A volume of Jonynas’ writings was published in 1984, edited by one of his students, the famous Lithuanian historian Vytautas Merkys. It includes several previously unpublished works: Jonynas’ autobiography, and the article ‘Lithuanian historiography’. It also contains several letters from Jonynas from the interwar period to various foreign historians. Jonynas’ most important work ‘Vytautas’ Household’ was published for the first time in Soviet Lithuania. Practically all the documents were taken from the Jonynas collection.

The second issue of the magazine Viks, entitled “Homosexuality and Culture,” came out on April 24, 1984, the opening day of the Magnus Film Festival, the first cultural manifestation dedicated to homosexuality in any socialist country. The magazine was edited by a group of gays and lesbians who gathered around the youth cultural center ŠKUC and organized the festival. This special edition of the magazine was printed in 600 copies and handed to audiences at the festival. It contains 42 pages, and approximately 20 illustrations with contemporary, easily recognizable European gay subcultural motifs. Over the three following decades, this issue of Viks gained a cult status in Slovenian and the post-Yugoslav LGBT community, and was exhibited at events dedicated to the history of homosexuality and the LGBT movement.

Alongside the festival’s program and a schedule of affiliated cultural and club events, in an effort to appeal to the younger generation of Ljubljana’s gays, lesbians and artists, Viks also carried several lengthy programmatic articles and interviews with emancipatory, educational and mobilizing overtones. Thus it aligned itself politically and theoretically with contemporary liberationist, leftist and counter-cultural movements in Slovenia and Western Europe. These texts promote an ideal of freely and openly lived (homo)sexuality. Non-normative sexual practices were viewed as strongly dissident in nature, but not so much against socialism as against patriarchal and traditional forms of sexual and family life.

The article “Pink Love under the Red Stars – Homosexuality under Real Socialism” (“Roza ljubezen pod rdečimi zvezdami – homoseksualizem pod realnim socializmom,” pp. 18-21) delivers a historical overview of the legal and social status of same-sex sexual and emotional relationships in socialist countries. The anonymous author is equally critical of the 20^th century discrimination of homosexuality both in western liberal democracies and socialist countries. However, the Stalinist period in the USSR was seen as especially brutal and arduous insofar as it attributed negative political meanings to homosexuality, declaring homosexuals “traitors,” foreign “spies,” decadent bourgeoisie, and enemies of socialism. Soviet homosexuals, the article suggests, were not able to recover from this traumatic period, and were still unable to engage with emancipatory social movements and practices. At the same time, the example of the German Democratic Republic (GDR, known also as East Germany) is held as an example of both positive changes in communist stance on homosexuality, and a way in which, since the late 1970s, a dialogue could take place between the government and gay and lesbian groups.

Această fotografie din colecția Ștefan Gane este o mărturie pentru politica de remodelare a trecutului specifică regimului Ceaușescu, care s-a folosit intens de istoria națională în scopul legitimării, dar în același timp a distrus tot ceea ce era opus viziunii sale. Un exemplu în acest sens este distrugerea aproape totală a ansamblului mănăstirii Mihai Vodă în anul 1985, din care a fost păstrată și mutată prin translatare în pantă biserica și clopolnița.

Biserica fostei Mănăstiri Mihai Vodă este o emblemă a Bucureștiului premodern și una dintre cele mai vechi clădiri care s-au păstrat în București. Construită în 1594, de-a lungul timpului a avut mai multe destinații, printre care reședință domnească, spital militar, școală de medicină, dar și sediul Arhivelor Statului. A fost ctitorită de unul dintre cei mai importanți domnitori din istoria națională a românilor: Mihai Viteazul. Acesta a fost domnitor al Valahiei între 1593-1601 și singurul conducător al unuia dintre statele pre-moderne existente în perimetrul actual al României moderne care a unificat, pentru intervalul 1600-1601, un teritoriu aproximativ egal cu cel al României de astăzi. Astfel că Mihai Viteazul a fost considerat încă din secolul al XIX-lea un personaj important în istoria națională. După instaurare regimului comunist la putere, istoriografia i-a conferit lui Mihai Viteazul un loc mult mai important în istoria națională decât avusese până atunci. Astfel că a fost catalogat drept prefiguratorul așa-numitei "Uniri de la 1918." Acest eveniment istoric a constat în alipirea regiunilor istorice din Austro-Ungaria locuite în majoritate de români la așa-numitul Vechi Regat al României și s-a concretizat în urma Tratatelor de pace de la Saint-Germain (1919) și Trianon (1920). Imaginea lui Mihai Viteazul ca anticipator al "Unirii de la 1918" fost intens promovată mai ales sub regimul Ceaușescu, nu numai prin manuale școlare sau lucrări istorice, dar și prin intermediul filmului istoric ”Mihai Viteazul,” realizat în 1970.

