Câteva dintre fotografiile realizate de Lucian Ionică sunt instantanee ale unor momente de mare dramatism. Între acestea, cele ”greu de privit” de la Cimitirul Săracilor, cu cadavrele celor uciși de forțele represive ale regimului comunist, îngropate pe fugă de reprezentanții acestora și dezgropate pentru a fi înhumate așa cum se cuvine. De asemenea, există în această colecție câteva cadre cu portrete de copii răniți în timpul Revoluției din decembrie 1989 în Timișoara. Ele sunt realizate în interiorul Spitalului de Copii din Timișoara, pe data de 24 decembrie. Fotografiile îi înfățișează pe copiii răniți stând în pat; cele trei instantanee includ trei portrete cu doi băieți și o fată. ”Am încercat la câțiva ani după ce am făcut acele poze să dau de urma copiilor pe care îi fotografiasem. Nu i-am găsit, deși am încercat de mai multe ori. Nu am avut inspirația, în vâltoarea și în emoția puternică a evenimentelor de atunci să le notez numele. Astăzi nu știu ce au ajuns, ce fac,” mărturisește Lucian Ionică regretul de a nu mai putea urmări povestea celor a căror dramă a imortalizat-o în decembrie 1989. ”În Revoluția de la Timișoara, mulți adolescenți au fost în stradă. Forțele represive nu au avut însă nicio reținere de a trage în ei. Victime ale Armatei în primul rând. Deschiderea focului către persoanele minore este imposibil de acceptat. Desigur, nu se justifică nici împotriva adulților, însă acțiunile brutale ale militarilor împotriva copiilor arată cât de fideli erau cei din trupele de represiune față de Nicolae Ceaușescu,” rezumă Gino Rado, vicepreședintele Memorialului 16-22 decembrie 1989 Timișoara, urmările tragice ale implicării forțelor loiale regimului comunist în reprimarea manifestanților, inclusiv a minorilor (Szabo și Rado 2016). Conform cercetărilor celor de la Memorialul Revoluției din Timișoara, dar și a altor statistici oficiale care documentează dimensiunile represiunii din această localitate în decembrie 1989, cel puțin 6 copii sau tineri cu vârsta sub 18 ani au fost uciși în orașul-simbol al Revoluției Române. Cel mai tânăr erou-martir de la Timișoara este Cristina Lungu; în decembrie 1989, când a fost împușcată mortal, ea avea numai doi ani.

May 21 - June 29, 1989, Greek Church Exhibition Hall, Vác. Opened by Dr. Lajos Németh

As part of the research program on the establishment of the collection, József Bárdosi curated the exhibition entitled Revitalized mimesis (1955-1988), with which he designated the path of collection development in the long run. He selected a figurative works which in some form reflect on the social reality of the 1960s, 1970s, and 1980s.

This reflection is formulated on the language of realism understood in quotation marks, informed by critical, conceptual, minimalist, hyperrealist, and radical tendencies. The local types of hyperrealism inverted the original intentions of the movement in order to formulate their political or aesthetic messages.

Artists exhibited: Márton Barabás, Sándor Bernáth(y), Ákos Birkás, Tibor Csenus, Gábor Czene, László Dinnyés, László Fehér, Tamás Gál, László Gyémánt, György Jovián, Ádám Kéri, László Kéri, Imre Kocsis, Gyula Konkoly, György Korga, László Lakner, István Mácsai, György Marosvári, László Méhes, István Pál Nolipa, István Nyári, András Orvos, László Patay, Péter Sarkadi, Ágnes Szakáll, Attila Székelyhidi, Ákos Szabó, Iván Szkok, Zoltán Tardos, Noémi Tamás, Róbert Várady, László Varkoly, Gábor Záborszky, Gábor Zrínyifalvi.

Cristina Lungu a fost cel mai tânăr erou-martir al Revoluției din decembrie 1989 din Timișoara. Când a murit, împușcată în inimă de unul din gloanțele trase de pe acoperișul Centrului de Cercetări din Calea Girocului,  Cristina Lungu avea numai doi ani și jumătate. A murit pe strada Ariș din Timișoara, la intersecția cu Calea Girocului, în brațele tatălui său și alături de mama sa. Destinul ei este simptomatic pentru soarta celor mai multe dintre cele peste 1.000 de victime ale Revoluției Române din 1989,  care și-au pierdut viața nu într-o încleștare directă cu aparatul de represiune, ci pentru că s-au găsit în locul nepotrivit într-un moment nepotrivit, atunci când un glonț rătăcit sau ricoșat le-a curmat viața.

