The collection of Art on the Streets in Poland 1962-2015 is a unique collection of photos documenting various manifestations of creative activities in public space from the last few decades. The creator of the collection, Tomasz Sikorski has accumulated an extensive photographic collection, which also includes photographs made available by other artists. The concept of "art on the streets" allows you to juxtapose self-employed graffiti and happenings, performances and installations created in the public space by avant-garde and neo-avant-garde since the 1960s.

Ca o continuare a celui de-al unsprezecelea volum care se referă la intervalul 1938-1947, cel de-al doisprezecelea volum din seria Moștenirea lui Áron Márton, bazat pe materialele depozitate în Arhiva Arhiepiscopală și Captiular din Alba Iulia, respectivîn Muzeul Áron Márton, conține circularele episcopului scrise în timpul perioadei comuniste, între 1948 și 1980.

În ciuda faptului că „libertatea de conștiință și de religie” erau stipulate în textul noii Constituții publicată în 1948, au fost adoptate succesiv numeroase legi și decrete care limitau drepturile bisericilor. Atacând Biserica Catolică, partidul a eliminat mai întâi obstacolele formale: la 19 iulie 1948 Consiliul Prezidențial al Republicii Populare Române a anulat unilateral acordul încheiat cu Sfântul Scaun în 1927. Apoi au adoptat așa-numitul „Act al Școlilor” nr. 175 din 3 august 1948 și Decretul nr. 176 asociat, care a fost urmat la așa-numita „Lege a cultelor” din 4 august. Această lege, în afară de a impune un control strict asupra confesiunilor religioase, a interzis, în Articolul 41, punerea în aplicare a jurisdicției papale pe teritoriul Republicii Populare Române, făcând imposibilă existența bisericii catolice. Spre deosebire de celelalte 13 confesiuni care operau în baza unor reguli de organizare și de funcționare, acest articol de lege a determinat statutul de „biserică tolerată” pe care biserica catolică l-a deținut până în 1990. Încă de la început, sistemului comunist a monitorizat persoanele și instituțiile care aveau păreri diferite, inclusiv clerul catolic considerat dușmanul democrației populare și Biserica Catolică care nu avea un Statut.

În aceste vremuri grele, în mijlocul atacurilor și avertismentelor, Áron Márton nu putea recurge decât la circularele sale pentru a-i încuraja și a-i întări spiritual pe preoți și pe credincioși, nu avea nicio altă alternativă pentru a se opune legilor existente. În 1948 episcopul – conform celui de-al doisprezecelea volum – a redactat 20 circulare, al căror conținut clarifica natura violentă a regimului dictatorial și manifestările sale anti-religioase. După naționalizarea școlilor bisericești, funcționarea Seminarului Teologic a reprezentat o grijă constantă a episcopului, deoarece, după eliminarea sprijinului financiar, asigurarea supraviețuirii institutului a devenit sarcina episcopiei. Episcopul a cerut și a primit ajutor din partea membrilor congregației: „vă rugăm să ne ajutați în starea noastră de sărăcie chiar dacă voi înșivă trăiți în sărăcie”. Educația religioasă este, conform Bibliei, cel mai important domeniu al serviciului religios. Noul sistem se adresa în principal tineretului prin educația sa materialistă și nu întâmplător legea educației publice interzicea educația religioasă din programa școlară oficială, intervenind și în educația extrașcolară prin diverse mijloace și metode. Áron Márton a identificat și a formulat ieșirea din această situație: „după eliminarea educației religioase din programa școlară, familiile catolice se confruntă cu o nouă provocare”, și le-a cerut părinților să se ocupe de educația religioasă a propriilor copii în mod conștient și responsabil. A folosit de asemenea circulare pentru a indica comportamentul creștinesc adecvat în situațiile dificile care urmau să vină pentru preoți și pentru membrii congregației, pregătindu-i pentru provocări, avertizându-i asupra pericolului oportunismului. În același timp, în circulara sa din 6 octombrie 1948 a adoptat un ton strict adecvat: „Prin prezenta îi informez pe membri congregației catolice că orice preot sau credincios catolic, indiferent de confesiunea catolică, care participă la orice adunare organizată cu scopul de a promova izolarea de biserica catolică, va fi ostracizat imediat de biserică fără alte măsuri”.Aceeași circulară menționa și sprijinul oferit greco-catolicilor: „Îi îndemn și îi rog pe preoții mei să-și arate iubirea curtenitoare oferindu-le fraților noștri greco-catolici cât mai mult sprijin religios și ajutor și, dacă este necesar, le vom pune la dispoziție bisericile noastre, potirele și echipamentul ecleziastic, astfel încât să poată oficia slujbe conform ritualului oriental. Să ne rugăm pentru ei!”. La 20 octombrie 1948, episcopului și-a reiterat spijinul, clarificând situația: “Preoții mei le permit preoților greco-catolici să oficieze slujbe în bisericile noastre numai dacă circumstanțele externe nu le permit acelor preoți greco-catolici să oficieze slujbe în propriile biserici și dacă știu sigur că acei preoți nu au semnat declarația de schismă și au primit iertarea de ostracizare, în cazul în care există dubii în acest sens, trebuie să așteptăm un certificat actualizat emis de instanța bisericească competentă cu privire la faptul că respectivele persoane nu sunt supuse unei sancțiuni ecleziastice”.