În ciuda importanței covârșitoare pe care regimul comunist i-a acordat-o lui Mihai Viteazul, complexul mănăstiresc pe care l-a fondat a devenit victima cea mai cunoscută a proiectului de demolare a Bucureștiului. Pe locul în care era amplasat, o poziție înaltă în peisajul urban al capitalei, a fost proiectat de autoritățile comuniste actualul sediu al Parlamentului României. În 1985 ansamblul mănăstiresc a fost demolat, însă nu în totalitate. În ultimul moment, au fost mutate prin translatare în pantă biserica și clopotnița, în ciuda planului inițial ca totul să fie distrus. Biserica a fost mutată la baza dealului pe care se aflase până atunci, unde ulterior a fost ascunsă de blocurile construite de comuniști. Biserica a fost inițial amplasată pe Dealul Mihai Vodă, pe fosta stradă a Arhivelor nr. 2, după care a fost mutată pe strada Sapienței nr. 4, unde se găsește și în prezent. Această fotografie, realizată clandestin de către arhitectul român cu câteva luni înainte ca edificiul să fie strămutat, a luat-o cu el în Franța în 1985 când a emigrat. Fotografia în cauză, care astăzi se regăsește în colecția Ștefan Gane, este în exemplar original, format 10x15 cm, imprimată pe hârtie alb-negru. Astăzi, ea este o sursă istorică importantă pentru cunoașterea și scrierea unei părți din istoria recentă a României în legătură cu proiectul de distrugere a patrimoniului național practicat de regimul comunist între 1977-1989.

La sfârșitul lui 1983, Dorin Tudoran exprima idei tot mai radicale privind eșecul total și caracterul esențialmente nociv al sistemului comunist în ansamblu. El percepea acest regim ca fiind iremediabil și profund corupt. Tudoran își făcuse deja publice opiniile în 1983, în câteva interviuri cu diverse instituții de presă occidentale, exprimându-și convingerea că România lui Ceaușescu reprezenta o dictatură absolută. În opinia sa, sistemul comunist era principala cauză a decăderii materiale și morale a poporului român. În eseul său, scris la începutul anului 1984, Tudoran a încercat să prezinte o analiză complexă a rolului și situației intelectualilor din România comunistă. Tudoran s-a concentrat, în primul rând, asupra cauzelor subordonării și supunerii totale a colegilor săi față de regimul comunist. El a descoperit rădăcinile acestui fenomen în persecuțiile și declasarea acestui strat social sub presiunea autorităților comuniste de după 1945, comparându-i pe intelectualii români, în mod sistematic, cu colegii lor din Europa Centrală. Printre factorii care au generat acest conformism total, Tudoran a accentuat specificul tradițiilor politice locale; teroarea din primul deceniu și jumătate al regimului comunist, care a dus la „capitularea morală” a intelectualilor; dependența completă față de stat pentru supraviețuirea lor profesională; în fine, manipularea abilă a mobilității lor sociale ascendente de către autoritățile comuniste. Cu toate acestea, Tudoran susținea că supunerea tacită a majorității absolute a intelectualilor din România față de regim a fost, mai presus de toate, o consecință directă a dominației personale a lui Ceaușescu și a specificului sistemului comunist românesc. Eseul conchidea că intelectualii români trebuiau să-și reafirme și să-și asume responsabilitatea față de societatea românească în întregime, imitând și urmând modelul predecesorilor lor din generația pașoptistă, care au reușit să abandoneze tradițiile politice de subordonare față de stat și s-au emancipat prin îmbrățișarea totală a sincronismului cu Occidentul. Respingând conceptul „rezistenței prin cultură” ca fiind ineficient și învechit, Tudoran pleda pentru o alianță cu alte grupuri sociale, conform modelului polonez. În opinia sa, aceasta ar fi fost singura modalitate de a limita cumva abuzurile sistemului comunist, atâta timp cât schimbarea totală era încă de neconceput. Această lucrare, percepută în perioada respectivă drept cel mai radical text scris de un disident român de la Paul Goma încoace, reprezintă încă până astăzi cea mai bună și convingătoare analiză a situației intelectualilor români din perioada comunistă elaborată de cineva din interiorul României. Mihnea Berindei a primit o copie tipărită a textului original, în limba română, pe care apoi a transmis-o redacției revistei L’Alternative, recomandând eseul pentru publicare. Într-adevăr, textul a fost publicat în limba franceză peste câteva luni (în revista L’Alternative, nr. 29, septembrie-octombrie 1984, pp. 42-50; a doua parte a eseului a fost tipărită în următorul număr al revistei). Într-o notă de însoțire specială adresată redacției, Mihnea Berindei scria: „Textul a ieșit mai mare decât trebuia. Dacă e posibilă, propun publicarea lui în două părți! Dacă nu, aș dori foarte mult ... să se păstreze structura lui, cu motto-uri cu tot. Să rămână, adică, ceva din toate capitolele, textul având o anume structură și „strategie”. Poate interesează o altă revistă, în integralitatea lui. Dacă nu interesează ... revista ce l-a sugerat, nu e nici un necaz. Bine că există textul. Poate apărea și cu alt titlu, mai atractiv!” Acest fragment demonstrează în mod evident rolul personal al lui Berindei în pregătirea textului pentru publicare, confirmând postura sa de intermediar între autorii care scriau în România comunistă și publicul occidental. În pofida aparentelor ezitări inițiale ale redacției, textul lui Tudoran a avut un impact destul de important asupra comunității românești din exil și a pregătit terenul pentru apariția unor critici similare pe parcursul următorilor ani. Acest caz evidențiază contribuția lui Mihnea Berindei la pregătirea „itinerarului” acestui text fundamental al disidenței românești spre publicul său țintă din Occident.   