Momentul tragic este relatat și într-una dintre cărțile publicate la editura Memorialului Revoluției din Timișoara astfel: ”Era un moment de acalmie, pe la ora 22:00, după ce se trăsese intens în apropiere, în Calea Girocului. Au ieşit la intersecţia străzii Negoi cu Arieş şi Calea Girocului. La un moment dat, Cristina a căzut. Tatăl a crezut că s-a împiedicat, deoarece nu s-a auzit niciun zgomot deosebit. Când a ridicat-o, Doru Lungu a constatat că îi curge sânge din gură. Atunci a fugit cu ea la Spitalul Judeţean la Urgenţe: ’Şi de-abia dimineaţă, pe la 4:00, am aflat, mi-a zis cineva că, de fapt, a fost împuşcată şi murise pe loc. Am vrut, cineva de acolo mi-a zis, să fug repede la Morgă s-o iau, fiindcă altfel n-am s-o mai pot obţine.’ Pentru că îi era teamă că trupul ei va dispărea definitiv în acţiunea criminală de ştergere a urmelor represiunii revoltei populare, tatăl ei era hotărât să o ia de la Morgă, deşi i-ar fi fost aproape imposibil să o înhumeze oficial, căci nu avea documente. Dar nu a ajuns la ea, deoarece a primit sfatul să se ferească, să nu se pună în pericol, căci două persoane de la Securitate fac investigaţii la Morgă despre cei decedaţi. Abia joi după-amiază, în 21 decembrie, a reuşit să recupereze trupul, norocul (dacă noroc se poate numi în aceste condiţii) fiind că nu a fost pusă în lotul ce va ajunge la Bucureşti pentru incinerare.” (Szabo 2014)

La parterul clădirii care adăpostește Memorialul Revoluției din Timișoara se găsește un colț tematic dedicat acestei eroine-martir. Portretul său, donat de familie acestei instituții în anul 2001, este acoperit de un geam găurit în mijloc în urma impactului cu un glonț. Geamul provine de la un magazin din centrul Timișoarei, din Piața Operei, un loc în care au avut loc între 17 și 22 decembrie 1989 violente schimburi de focuri. În portofoliul Memorialului Revoluției se mai află, în legătură cu cazul tragic al celei mai tinere victime timișorene din decembrie 1989, și câteva mărturii ale părinților acesteia, precum și unele informații care refac contextul istoric, dar și familial al Cristinei Lungu.

Krzysztof Skiba, ‘Komisariat naszym domem. Pomarańczowa historia’, Warsaw: Narodowe Centrum Kultury, 2015.Tomasz Sikorski, Marcin Rutkiewicz, 'Graffiti w Polsce 1940-2010', Warsaw: carta blanca, 2011.

Unul dintre documentele care se află în colecția privată Alexandru Călinescu reflectă perspectiva din care era privit acest intelectual critic ieșean de către autorități în ultimii ani ai comunismului, atunci când disidenții ieșeni, inclusiv Alexandru Călinescu, s-au radicalizat în atitudinea față de regimul Ceaușescu. Documentul a fost descoperit pe data de 23 decembrie 1989, în fișetul celui care fusese secretar cu propaganda în județul Iași până în ziua precedentă, și astfel a ajuns în posesia lui Alexandru Călinescu. Respectivul document fusese trimis, după cum rememorează Alexandru Călinescu, și rectorului de atunci al Universității A. I. Cuza din Iași, ”ca să mă prelucreze, fără succes, desigur,” adaugă el. Acest document a fost publicat de fostul disident ieșean în 2018 sub titlul sugestiv, ”Viața mea povestită de Securitate,” alături de alte documente de același tip și de un articol care rezumă contextul ultimilor doi ani ai comunismului din România.

