“Goli Goli Goli – The Truth about Goli otok” is a typewritten text about the days of captivity on Goli otok, but it is partially different from the original, and begins with a short biography of the author before his arrest, including specific events that preceded the arrest. Šore spoke about his arrest in Travnik in June 1949 and his transfer to the prison in Sarajevo. On September 1949, about 400 detainees were transported by train from Sarajevo to Herceg Novi, and then by truck to the former Austro-Hungarian fortress on Cape Oštro at the entrance to Boka Kotorska Bay. There, Šore's group joined detainees from Montenegro, and then all boarded a ship that took them to Goli otok. This was the first group of "Cominformists" who came to Goli otok. Before them, there was a smaller group of people on the island who welcomed them with clubs, curses and verbal abuse. Šore spent three years in this environment, in which he experienced the most brutal methods of political “re-education.” Immediately upon their arrival at the prison camp, all inmates had to publicly present facts about their "hostile work" against the communist regime and plead guilty. Also, all inmates had to go to the State Security Administration office to report all the “enemies” among inmates or among those who were still outside the prison camp. Political meetings were held regularly in the prison camp, where the criminal conduct of a particular inmate was discussed based on evidence obtained by mutual spying. Furthermore, ‘cultural-educational’ work was carried out every night, which consisted of reading Party literature, making posters, writing pamphlets, and even short comedy shows. In all forms of cultural and educational work, Josip Broz Tito and his policy in conflict with the Cominform Resolution was praised by the detainees (Interview with Peić Čaldarović, Dubravka).

The prison camp's administration punished inmates with brutal methods that consisted of heavy physical labour, inciting violence among inmates, psychological abuse, and deprivation of food and water. According to Šore's memories, the main penal measures in the camp were: boycotts (severing of any communication with an inmate, overtime labour and reduction of food and water rations), carrying "Anita" (exhaustion by carrying a heavy load), tracer (exhaustion caused by carrying heavy loads with another inmate), the swan (exhaustion by carrying a heavy load together with six other detainees) and the chamber-pot ‘honour’  (guarding the wooden lavatory in the barracks many times per day or for many days). The physical exhaustion of inmates was done to psychologically transform them, or erase their personalities, to create persons loyal to the Party led by Tito. Inmates who underwent been internal punishment or refused to submit to political "re-education" ended up in Building 101. Its purpose was to break disobedient detainees with more difficult conditions of daily labour and more extreme torture methods (Interview with Peić Čaldarović, Dubravka).

Šore described each of these situations and methods of political "re-education" precisely from his own experience or based on the example of one of his fellow inmates. He illustrated some of the most difficult aspects of everyday life with his own drawings under the heading: Tracer/Carrying Heavy Rocks, Water and Food/Boycott by the Wall, Chamber-pot Honour /Swan (Interview with Dubravka Peić Čaldarović).

The Grgo Šore Goli Otok Collection is part of a broader collection consisting of documents from personal and family bequests and is kept in the Croatian History Museum. The collection includes documentation about Goli otok (a small rocky island in the Adriatic Sea), official correspondence, newspapers and photographs. In his manuscripts, Grgo Šore described in detail all of the horrors he experienced on Goli otok during his captivity as a falsely accused “Cominformist.” Particularly noteworthy are the drawings depicting the brutal treatment of inmates by the prison guards.

The Woman and Society Feminist Collection at the Centre for Women's Studies in Zagreb consists of one register containing the manuscripts from the lecture cycle which was organized by the "Woman and Society" Section in 1982/83. The lectures dealt with the “woman question” in the historical context, as well as the “woman question” issues in socialist self-management and Marxist theory. The Collection testifies to the engagement of a smaller number of intellectuals who sought to put the “woman question” into public focus, thus affecting the improvement of the status of women in Yugoslavia, while the authorities argued that it was unnecessary because they thought that the ˝woman question˝ was resolved within Marxism.

The folder with “The campers” as its cover name is kept in the Historical Archives of the Hungarian State Security forces (Állambiztonsági Szolgálatok Történeti Levéltára – ÁBTL). It includes reports on and photographs of the religious group named Christian Community. The camping trips taken by members of the group in 1983 and in 1984 were the focus of the state efforts to keep the group under observation. The photo collection is the result of secrtet observation work and the method of taking photos from a hiding place. Moreover, this is a vestige of the information-collecting practices of the political police which seems, now, a little grotesque. The documentation of the meeting, which was labeled illegal, was followed by intervention by the police.

Bár a szerkesztőség még több számra való anyagot készített közlésre elő, a ’régi’ Mozgó Világ utolsó – kinyomtatása után betiltott, bezúzott – lapszáma az 1983 decemberi volt.