The collection attracted the attention of former British Prime Minister Margaret Thatcher, who visited the Keston College in 1984. Thatcher attended a reception in Church House, Westminster on April 25, 1984. The photo was taken by Derek Davis, most likely, a hired photographer. According to a Keston News Service report (No. 198, 3 May 1984), this reception was held in order to mark Rev. Michael Bourdeaux’s announcement as the recipient of the 1984 Templeton Prize for Progress in Religion. Sir Sigmund Sternberg and the Bishop of London hosted the event, as chair and co-chair of the newly formed “Friends of Keston College.”  200 distinguished guests were in attendance, among them Margaret Thatcher. She used the opportunity to praise the work of Keston College, noting that she often quoted information provided by Keston in meetings with other heads of government because of its reliability. Margaret Thatcher is associated with the systematic economic policies of neoliberalism that emerged under the Thatcher and Ronald Reagan governments. Neoliberalism confronted the planned economies of Socialist governments throughout the decades in which the Keston Institute was most active. These linkages between the Thatcher government and the Keston College/Institute highlight the intersection of religion and ideology with the politics of neoliberalism and human rights.

The Fine Art Archive consists of diverse documents connected to Czech and Slovak art of the twentieth and twenty first century. Catalogues, books, invitations, journals, photography, slides, cuts and other items have been gathered continuously since the mid-1980s.

Pasărea însăși a fost o figură centrală în opera lui Baász. În prefața catalogului de expoziție Pasărea și lumea păcii din 1986, artistul explică folosirea motivului etern al păsării. Conform acestui text, pasărea apare ca simbolul puterii creatoare artistice în opera lui. Aripile – prezente în arta lui Baász și fără trupul păsării – ne amintesc de opțiunile, posibilitățile noastre.În imprimarea serigrafică din 1984 suntem confruntați cu două tipuri de reprezentări ale pasării. În primul rând, vedem un stol de păsări zburând împreună pe dreapta, organizat, pe un fond albastru. În al doilea rând, vedem o vrabie, care nu este un animal real, ci o jucărie de tip wind-up, care trăiește numai dacă este activată. În ciuda dezavantajelor, vrabia e mult mai mare decât păsările reale. Această operă stigmatizează încă o dată emigrația, făcând o paralelă între păsările călătoare și prietenii lui Baász. Conform unei alte interpretări, cele șapte păsări călătoare simbolizează cele șapte scaune secuiești, adepte ale valorilor tradiționale, pe când vrabia poate fi interpretată ca alter ego-ul artistului, care optează pentru valori și metode proaspete și alege să se concentreze pe viitor în locul trecutului. 