Nota informativă a Securității începe prin a aminti originile intelectuale ale celui în cauză și a sublinia că ”a manifestat dintotdeauna un interes deosebit de a intra în relații cu cetățeni străini de toate categoriile, în special lectori, diplomaţi, ziarişti, publicişti, editori, scriitori etc., dar cu mulţi dintre aceştia a depăşit cadrul oficial, (...) încălcând în permanență, în mod flagrant și ostentativ, prevederile care reglementează relațiile cu străinii.” Pentru că avea idei “cosmopolite” și implicit o “comuniune de idei” cu unii dintre acești străini, ”a particularizat relaţiile de aşa manieră încât au evoluat de la simpla prietenie până la afectarea gravă a intereselor statului roman,” se mai menționează în acel document. Nota informativă asupra lui Alexandru Călinescu subliniază calitatea sa de lider al grupului de contestatari din jurul revistei Dialog: ”A fost considerat mentorul unui grup de tineri cu veleități scriitoricești, lansați de publicația menționată, erijându-se într-un ’șef de școală’ a (sic!) așa-zisei ’generații 1980,’ cărora le-a insuflat ideile sale nocive.” Articolele publicate în Dialog sub conducerea lui Alexandru Călinescu de către el și discipolii săi sunt caracterizate ca fiind ”cu tentă contestatară, fapt ce a atras atenția cercurilor reacționare din Occident, care le-au asigurat publicitate prin postul de radio de tristă faimă Europa liberă.” Ca lider al noii generații de la Dialog, pe care o îndruma către ”activități ostile,” Alexandru Călinescu era considerat a fi ”ajuns în pragul trădării,” ceea ce i-a atras – conform acestei note – doar o sancțiune pe linie de partid cu ”vot de blam.” În continuare, nota informativă subliniază că acel în cauză ”nu a tras concluziile cuvenite din măsurile luate în 1983. Luând în derâdere sfaturile bune și nesocotind clemența de care s-a dat dovadă în cazul său, a continuat să se mențină pe aceeași poziție, la început mai prudent, apoi din ce în ce mai deschis și ostentativ.” Documentul narează apoi în ce mod Alexandru Călinescu ”a mers mai departe de panta trădării,” facilitând întâlnirile lui Dan Petrescu și Liviu Cangeopol cu jurnaliști francezi cărora aceștia le-au acordat interviuri ”cu conținut deosebit de ostil,” și devenind astfel ”coordonatorul din umbră al pretinsei disidențe ieșene.” În plus, se menționează în document, Alexandru Călinescu s-a solidarizat și cu disidenții din București, care luaseră poziție publică în apărarea lui Mircea Dinescu. Concluzia notei informative cu privire la cel urmărit este că ”exteriorizează tot mai des idei incitatoare faţă de regimul socialist din ţara noastră, (…) lăsându-se influenţat de cea ce se întâmplă în alte ţări socialiste.” Interesant de remarcat cheia interpretativă în care nota informativă a Securității narează toate aceste acțiuni reale de contestare ale regimului, datorită cărora Alexandru Călinescu devenise la sfârșitul anilor 1980 unul dintre cei mai urmăriți intelectuali critici din Iași și chiar din întreaga Românie. În cuvintele din documentele poliției secrete, ”prin acțiunile dușmănoase desfășurate, cu deosebire în ultimii doi ani, (...) Alexandru Călinescu a dovedit (...) că a trecut pragul trădării de patrie și a devenit o unealtă a cercurilor reacționare din Occident, prin care și-a compromis grav calitatea de cetățean, membru de partid și cadru universitar.” Altfel spus, tot ceea ce după 1989 a devenit un act de curaj era considerat un act de trădare înainte de 1989.

This typewritten conversation originally would have been published in Pál Diósi’s book about prostitution, This is not a Joyride (1990). Pál Diósi, who originally recorded his conversations on tape and paid for their transcription himself, talked with a man of Jewish origins who received sexual services from a prostitute several times. The editor of Gondolat [Thought] Publishing House believed that if the fact that a Jewish person had paid for sex had been revealed, it would have compromised the Jewry of Budapest, so the interview remained in manuscript form.

Colecția privată Lucian Ionică este una dintre puținele colecții de instantanee din timpul celor mai tensionate și mai febrile zile ale Revoluției Române din decembrie 1989 în orașul Timișoara, locul în care s-a declanșat revolta populară împotriva dictaturii comuniste. Documentele fotografice aflate în această colecție păstrează atât memoria momentelor dramatice de dinaintea schimbării de regim, cât și din zilele imediat următoare căderii dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, când brusca libertate de exprimare a produs momente nu mai puțin semnificative pentru istoria recentă a României.