Valójában búcsúzó gesztus s egyben mementó volt ez, melyet a szerkesztők szinte teljes egészében Bibó István kiadatlan kéziratos tanulmányának s a róla rendezett történész vitának szenteltek.

A szám elején Illyés Gyula és Egyed Péter versei állnak, mintegy mottóként. (Az 1983 áprilisában elhunyt Illyés volt egyik versével a Mozgó Világ címadója – így kettős tisztelgés volt emléke előtt, hogy a búcsúszám élén két versét közölték.)

Ezután Bibó István nagyívű tanulmánya: Az európai társadalom fejlődése teszi ki a lapszám túlnyomó részét. Az erősen antimarxista eszmetörténeti művet Bibó 1971-72-ben mondta hangszalagra, majd leírt szöveget halála után fia, ifj. Bibó István javította és rendezte sajtó alá.

At the beginning of the 1980s, citizens in Slovenia became more aware of the need for their involvement in decision-making processes and that brought about the first initiatives to protect human rights. One of those initiatives was a petition for the abolition of the death penalty in Yugoslavia. A group of activists, including Alenka Puhar, collected signatures for the abolition of the death penalty and sent them to several institutions on November 23, 1983: to the Assembly of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia (SFRY/SFRJ), the League of Communists of Slovenia (LCS/SKS), the League of Communist Youth of Slovenia (LCYS/SKOS) and others. The petition was discussed in public and among the political leadership, and it was published in Ljubljana’s magazine Mladina on December 1, 1983. However, the petition did not produce any results at the time. The death penalty in Slovenia was abolished only in 1989 at the time of the Slovenian Spring.

Alenka Puhar's collection contains the original petition with signatures that were collected in that campaign. Puhar testifies that over 1,500 signatures were collected. She wrote about her experience working on this petition in the book Peticije, pisma in tihotapski časi (Petitions, Letters and a Time of Smuggling) which she published two years later. (Puhar 1985: 152)

The twelfth issue of the “Sci-fi magazine” was published in Teplice in 1983 and was the last to be published by the sci-fi club in Teplice. In this issue, a religious story was published that caused the founder to prohibit further publishing of the magazine, which in the short term led to the club being closed. It was probably due to the story of Eva Novakova, which she called "How It Was with the Whale" and refers to the Old Testament story of Jonah and the Whale. This event did not slow the activity of others, rather the fanzines grew throughout the country.

În timpul percheziției din 18 mai 1983, între obiectele confiscate din Colecția Dan Petrescu și Thérèse Culianu-Petrescu se numără și 45 de file dactilografiate ale unui manuscris care alcătuiau un neobișnuit proiect literar: romanul colectiv ”Brazde peste haturi”revisited. Manuscrisul avea 4 autori, printre care și Dan Petrescu; alături de el, scriau Luca Pițu, George Pruteanu și Sorin Antohi. ”Brazde peste haturi”revisited rescria, într-un registru satiric, un destul de cunoscut roman prolectcultist al scriitorului maghiar István Horváth, tradus în limba română în 1953. Titlul original Brazde peste haturi inspirase recitirea procesului colectivizării în cheie ironică de către cei patru tineri intelectuali la vremea aceea. Manuscrisul exista într-un singur exemplar, care trecea din mână în mână, iar fiecare dintre cei patru mai adăuga câte un capitol, astfel încât, în momentul percheziției, a dispărut orice urmă materială a existenței acestei întreprinderi literare colective. Cu privire la confiscarea lui, Dan Petrescu își amintește: ”Tot atunci m-au întrebat și de roman [”Brazde peste haturi”revisited]. Le-am spus de ce îl mai căutați, că a fost deja la dumneavoastră. Îl luaseră de la George Pruteanu. (...) Nu exista în mai mult de un exemplar, nu erau copii, trecea de la unul la altul și fiecare îl completa. Căutau la percheziție de asemenea scrisori.” Securitatea a aflat de existența acestui roman satiric despre colectivizare la sfârșitul anului 1982, când la colocviul Tânărul scriitor de la Buzău, Sorin Antohi a dat citire unor pagini din acest manuscris colectiv, imitând vocea lui Ceaușescu în pasajele cu citate din discursurile lui Gheorghiu-Dej. Potrivit evaluării Securității, în acel roman ”se ridiculizează politica partidului privind cooperativizarea, (...) făcându-se aluzii sugestive la adresa conducerii superioare de partid și de stat”. Citirea în public a manuscrisului la acel colocviu a însemnat practic diseminarea lui la nivel național, iar ceea ce putea fi la limită tolerat la nivel local, devenea periculos atunci când ajungea să-i influențeze și pe alții.