În cei șase ani care au urmat arestării lui Áron Márton, circularele sale s-au oprit. La 25 martie 1955, la o zi după întoarcerea sa de la închisoarea din Alba Iulia, episcopul a emis o nouă circulară. Pentru a elimina atmosfera de neîncredere cauzată de lipsa de preoți și de putere, el le-a cerut două lucruri preoților săi: disciplină și muncă. A primit aprobare de la autoritățile statului să ia legătura cu papa, mai întâi printr-o telegramă, apoi printr-o scrisoare. Însă păstrarea legăturii cu Roma s-a dovedit dificilă,deoarece în 1955 corespondența oficială era livrată cu greutate. Episcopul, care reușea să anime chiar și sufletele amorțite, nu era privit cu ochi buni, iar, în virtutea decretului guvernamental din 5 iunie 1957, libertatea sa de mișcare și accesul la funcții administrative au fost îngrădite, supunându-l pe episcop la 11 ani de arest la domiciliu. Această„pedeapsă” a fost completată și de restricții asupra subiectelor pe care le putea aborda în circularele sale. Episcopulului i se permitea să comunice numai măsuri privind problemele oficiale ale preoților săi: pensionare, impozite și reguli financiare, prevederi referitoare la conservarea și restaurarea monumentelor, dispoziții privind exerciții spirituale și liturgice pentru cler, pregătirea preoților și a coriștilor, probleme care țin de educația religioasă etc. Cu toate acestea, a fost încurajat să scrie circulare de pregătirile pentru cel de-al doilea Sinod de la Vatican (1962-1965), lucrările sale și implementarea obiectivelor sale; anunțurile din anii sfinți (1965-1975). Aceste circulare conțin explicit notificări ecleziastice și chemări la rugăciune.

Volumul conține și mai multe ciorne de circulare și documente scrise „la cerere”, lucru care poate fi explicat de factori politici. Una dintre manifestările elitei politice din București în eforturile sale de a se apropia de lumea occidentală constă în faptul că deja de la începutul anilor 1960 a căutat să atragă favorurile bisericii, deoarece prin medierea lor se puteau apropia de cele mai importante țări și astfel puteau obține abolirea anumitor restricții economice. Suspendarea arestului la domiciliu a lui Áron Márton exact în noiembrie 1967 nu poate fi întâmplător. În februarie 1968 Ceaușescu i-a convocat pe liderii religioși din România, iar în august 1968, în timpul ocupației din Cehoslovacia, a inițiat o circulară comună pe care a urmat-o și Áron Márton. În același timp, profitând de ocazie, acesta a depus o declarație separată la guvern, în care își exprima părerile cu privire la Revoluția maghiară din 1956. În 1973, la aniversarea a douăzeci și cinci de ani de la proclamarea Republicii Socialiste România, și în 1974, când se sărbătoreau treizeci de ani de la eliberarea de sub ocupație germană, care era atunci ziua națională a României, autoritățile comuniste i-au cerut episcopului să organizeze festivități, însă acestea au rămas la stadiul de proiecte, iar conținutul lor (episcopul ridica problema în interesul minorităților) a determinat respingerea autorizației de desfășurare.

În 1974, după o intervenție chirurgicală serioasă, episcopul a hotărât să adopte un program de lucru mai moderat și și-a delegat o parte din atribuții sufragantului său. Din acel moment a scris mai puține circulare, a publicat numai câteva pe an. Ultima circulară în care episcopul își ia la revedere de la episcopie a fost redactată în 1980 de sufragantului Antal Jakab, de profesorul de teologie József Huber și de directorul Lajos Erőss pe baza circularelor anterioare scrise de episcop, dar a fost semnată de Áron Márton.