Contrapuncte, ca un fir roșu, a împărțit viața lui Géza Szőcs în două: înainte și după 1982. Alegând să rămână în țara natală, sub supravegherea poliției secrete, fără loc de muncă și confruntându-se cu probleme existențiale, și-a continuat activitatea de disident. La 14 iulie 1984, în spiritul tradițiilor stabilite de Contrapuncte, a trimis o petiție la Comitetul Central al Partidului Comunist Român în care susținea drepturile minorității maghiare și – singurul în acel moment – ale celei germane. La apropierea celui de-al treisprezecelea Congres al PCR, care oferea șansa de a publica instrucțiuni referitoare la politica partidului privind naționalitatea, Szőcs și-a formulat întrebările în zece puncte. La primul punct a cerut includerea în Constituția României a drepturilor etnice colective, nu numai a celor personale – problemă considerată și astăzi tabu –, susținând recunoașterea maghiarilor și a germanilor din România ca grupuri etnice istorice. În plus față de reînființarea Ministerului Naționalităților, care a funcționat între 1944 și 1952, a cerut și elaborarea și garantarea legii naționalităților (minorităților etnice), în conformitate cu Statutul Naționalității din 1945 în vigoare, cu proiectul de Act al naționalității din 1946 al Uniunii Poporului Maghiar și cu Propunerea de proiect scrisă de redactorii Ellenpontok (Contrapuncte). A cerut o dezbatere publică pentru restabilirea cadrului administrativ, instituțional și cultural al comunității etnice în cadrul fostei Regiuni Autonome Maghiare, a Societății Muzeului Transilvănean, a Uniunii Scriitorilor Maghiari din România, a Conservatorului maghiar de muzică din Cluj, a rețelei de școli în limba maghiară din Cluj-Napoca etc. A cerut publicarea documentului de unire a universităților din Cluj, datând din 1959, care stipula ca principiu pentru viitor un număr minim obligatoriu de studenți și de profesori maghiari precum și cadrul educațional. A adus în discuție problema examinării oportunității unor materii precum producția de film maghiar în România sau prelungirea programului de televiziune în limba maghiară care dura o oră. Cel de-al cincilea punct din petiție era deosebit de îndrăzneț, deoarece încuraja alcătuirea și publicarea unei liste nominale cu toți maghiarii și germanii din România. În plus, Szőcs a susținut dezvăluirea informațiilor statistice sociale și economice privind numărul de cetățeni minoritari. În ceea ce privește educația, a cerut să fie făcute publice numărul și procentul de absolvenți de universitate de etnie maghiară și germană între 1945 și 1984, iar pentru ultimii 10 ani, lista nominală a absolvenților care se declaraseră de etnie maghiară și germană, împărțiți pe instituții de învățământ superior. A susținut de asemenea și dezvăluirea statisticilor privind școlile gimnaziale, pe județe, respectiv pe orașe. La cel de-al șaptelea punct din petiție el a cerut PCR să adopte o poziție publică împotriva practicii din presă care, într-un mod semi-oficial, lăsa spațiu în publicațiile periodice sau în alte produse tipărite pentru manifestări naționaliste și antisemite, prezentând rolul istoric al naționalităților, în special acela al minorității maghiare, într-un mod părtinitor și distorsionat. Szőcs a cerut partidului să se distanțeze de politica anti-minoritară a guvernelor interbelice și să facă imposibilă revenirea la o astfel de politică; în ceea ce privește falsificarea și manipularea malițioasă a istoriei, soluția pe care o propunea consta în publicarea „Cărții albe” care să conțină toate documentele – politice și culturale – referitoare la co-existența istorică româno-maghiară. Szőcs propunea ca România să inițieze la Organizația Națiunilor Unite introducerea unui articol în Declarația Universală a Drepturilor Omului care să se refere explicit la drepturile minorităților și să aducă în discuție suplimentarea convenției cu o clauză privind genocidul cultural, respectiv etnocidul, inclusiv elaborarea unui articol care să garanteze ca asemenea situații nu vor mai fi posibile. În sprijinul cererilor și sugestiilor sale, Szőcs a oferit în principal date istorice, organizate pe puncte: A, B, C, D și E. O parte dintre aspectele privind naționalitatea, discutate de Szőcs în spiritul constituționalității, cu respectarea principiilor etnice ale lui Lenin și a libertății democratice de opinie, se regăsea deja în propunerea de program din Contrapuncte într-o formă sau alta. Szőcs și-a motivat petiția susținând că „soluția actuală” a problemei naționalității nu reușea pe moment să oprească masele de maghiari și de germani care doreau să părăsească țara. „Cu excepția celor care sunt de acord cu asimilarea – scrie el – minoritățile etnice din toate timpurile și de pretutindeni au dorit să aibă drepturi egale nu numai ca indivizi cât și ca grup. De aceea cerem nu numai drepturi personale – care adesea se pot dovedi destul de vulnerabile – ci și drepturi etnice colective.” „În concluzie – afirmă Szőcs -, doresc să-mi exprim aprecierea pentru conducerea partidului deoarece a abandonat practica de a recurge la represalii împotriva formulării și exprimării unor opinii diferite de punctul de vedere oficial, caz în care se recurgea imediat la lichidarea fizică sau privarea de libertate pentru o lungă perioadă. Sunt perfect conștient de faptul că în anii 1950 ar fi trebuit să plătesc cu libertatea sau cu viața pentru astfel de activități, cum ar fi publicarea revistei clandestine Ellenpontok – deși această revistă nu ataca sistemul social existent, nu instiga la revoltă și nici nu se opunea politicii naționale a partidului, ci numai practicilor și metodelor care contravin principiilor declarate ale acestei politici.Petiția din iulie 1984 a rămas fără răspuns, însă Géza Szőcs a continuat să se folosească de acest mijloc pentru a-i informa pe liderii de partid de existența revendicărilor minorității maghiare în special. La 10 februarie 1985 Szőcs a redactat o propunere privind formarea unei alianțe a minoritățior. „Vom propune la ONU – scria el – să se pună bazele unui sistem instituțional sub auspiciile sale, al cărui scop să fie reprezentarea principiului intereselor tuturor minorităților etnice din lume.” Își încheia planul cu următoarele rânduri: „Minoritățile etnice care trăiesc pretutindeni în lume reprezintă o uriașă majoritate, mai mare decât orice majoritate considerată separat. Statutul minorității internaționale elaborat de noi ar putea funcționa ca un semn de pace în numele acestei majorități formată din minorități”. La 15 februarie 1985, după o vizită personală din partea lui Szőcs, scriitorul și mai târziu emigrantul Dorin Tudoran a semnat și el propunerea, la fel și economistul și politicianul Károly Király la 27 martie 1985. La 28 martie 1985 Szőcs a trimis o altă petiție la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. La cel de-al șaselea și ultimul punct al petiției, care rezuma noile evoluții, nedorite din punct de vedere etnic din lunile care au urmat după prima petiție, Szőcs a cerut partidului român și conducerii statului să prezinte la ONU și să sprijine propunerea de creare a unei alianțe mondiale a minorităților semnată de cei trei și atașată la petiție. Depunerea acestei petiții reprezenta nu numai o acțiune organizată ci și o demonstrație comună româno-maghiară. Propunerea pentru o alianță mondială a minorităților a fost prezentată și în țările vestice, însă nu a avut consecințe substanțiale.