The Budapest-Vienna-Berlin telephone concert, which was held on April 15, 1983, was an extraordinary telecommunication event which took place simultaneously in Vienna (studio of the Österreichische Kultur-Service), Berlin (Auf und Abbau Gallery), and Budapest (Artpool Studio). Artpool got in contact with the organizer of the event, media artist Robert Adrian X, through János Vető. The Artpool Letter published a report on the event (AL 4, 1983).

Acest document reprezintă o mărturie a faptului că exilul românesc, divizat după țara de immigrație, a început să se organizeze în anii 1980 și la nivel transnațional. Sanda Budiș, arhitectă româncă emigrată în Elveția în 1973, s-a implicat în organizarea și activitățile exilului românesc. În esență, acestea aveau scopul de a prezenta decidenților și opiniei publice occidentale situația României sub dictatură comunistă în speranța unei intervenții care să determine schimbări semnificative în interiorul țării noastre și care, în final, să ducă la înlăturarea regimul comunist. Unora dintre aceste demersuri li s-a alăturat și Sanda Budiș, ceea ce i-a atras aprecierea unor personalități ale exilului românesc, printre care Ion Rațiu. În perioada 12-13 noiembrie 1983 Rațiu a organizat la Paris o consfătuire a românilor implicați activ în emigrație cu scopul de a pregăti primul Congres al Românilor Liberi. Această reuniune a stat la baza înființării în 1984 a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, una dintre cele mai importante organizații a exilului. În pregătirea congresului, Ion Rațiu, căruia i-a aparținut această inițiativă, a adresat mai multor români invitația de a lua parte la o consfătuire în prealabil. O asemenea invitație personalizată a ajuns și la Sanda Budiș, ea regăsindu-se astăzi în fondul de arhivă personală al arhitectei, în exemplar original, dactilografiat. Ion Rațiu îi aducea la cunoștință Sandei Budiș faptul că organiza o consfătuire a românilor din emigrație în scopul discutării pe marginea situației lor în afara granițelor României și al înființării unei organizații care să-i reprezinte în cadrul țărilor de reședință în care erau stabiliți. Cu acest prilej și ținând cont de implicarea ei de până atunci în ajutorarea românilor, Ion Rațiu îi lansa Sandei Budiș invitația de a participa la reuniunea din zilele 12-13 noiembrie 1983 de la Paris, căreia arhitecta i-a dat curs.  

There are three wraps in the collection. These wraps were used by Paulis Kļaviņš and other activists in Hilfsaktion Märtyer-Kirche (HMK) and the 'Action of Light' in street actions in West Germany and France in 1983. Two are made from brown-coloured fabric, the third is made from black-coloured fabric. On the wraps are printed portraits of Soviet political prisoners: Dmitry Minyakov, Vytautas Skuodis and Lidija Doroņina-Lasmane, and inscriptions such as: 'Die Verfolgten in der Sowjetunion berätingen unsere Solidarität'. These wraps are used by the museum in a multimedia exhibition.

The New Class, a book by the Yugoslav Communist dissident Milovan Đilas, is one of the most important political documents of its time, and according to the London Times Literary Supplement poll, one of the 100 most influential books of the latter half of the 20^th century. Historian Mira Bogdanović believes that one of the reasons for its great influence is the assistance Djilas received from the CIA in writing, translating and distributing the book, all in the context of Cold War politics (Bogdanović, 2013).

The book was first printed in English in the United States in 1957, and it was translated into dozens of languages. It is a study in which Đilas analysed the socialist order and ideology, and systematically demystified the socialist system in Yugoslavia. The greatest significance of the book, the demystification of socialism, is due precisely to the fact that it was written by the former fourth man of socialist Yugoslavia and one of its key ideologues. The book was legally printed in Yugoslavia for the first time in the Serbian language in Belgrade in 1990.

In the context of the culture of dissent, the book provided insight into the nature and practices of the socialist society in Yugoslavia, thus influencing Croatian intellectuals in Chicago, their attitude toward Yugoslavia and their advocacy for an independent Croatia. 

Szőnyei found this poster while wandering in Budapest in 1983. He was immediately captured by the originality of the work displaying members of the band Kontroll Csoport as if they were wanted by the police. Below their photos, a few “distinct characteristics” are listed. This was obviously a sarcastic, provocative message for the political power. At the time Szőnyei was not aware that this part of the poster was originally covered by another orange layer stating "Strictly Confidential!" that further added to the play on meaning.