Samizdat magazines appeared in Bulgaria only at the end of the 1980s. Two important Bulgarian samizdat magazines were conceived together, their first issues were published at the same time: "Glas. Nezavisimo spisanie za literatura i publitsistika [Voice. Independent Magazine for Literature and Journalism]" with founder and editor-in-chief Vladimir Levchev and "Most. Almanah za eksperimentalna poezia [Bridge: Almanac for Experimental Poetry]" with founder and chief editor Edvin Sugarev. Both magazines were printed on typewriter and reproduced on xerox at no more than 100-200 copies. The first issue of "Glas [Voice]" was reproduced on documentary photo paper. The artist was Stefan Despodov, who created the covers by hand. The magazine was produced in the bathroom of Vladimir Levchev, which was turned into a photo laboratory.

Vladimir Levchev says: "In the autumn of 1988, the Club for Publicity and Democracy, then known as the Klub za glasnost i preustroystvo [Club for Glasnost and Reconstruction] was organized. At the end of December, enthusiastic about the new developments, Edvin and I spontaneously decided to start a Samizdat magazine. We acted very expeditious. Since then there were two accessible xerox machines in Sofia and they were under surveillance, and there were no computers at all, the 'samizdat' was, of course, a technically difficult task. On Edvin's idea, we bought two-sided photo paper, and using my bathroom for a lab, after a week's work, we produced around 100 counts of two independent magazines, Edvin's 'Most' and 'Bridge'. We photographed each page printed on a typewriter - it was like a hand paved street ... First we thought of making two issues of one magazine so that if we were arrested after the first issue, we would do a second one. But then we switched to two different magazines. After we prepared the issues, we distributed them to friends, famous 'dissidents', people with access to a copy machine at their office, who could made more copies. ... The first issues of the two magazines came out in January 1989.

In January 1989, with Blaga Dimitrova, I signed the letter in support of Petar Manolov and became a member of the Club [for publicity and democracy] and then of 'Ekoglasnost'. A little later, Deutsche Welle, the BBC and Radio Free Europe reported about the magazine, and in the autumn, during the Eko-Forum, Rumyana Uzunova also took an interview with me. I was released  from the magazine I worked at at that time, “Narodna Kultura” ['People's Culture'] and fined 500 leva for issuing an unregistered magazine. They called me to the Bulgarian Book and Print Association [i.e. the censorship authority] and I was threatened that if I publish another issue, I will be fined 1,500 levs, and State Security will deal with my case and I will probably go to jail. I did, however, issue another issue - this was during a 'Ekoglasity' subscription […], an eco-forum. No one could even suspect that even on November 10, 1989 Zhivkov would resign. Until 10th of November 1989, I published four issues." (quoted after interview of V. Levchev, Rudnikova 2006)In the first issue of the magazine "Glas [Voice]" the founder Vladimir Levchev - after the introduction ending with the words "It [Bulgaria] yearns for a little publicity, for democracy!" - statet the main objectives of the magazine as “to publish mainly literature, poetry, criticism and essays, which hardly can find a place on the pages of the official jurnals”, as well as of critical texts on ecological, economic and social problems, written by Bulgarian and foreign authors.

Both samizdat magazines cooperated with well-known Bulgarian intellectuals who published their critical views of the regime: the writer-dissidents Blaga Dimitrova, Radoy Ralin, Valeri Petrov, Binyo Ivanov, Dragomir Petrov; the emmigrants Tzvetan Todorov, Atanas Slavov, Tsvetan Marangozov and many other well-known authors parallel to young authors such as Rumen Leonidov, Anni Ilkov, Mirela Ivanova, Virginia Zaharieva, Elisaveta Musakova, Ilko Dimitrov, Hristo Stoyanov, Antoaneta Tzeneva, Boryana Katsarska and other; the critics Aleksandar Kyosev, Mihail Nedelchev, Alexander Yordanov; the philosophers Zhelyu Zhelev (the later president of the country), Ivan Krastev, Kalin Yanakiev and others.

After the fall of the communist regime, "Glas" and "Most" were legalized. Many independent journals appeared, even printing became expensive. The magazine "Glas" remained a literary magazine, the publishing of several issues was sponsored by the Open Society Foundation of George Soros. In 1994, Editor-in-Chief Vladimir Levchev left for the United States. For several years he kept the magazine on the Internet, and in Sofia Rumen Leonidov and Vladimir Trendafilov published several more issues. The last issue of the magazine "Glas" was num. 14/1994.

Today, "Glas" and "Most" magazines  are bibliographic rarities. Thanks to the "Free Poetry Society", created in 1990 by Blaga Dimitrova, Vladimir Levchev, Edvin Sugarev and other writers, and re-organized in 2016, all issues of the two magazines are uploaded with free access to the website of their society, www.freepoetrysociety.com.