Video published in December 2016 on the YouTube channel of VLS, 47’ 17”

The material was recorded in February 1984 at the University Stage, Budapest in the third productive period of the band, after the release of their first disc, during the concert entitled Aerobic. The performance was carefully arranged and included first-time performances of new songs, large scale stage design, and costumes painted for the occasion.

The most interesting aspect of the video – beyond its documentary value – lies in the history reflected of its mediality: according to the caption it was shot by a professional television team with three cameras, but it never was broadcasted, as several small characteristics of the material suggest, for example some parts of the image are missing and black blanks have been inserted, while the sound continues.

This YouTube video is most probably the digital version of the once half-cut material: it was abandoned at this stage, when it turned out that permission would not be granted to broadcast it. However, someone archived a copy on VHS. The quality of the image suggests that this tape was digitalized then and published on the internet 32 years after the event.

There are other interesting details: the method of editing songs separately breaks the original span of the concert, some parts were clearly left out; the cameramen sometimes stands in front of the performers; the totals were recorded through the reflecting window of the technician’s cabin, so the stage design is not very prominent.

However, the pillows fixed on the performer’s garb function perfectly. The stage presence of the artists is elemental and provocative. They restart the performance of several songs, and the program is intertwined with various spontaneous actions. Some of the songs sound provocative even today.

Colecția privată Alexandru Barnea documentează, în fotografii și diapozitive color, dimensiunile demolărilor impuse de regimul comunist în București în urma cutremurului devastator din 1977, care a servit drept pretext pentru distrugerea sau mutilarea multor monumente istorice. Politica de demolare a patrimoniului arhitectural și urbanistic a fost considerată drept una dintre măsurile cele mai aberante și mai arbitrare din istoria recentă a României.