Această broșură este una dintre puținele publicații tipărite în exil care abordau anumite cazuri de „opoziție națională” apărute în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). Acest text demonstrează interesul lui Mihnea Berindei față de mișcările de opoziție care se manifestau sporadic în Moldova Sovietică. De asemenea, această broșură pare să indice faptul că Berindei avea legături personale cu editorul și prefațatorul acestui text, Nicolae Lupan. Lupan a fost una dintre cele mai cunoscute personalități din cadrul opoziției anti-regim din RSSM. După deportarea sa din URSS pentru „propaganda naționalismului burghez românesc”, în anul 1974, Lupan s-a stabilit în Occident, mai întâi în Belgia, iar apoi în Franța, la Paris. El a fost foarte activ în mediatizarea cazului RSSM și în creșterea vizibilității țării sale natale pe „harta” disidenței anti-sovietice și a opoziției anti-regim din regiune. Broșura respectivă reprezintă o scrisoare pe care Lupan ar fi primit-o, în august 1982, de la un grup misterios numit „Tinerii basarabeni”. Totuși, este posibil ca acest text să fi fost scris chiar de Lupan. În orice caz, nu a fost atestată existența unei astfel de organizații pe teritoriul RSSM, în acea perioadă. Broșura era dedicată arestării și condamnării grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur (Frontul Național Patriotic). Acest grup a creat cea mai importantă mișcare de opoziție împotriva regimului care a apărut în RSSM după cel de-al doilea război mondial. În prefața la scrisoarea propriu-zisă, Lupan și-a subliniat legătura personală cu familiile Usatiuc și Ghimpu, dar și apropierea față de organizația creată și condusă de ei. El s-a referit și la un alt caz emblematic al opoziției naționale inițiate „de jos”, care a avut loc în septembrie 1970. Atunci, două tinere, Asea Andruh și Lilia Neagu, au scris peste patruzeci de sloganuri „anti-sovietice” pe mai multe clădiri din centrul Chișinăului. Printre altele, Lupan afirma: „Rezistența națională se plătește foarte scump la Chișinău. La fel ca și cuvântul „libertate”. Libertatea de expresie, libertatea de a scrie, libertatea de a tăcea ... Da, chiar și libertatea de a tăcea! Căci, dacă cineva nu dorește niciodată să ia cuvântul la ședințele de propagandă, această persoană este văzută cu ochi răi și tratată ca un element suspect.” Lupan susținea că originalul scrisorii a fost scris în limba română, iar el ar fi publicat doar o traducere franceză a textului original, „respectând cu strictețe” conținutul inițial. Scrisoarea prezenta o descriere detaliată a procesului grupului Usatiuc – Ghimpu – Graur, precum și reacția publicului local față de condamnarea lor. Descrierea evenimentelor era destul de exactă. Autorul necunoscut accentua, în special, ambianța unei „propagande anti-românești turbate”, care ar fi fost omniprezentă în Moldova Sovietică „deja de mai mulți ani”. Interesant este faptul, că această scrisoare îl menționează și pe Petru Lucinschi, viitorul lider al partidului comunist din RSSM și al doilea președinte post-sovietic al Republicii Moldova, drept un „exemplu tipic al trădătorului, pe care colonizatorii îl numesc „cadru național”. El și-a rusificat numele, s-a căsătorit cu o rusoaică și s-a dedicat cu trup și suflet deservirii intereselor imperialismului sovietic”. În paginile următoare, autorul vituperează împotriva dominației rusești din Moldova, axându-se mai ales pe lipsa drepturilor naționale și pe diversele forme de persecuții și nedreptăți, cărora le era supusă populația autohtonă aflată sub dominația sovietică. După ce descria în mod detaliat soarta fiecăruia dintre liderii Frontului Național Patriotic, așa cum evoluase până în anul 1982, broșura se referea pe scurt și la alte cazuri de represalii împotriva „patrioților basarabeni”, care avuseseră loc începând din anii 1960 (inclusiv la cazurile lui Gheorghe Muruziuc, Mihai Moroșanu, afacerea Andruh – Neagu etc.). Concluzia, exprimată în termeni destul de radicali, afirma că „autoritățile ruse promovează politica de anihilare a românilor din Basarabia, fapt care poate fi calificat drept un genocid fără vărsare de sânge”. În mod deloc surprinzător, soluția firească pentru îmbunătățirea situației moldovenilor nu putea fi decât „reunirea cu Patria-Mamă – România”. Acest text, de rând cu alte lucrări ale lui Nicolae Lupan care se regăsesc în biblioteca lui Mihnea Berindei (de exemplu, broșura Bessarabie, terre roumaine, publicată la Bruxelles în anul 1982), demonstrează faptul, că Berindei manifesta un interes permanent pentru cazul RSSM. Este foarte probabil că el îi ajuta, de asemenea, pe cei câțiva exilați din RSSM care se refugiaseră în Occident să își facă cunoscute viziunile unui public occidental cât mai larg.