distribuiţi exclusiv în şcoli din aşa-zisul Vechiul Regat al României sau în şcoli de români din Transilvania, fiind obligaţi să predea elevilor români o disciplină academică studiată pe plan secundar (rusă, germană, etc.). Acestor absolvenţi nu le-a fost oferit nici măcar un post în judeţele masiv populate de maghiari din Ţinutul Secuiesc, deşi exista în mod clar un deficit de profesori maghiari şi, de asemenea, în ciuda faptului că şcolile din judeţele menţionate mai sus au transmis autorităţilor centrale cererile lor pentru circa 30-40 de profesori tineri, absolvenţi de maghiară. În acest sens, ar fi fost o circumstanță ameliorantă dacă absolvenții maghiari ar fi primit ocazia să predea limba străină, avută drept disciplină academică secundară, elevilor maghiari din regiunile în care au fost trimişi. Cu toate acestea, majoritatea nu au avut ocazia să facă acest lucru, de vreme ce şcolile din localităţile listate de dincolo de Carpaţi, pe care aceşti absolvenţi au fost forţaţi să le aleagă, nici măcar nu aveau o secţie de limbi străine sau absolvenţilor li s-au dat doar câteva cursuri de limbi străine, împreună cu cursuri complementare de sport, lucru manual, muzică etc. pentru a atinge numărul de 22 de ore pe săptămână necesare pentru o poziţie cu normă întreagă.

Încurajaţi de tutorele lor, Gyimesi, absolvenţii din 1985 au iniţiat un protest împotriva procedurii oficiale prin absenţa colectivă de la întâlnirea pentru selecţia posturilor. Au înaintat plângerea lor către Ministerul Educaţiei într-un memorandum semnat de toţi absolvenţii, cerând modificarea repartiţiilor care, între timp, se rezolvase din oficiu. Multe personalităţi maghiare influente din România (Edgár Balogh, Sándor Kányádi, György Beke, etc.) au protestat împotriva repartiţiilor discriminante printr-o petiţie comună. Cu toate acestea, rezultatele acţiunii colective au fost nule. Profesorii care absolviseră recent erau chemaţi forţat să ocupe posturile impuse acestora. Nerespectarea acestui lucru ducea la demiterea acestora şi la achitarea unei amenzi.

Manipularea extensivă a repartiţiilor a avut repercusiuni şi asupra învăţământului superior român în limba maghiară. Drept consecinţă a repartiţiilor, numărul candidaţilor universitari pentru secţia de limbă şi literatură maghiară a scăzut considerabil, deoarece meseria de profesor de limbă maghiară nu avea nici un viitor în condiţiile date. În acelaşi timp, s-a redus numărul locurilor universitare promovate. În anul academic 1985-1986, numărul locurilor disponibile a scăzut la 7, reprezentând doar o treime comparativ cu anii precedenţi. Începând cu 1986, gramatica limbii române a fost introdusă ca subiect obligatoriu în examenul de admitere, fapt ce a îngreunat situaţia pentru candidaţii care proveneau din regiuni locuite în totalitate de maghiari şi care nu stăpâneau bine limba română. În plus, după examenul de admitere, la începutul anului academic s-a anunţat că limba străină, care fusese unul dintre subiectele examenului de admitere, va fi înlocuită de limba română ca disciplină secundară subordonată limbii maghiare şi situaţia era aceeaşi şi în cazul în care limba străină era disciplina principală, având mai nou limba română, şi nu limba maghiară ca disciplină secundară. Practic, acest lucru însemna că studenţii maghiari, care aveau limba maghiară ca disciplină principală sau secundară, nu mai aveau posibilitatea să înveţe o altă limbă străină. Un student maghiar putea învăţa limba engleză, germană, franceză sau rusă doar dacă alegea limba română drept disciplină principală.

Repartiţiile în Vechiul Regat al României nu au afectat doar absolvenţii de filologie. Similar, sute de profesori cu alte specializări precum ingineri, doctori etc. au fost repartizaţi în regiuni situate dincolo de Carpaţi. Cel mai frapant caz al acestei situaţii a fost cea a absolvenţilor de la Universitatea de Medicină din Târgu Mureş, predominant maghiari, care puteau ocupa locuri de muncă doar în afara Transilvaniei, conform unui plan de repartiţie teritorială stabilit central. Echivalentul acestui proces în partea opusă a fost că mulţi absolvenţi de la universităţile din Bucureşti, Iaşi sau Craiova au fost repartizaţi în mare parte în Transilvania. Tendinţa aceasta neascunsă s-a desfăşurat conform aşa-zisului concept al omogenizări, care a fost promovat la nivel naţional. Era evident că dorinţele studenţilor de a-şi continua studiile în maghiară s-au diminuat treptat, din moment ce mediul lor din ce în ce mai precar de educaţie în limba maghiară reprezenta un dezavantaj considerabil în învăţământul superior. Drept consecinţă a dispoziţiilor centrale, multe posturi de profesori pentru limba maghiară erau ocupate de înlocuitori necalificaţi, care nu aveau nici o diplomă. Copiilor de naţionalitate maghiară li se oferea o singură şansă de avansare – să renunţe complet la limba lor maternă. Toate acestea au anticipat dispariţia intelectualilor maghiari, marginalizarea limbii şi culturii maghiare, dar şi asimilarea treptată (ACNSAS, I017980/6, 136–144).

Prin aceste circumstanţe date, Gyimesi, care fusese hărţuită în repetate rânduri, a luat legătura cu Ministrul Adjunct al Educaţiei, doamna Viorica Nicolau, cu care a făcut cunoștință când aceasta, împreună cu rectorul universităţii din Cluj şi secretarul partidului central, a participat la o întâlnire disciplinară pe 10 octombrie 1987. În memorandumul de trei pagini, datat 8 martie 1988 în mod intenţionat, fiind Ziua Internaţională a Femeii, Gyimesi a încercat să facă un aliat din Ministrul Adjunct al Educaţiei, depunând eforturi în găsirea mai multor soluţii drepte şi echitabile în cazul repartiţiei absolvenţilor şi, în acelaşi timp, apelând la empatia femeilor şi a mamelor în apărarea inocenţei (ACNSAS, I017980, vol. 1, 247–249; I017980/5, 70–73). Scrisoarea a fost difuzată şi la Radio Europa Liberă, având intenţia clară de a atrage atenţia forurilor străine privind situația respectării drepturilor minorităţilor din România. Mai mulţi colegi români şi-au exprimat sentimentele de simpatie pentru Gyimesi şi i-au transmis felicitările lor (Cs. Gyimesi 2009).

The eight-page text written by the Czechoslovak historian and dissident Milan Hübl introduces its readers to the issue of convicts and their language. At the beginning are some brief but very interesting statistics comparing the sentences and records of criminal offences (regardless of length of sentence) in the years 1925, 1928, 1978, 1979 and 1980. Hübl goes on to write about prison structures and prisoners. The main focus of the text is prisoners’ slang. Hübl was familiar with this topic because he had also been imprisoned for several years. His own correspondence, written during his imprisonment between 1972 and 1976, is among the sources for this chapter, which focuses on the prison slang in the Brno region, the so-called “plotňáčina”. The text ends with following sentences: “While browsing through my letters, I realised that they would be a valuable source when I started writing my memoirs. A lot of information has been preserved that would have been difficult to recall without them. At least something positive came from being in jail.”