Până de curând, afișele de la concertele muzicale aflate în colecția Mihai Manea erau, în cea mai mare măsură, pentru uz privat; ele foloseau exclusiv proprietarului, precum și câtorva prieteni ai acestuia. Apariția și dezvoltatea social-media a scos câteva dintre documentele din acestă colecție din condiția lor de obiecte exclusiv private. O parte, deocamdată mică, a acestor afișe au fost scanate, încărcate și distribuite pe contul de Facebook al lui Mihai Manea, precum și pe cele ale prietenilor acestuia. ”Intenția mea este ca, în timp, să urc toate afișele care se mai află la mine. Sper că dându-le și un alt corp – unul, să îi spun așa, electronic, - viața acestora va fi, poate, mai lungă decât ar fi fost dacă ar fi rămas doar în format de hârtie. Desigur, nici de acestea, de originale, nu mă voi despărți. Le voi păstra cât voi putea de bine. Dar, cred că este mai bine să fie în două locuri decât într-un singur loc,” spune Mihai Manea.

Scopul digitizării nu este însă pur utilitar, ci totodată emoțional-evocativ și rațional-educativ. ”Este, desigur, și o formă de nostalgie pentru că, în fond, afișele acestea sunt despre viața mea, despre tinerețea mea, despre pasiunile mele. Dar cred că este și ceva la ele, în ele, care trece dincolo de persoana mea. Sunt documente, poate nu foarte spectaculoase, dar în orice caz, de aceasta sunt convins, destul de rare pentru ceea ce s-a păstrat din anii 1970-1980 ai muzicii din România. De ce să nu le dau și eu mai departe?” Astfel, dintr-o colecție dezvoltată din pasiune și conservată numai în spațiul privat, colecția Mihai Manea a devenit o colecție diseminată complet gratuit publicului, practic o expoziție online prin care pasiunea unui colecționar a ajuns să contribuie la îmbogățirea memoriei colective a comunismului din România. Ca și în alte cazuri, resortul acestei diseminări este dorința de a împărtăși generațiilor următoare o parte din trecutul care nu este numai al colecționarului, ci al întregii sale generații care a făcut tranziția de la comunism la democrație. Adresa la care poate fi găsit contul de Facebook al lui Mihai Manea este următoarea: https://www.facebook.com/manea.mihaicroco 

Chuck Norris versus Communism este un film documentar realizat în 2015 în co-productie româno-britanică. Regizat și scris de Ilinca Călugăreanu, acest film sugerează că filmele aduse din Occident și distribuite pe casete video, în regim de (semi)clandestinitate, au contribuit la căderea regimului dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu. Într-adevăr, pe site-ul IMDb, acest film este rezumat prin fraza: “The VHS revolution that brought down a communist government!” (Revoluția VHS care a dus la căderea unui guvern comunist!). Desigur, această afirmație care esențializează activitatea clandestină de procurare, traducere și distribuire a filmelor occidentale, dar neglijează complexul de factori interni și externi care au dus la căderea comunismului în România și în alte cinci state comuniste în 1989, este o exagerare. Mai adecvată este promovarea filmului sub formula: “A documentary about the magic of film and the power it has to change lives” (Un documentar despre magia filmului și puterea acesteia de a schimba viețile oamenilor). Această frază parafrazează în mod evident comentariul lui Tom Hanks despre acest film, făcut într-o notă pe pagina sa de Facebook, devenită virală: “See this documentary! The power of film! To change the world” (Trebuie să vedeți acest film! Ilustrează perfect puterea pe care o are cinema-ul de a schimba lumea).