Antanas Miškinis (1905-1983) was a Lithuanian poet and Soviet political prisoner. He started his creative activity in the mid-1920s. In the mid-1940s, he joined the Lithuanian partisan movement, for which he was convicted and sent to Siberia. While serving his sentence, he wrote romantic poems (psalms). Many of them were copied out or learned by heart by other Lithuanian political prisoners at that time in Siberia. The collection holds psalms and poetry written by Miškinis during his imprisonment from 1948 to 1956.

A collection created by students of the Faculty of Arts, UJEP in Brno, at the turn of 1989-1990, contains almost complete documentation of the work done by this committee, which was at the centre of the November Revolution in Brno.

La editarea samizdatul, redactorii și-au dat seama că ei singuri nu vor putea să producă o schimbare radicală a situației lor minoritare, deoarece acest lucru necesita o transformare democratică în țară. Aceasta a dus la ideea comunității de soartă: discriminarea la care erau supuși ar înceta numai dacă majoritatea etnică ar scăpa, de asemenea, de dictatura sufocantă. A existat, deci, o suprapunere între minorități și acei indivizi români democrați, care nu au fost politicieni, dar care, deși nu simțeau pe propria lor piele opresiunea la care erau supuse minoritățile, sufereau, totuși, de lipsa democrației. Editorii au fost ghidați de intenția de a găsi simpatizanți, care să rezoneze cu nemulțumirea lor. Prin urmare, revista a fost parțial bilingvă. Ori de câte ori au simțit nevoia, nu numai că au tradus în maghiară anumite scrieri importante ale ideologilor români, dar au publicat și versiunile românești ale acestor texte. În persoana Doinei Cornea - care a fost un exemplu prin atitudinea ei, prin spiritul său de sacrificiu, prin critica adusă sistemului – au găsit o colegă care, la început, nici nu bănuia că ea cooperează cu ei, întrucât împrumutau câteva dintre declarațiile ei fără știrea ei, în principal de la Radioul Europa Liberă, și corespondau cu ea prin samizdat.

Primul pas al unirii eforturilor maghiarilor și românilor a fost publicarea manifestului intitulată „Fraților – Testvérek" în primăvara anului 1988, în care lingvistul Éva Cs. Gyimesi împreună cu păpușarul, artistul și prozatorul Ivan Chelu, au protestat împotriva potențialelor demolări ale satelor transilvănene. Ca debut al relației stabilite cu Cornea, ei au publicat, mai întâi, o conversație reală între ea și un alt intelectual român (neidentificat) intitulată „Találkozás Doina Corneaval" (Întâlnire cu Doina Cornea), iar apoi au publicat scrisoarea lui Cornea intitulată „Doina Cornea levele a Szentatyához" (Scrisoarea Doinei Cornea către Sfântul Părinte). Opiniile editorilor și ale Doinei Cornea au avut multe lucruri în comun, deși cei menționați primii aveau anumite rezerve cu privire la modul în care ea interpreta situația contemporană. În ciuda tuturor acestor lucruri, ceea ce a contat cel mai mult a fost că, în final, a existat un intelectual român cu care au convenit asupra mai multor probleme și, în anumite cazuri, cu care s-au contrazis „în maniera obișnuită între membrii aceleiași echipe când vine vorba despre clarificarea ideilor". Ei au acceptat apelul lui Cornea pentru solidaritate, unificare, indiferent de naționalitate și au susținut fără rezerve poziția ei de a se evita orice formă de violență. Ei au fost convinși, împreună cu Cornea, că a existat o criză instituțională în România și că, în contextul astfel creat, Securitatea funcționa peste tot. Acordul a inclus, de asemenea, că legile țării trebuie respectate, la fel și tratatele internaționale. Cu toate acestea, editorii au mers mai departe: au crezut că acest lucru nu era suficient pentru minoritatea maghiară și că exista o nevoie pentru aranjamente juridice de bază care să asigure nu democrația socialistă, ci democrația reală, nu numai pentru maghiari, dar și pentru fiecare cetățean român. Totodată, ei au fost de acord cu ideea lui Cornea de stimulare a acțiunii, deși au avut opinii diferite în ceea ce privește forța motrică din spatele ei, respectiv ce ar însemna acest lucru în mod practic. Ei au luat notă de faptul că Cornea nu dorea să fie politician, că ea era, în primul rând, interesată de aspectul moral și că, după părerea ei, era nevoie, în principal, de o reînnoire morală, deoarece fără aceasta, schimbarea politică era imposibilă. Prin comparație, editorii au dorit să facă politică, cel puțin cu ajutorul cuvântului tipărit. Ei s-au îndoit că eliminarea recesiunii morale va conduce la soluționarea crizei politice. În același timp, au acceptat faptul că, în circumstanțele date, toți trebuiau să fie martori și aceasta să fie urmată, apoi, de acțiune.

Ulterior, editorii au început un dialog cu Doina Cornea, care deja era o personalitate disidentă cunoscută în întreaga Europă. Primul ton al acestui dialog a fost dat de Éva Cs. Gyimesi, printr-o scrisoare deschisă, intitulată „Nyílt Levél Doina Corneának" (Scrisoare deschisă către Doina Cornea), care a fost publicată atât în maghiară, cât și în română. Destinatarul putea identifica expeditorul „fără semnătură" pe baza conținutului scrisorii și a experiențelor comune. În realitate, acesta era un dialog unilateral. De fapt, colaboratorii samizdatului au reflectat la mai multe afirmații ale Doinei Cornea, dar nu au primit un răspuns. Un fel de dezbatere la mica publicitate a pornit între aceștia, în care au atras atenția colegei ideologice că atingerea obiectivului, adică schimbarea radicală din România, ar fi trebuit, de altfel, să fie promovat cu mijloace diferite decât cele sugerate de ea. Ei au avertizat-o, că nici măcar ea nu poate înțelege, pe deplin, ceea ce ei, minoritățile, și-au dorit și care este acel plus, care trecea dincolo de așteptările comune în contextul „alianței" lor.

Episcopii greco-catolici care activau în clandestinitate au trimis lui Ceauşescu în octombrie 1989 un memoriu în care solicitau ca statutul oficial al Bisericii Greco-Catolice Române, pierdut în decembrie 1948, să fie restabilit. După ce Biserica Greco-Catolică a fost suprimată de regimul comunist în decembrie 1948, ierarhii bisericii, precum şi numeroși preoţi și credincioși au continuat să îşi practice confesiunea în mod clandestin. Activitatea religioasă clandestină a continuat până la căderea regimului comunist.

În decursul anilor 1980, conducerea Bisericii Greco-Catolice a lansat o serie de iniţiative, care au avut ca scop redobândirea statutului oficial. Aceste iniţiative au fost încurajate de discuţiile privind soarta Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene din Uniunea Sovietică desfășurate în decursul anului 1989, care au dus la recâştigarea statutului de cult recunoscut de stat în decembrie 1989. În acest context marcat de reformele iniţiate de Mihail Gorbaciov, liderii Bisericii Greco-Catolice Române au solicitat lui Ceauşescu  ca situaţia bisericii lor să fie discutată la al XIV-lea Congres al PCR, care era planificat să aibă loc în noiembrie 1989, în vederea recăpătării statutului de cult oficial. În această privinţă, ierarhii greco-catolici au invocat constituţia RSR. Articolul 30 al Constituţiei din 1965 stipula că: “Libertatea conştiinţei este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Socialiste România” (ACNSAS, Fond Documentar, dosar D 69, vol.1, ff. 45-46).

În plus, ierarhii greco-catolici au avut curajul să menţioneze acţiunile represive ale autorităţilor comuniste din primele două decenii ale regimului, dar şi hărţuielile la care erau supuşi preoţii şi credincioşii greco-catolici în anii 1980. Securitatea a reuşit să confişte o copie a acestui document şi l-a ataşat la un dosar din cadrul Fondului Documentar pentru a ilustra activităţile considerate „anti-statale” ale liderilor religioşi greco-catolici.

Numerous demonstrations were organized in 1989 in Budapest. Nine of the demonstrations are documented in the Historical Archives of the Hungarian State Security (Állambiztonsági Szolgálatok Történeti Levéltára – ÁBTL). As of January 1989, however, the freedom of assembly was guaranteed by law. The secret police observed and recorded the events by following their earlier reflexes, and they focused on identifying the participants and the banners. The photo collection of street demonstrations is the visual imprint of the actions which were organized by the different civil, artistic, and activist groups and a good source on the ambivalent behavior of the political police in the transitional period before the collapse of the communist system.