Mai bine chiar decît sloganul publicitar, acest comentariu succint sintetizează esența activității de opoziție culturală reconstruită în acest documentar. Mai precis, filmul spune povestea întregului circuit al casetelor video, așa cum s-a rutinizat și s-a transformat într-un fenomen de masă în ultimii ani ai perioadei comuniste. Casetele video erau mai întîi importate clandestin din Occident, pe ele se înregistrau apoi filme procurate și ele clandestin tot din Occident, ce erau ulterior dublate în limba română și, în sfîrșit, multiplicate și distribuite în regim (semi)clandestin în întreaga Românie. Filmul redă comentariile multora dintre cei ce au vizionat aceste filme în anii 1980 cu privire la semnificația pe care o acordă acestei activități care absorbise categorii foarte diverse de oameni aflați în căutarea unui spațiu cultural alternativ. Personaj principal al acestui film este, însă, Irina Margareta Nistor, cea care a tradus și dublat cu propria-i voce marea majoritate a filmelor occidentale care au circulat pe casetele video. Din acest motiv, vocea ei reprezintă un simbol al acestei întregi activități culturale, care a apărut ca o alternativă la programul oficial de televiziune, redus la sfîrșitul anilor 1980 la numai două ore pe zi și la transmisiuni legate eminamente de activitatea politică a partidului și a lui Nicolae Ceaușescu. În film, Irina Margareta Nistor este interpretată de actrița Ana Maria Moldovan. Într-un interviu acordat unei publicații de specialitate, actrița a spus că “am încercat să o redau pe Irina așa cum am perceput-o și simțit-o atunci. Vocea ei este într-adevăr știută de mulți români și nu este ușor de imitat. Se pot învăța, exersa felul ei de a fraza, pauzele pe care le folosește în mod natural și anumite cuvinte pe care le repetă mai des.”

Intriga acestui film-documentar este rezumată astfel de regizorul Ilinca Călugăreanu într-un articol din cotidianul Adevărul de Cluj-Napoca: “În 1985, Irina Margareta Nistor, un translator tînăr la postul naţional de televiziune, a cunoscut un antreprenor misterios. El făcea contrabandă, copia şi distribuia filme pe casete VHS. Acesta a fost începutul unei relaţii de lucru care a durat mai mult de un deceniu. În total, doamna Nistor spune că a dublat mai mult de 3.000 de filme. Datorită ei, Chuck Norris, Jean-Claude Van Damme şi Bruce Lee au devenit eroi populari în România. Într-un moment în care statul român controla fiecare aspect al vieţii cetăţenilor săi - inclusiv alimentele, căldură, transportul şi informaţiile – oamenii au găsit prin puterea filmelor calea de a scăpa şi de a rezista regimului opresiv al statului,” spune Ilinca Călugăreanu. Și adaugă, cu trimitere la titlul acestui film: “Chuck Norris cîştigă la final, normal, e un film cu happy-end. Casetele piratate au  transformat vocea Irinei într-un simbol al libertăţii, pe Chuck Norris, Van Damme şi Bruce Lee în eroi naţionali şi au ajutat o ţară întreagă să reziste unui regim brutal.” Interesant de remarcat este că filmele cu Chuck Norris nu au fost tipice pentru acest fenomen cultural, dar numele său reprezintă o aluzie la filmele de arte marțiale, care au fost unul dintre tipurile de filme “de consum” care au circulat pe casete video. Altfel spus, titlul sugerează că nu mesajul filmelor era subversiv, ci însăși proveniența occidentală a filmelor și circulația (semi)clandestină a casetelor.

Începând din anul 2006, BCU Cluj-Napoca a organizat anual în luna martie, luna morții lui Adrian Marino, expoziţii comemorative în holul instituţiei. Aceste evenimente i-au vizat mai ales pe utilizatorii curenți ai bibliotecii, studenţii universităţilor clujene.  Expozițiile s-au concentrat pe aspecte diferite ale activităţii lui Marino: opera de istoric şi critic literar reflectată în manuscrisele colecţiei, activitatea sa de publicist şi ideolog al liberalismului românesc post-1989, sau corespondenţa sa cu intelectuali români şi străini ai epocii. Privind această ultimă temă, în luna martie a anului 2015, când au fost comemorați 10 ani de la moartea autorului, a fost organizată de către BCU Cluj-Napoca expoziţia intitulată “Din corespondenţa lui Adrian Marino”. În cadrul acestei expoziţii concepute de Florina Ilis au fost expuse atât piese din corespondenţa sa cu intelectuali români din exil, precum Matei Călinescu sau Mircea Carp, cât  şi fotografii din colecţie. Scrisorile expuse au ilustrat capacitatea lui Marino de a purta un amplu dialog internaţional în condiţiile dificile ale controlului corespondenţei din România comunistă şi de a transforma corespondenţa într-un veritabil act cultural. De asemenea, expoziţia din martie 2015 a evidenţiat rolul jucat de intensa activitate epistolară în evoluţia intelectuală a lui Adrian Marino.