Hedwig Ulrike Ruşdea, muzeograf şi etnograf al Muzeului Tehnicii Populare, a întreprins începând cu anul 1964 până la sfârşitul anilor 1970 numeroase cercetări de teren privind tehnica morilor de vânt din Dobrogea, precum şi a istoriei şi rolului lor în comunităţile rurale din această regiune a ţării. În acest dosar, Hedwig Ruşdea a adunat schiţe tehnice ale morilor cercetate, fişe privind istoria artefactelor, interviuri cu foştii proprietari (consideraţi de regimul comunist ca fiind foşti chiaburi), observaţii privind rolul economic şi social al morilor de vânt, analize ale evoluţiei lor numerice şi fotografii cu piesele salvate din satele Enisala, Dunavăţ, Frecăţei şi Mahmudia din Dobrogea. Dosarul reprezintă astăzi o sursă istorică valoroasă privind istoria patrimoniului cultural din Dobrogea. Documentele conținute reflectă argumentele care au stat la baza deciziei conducerii Muzeul Tehnicii Populare de a salva şi reasambla, în expoziţia permanentă din aer liber a muzeului din împrejurimile Sibiului, cele patru mori care fac obiectul acestui dosar și se numără printre cele cinci recuperate în urma cercetărilor întreprinse de Ruşdea în Dobrogea.

Această colecție constă, în primul rând, din materialele confiscate de Securitate la 1 aprilie 1977, cu ocazia percheziției și arestării forței motrice din spatele mișcării pentru apărarea drepturilor omului în România, Paul Goma, un scriitor cenzurat în România, dar de succes în străinătate. Ceea ce este particular colecției este faptul că obiectele confiscate nu au fost distruse, ci păstrate de Securitate, transferate la CNSAS în 2002, de unde au fost returnate lui Goma în 2005. Astfel, colecția este una dintre puținele care au călătorit după 1989 din România în exil și care se află acum în Paris, unde Goma a fost forțat să emigreze la câteva luni după arestarea și confiscarea colecției.

This offset poster represents a significant event both in the history of the Hungarian new wave and in Tamás Szőnyei’s personal story. This was the first item of Szőnyei’s collection. He received it as a present from his painter brother, György Szőnyei. The poster advertised an art-punk act by a certain “Anton Ello” and “Pierre Violence,” who are Gergely Molnár and Péter Hegedűs of the band Spions. They used pseudonyms and their band’s name, Donauer Video Familie (that eventually turned into the not less ironic Spions), was not displayed either. The potential audience would have had little clue of what to expect.

The event was entitled Anne Frank Memorial Evening, and the name Anne Frank appeared on the poster as well. One of the band’s songs was “Anne Frank’s Dream,” which is a violent apocalyptic vision: it is initially about a coercive sexual act with Anne Frank before the Nazis discover her. The text is also open to a variety of figural meanings, one being that the perpetrator is the totalitarian political power itself and listeners of the song are all Anne Franks whose best chance for gratification is to be assaulted before the quickly approaching death. “No future?”—the poster questioned with an homage to the Sex Pistols.

The band Spions had a huge impact on the new wave in Hungary, despite the fact that they could not release an album, and performed no more than two (!) times in Budapest and on one single occasion in the city of Pécs. The band grew out of a lecture series on the history of rock music that was held under the auspices of the Society for Dissemination of Scientific Knowledge (TIT), an institution of public education supervised by the Ministry of Culture. The lecturer was Gergely Molnár, who analyzed texts by Lou Reed, David Bowie, Roxy Music, and the Kraftwerk in an event at the Ganz-Mávag factory, House of Culture in April 1977. The opening and closing acts were songs performed by students of the Music Academy, Péter Hegedűs and György Kurtág Jr. Hegedűs approached Molnár to start a band, and they wrote a bunch of songs together. The event advertised on the poster was their first performance. It happened at the University Stage (Egyetemi Színpad) that was founded in September 1957 by the Loránd Eötvös University of Budapest. The Stage was one of the few official spaces where alternative performing acts and concerts could be held. The proto-Spions was the first art-punk band on this venue. The audience was small, but the songs had a greater impact than they ever imagined. These were formative experiences for such cult bands as Kontroll Csoport, Európa Kiadó, or URH, and their inspirational, witty songs were played throughout the 1980s.

The performance at the University Stage, however, was interrupted by the director of the venue, who went to the stage and explained that the concert had to be cancelled because of “technical reasons.” There is no clear evidence that the disruption was politically motivated, though witnesses say that it did sound bad. Nevertheless, it was made into a political issue by the artists when the next concert was advertised with a poster that used the image of the director of the University Stage interrupting the first performance. The poster contained another direct provocation to the officialdom of the regime. It featured the song “Ungvári Tamás” that bears the name of a famous public intellectual of the Kádár regime as its title. Ungvári was notorious for committing large numbers of factual mistakes in his works, which was noticed by many at the time; but this alone, perhaps, would not have provoked Molnár to devote an entire song to him. But Ungvári also aspired to write on popular music and counterculture with no fewer mistakes: fans, for instance, counted over 3,000 factual mistakes in his bestselling book on The Beatles. Such things, and Ungvári’s antipathy towards the alternative scene, inspired the lines by the Spions: “you mixed up, Tamás / Lennon with Lenin, Tamás / alliteration, Tamás / not politika, Tamás / but poetica, Tamás.”

Acest raport al Securităţii conţine informaţii cu privire la câteva manifeste găsite undeva lângă întreprinderea Timpuri Noi din Bucuresti. Raportul menţionează că manifestele au fost găsite pe data de 10 mai 1977, de fapt după 4 zile de la eliberarea lui Goma. Data nu este însă lipsită de importanţă, deoarece 10 mai era data la care se sărbătorea Ziua Naţională a României înainte de venirea comuniștilor la putere şi era legată de Familia Regală a României, care fusese obligată de comunişti să abdice şi să plece în exil. Raportul Securităţii mai menţionează că manifestele fuseseră găsite de nişte muncitori, răspândite pe o suprafaţă mică între două întreprinderi situate relativ aproape de centru. De asemenea, se preciza că astfel de manifeste nu mai fuseseră întâlnite în nicio altă zonă de pe raza, sau din afara, Bucureştiului. Manifestele sunt de dimensiuni mici, realizate artizanal, şi conţin textul următor: ”Către statul român. Cerem eliberarea lui Paul Goma și a celor arestaţi. Cerem respectarea Drepturilor Omului! Respectaţi Constituţia României în conformitate cu Actul Final de la Helsinki. Vrem libertate!” Două dintre aceste manifeste s-au păstrat în original în Arhiva CNSAS. Manifestele acestea arată că impactul Mişcării Goma asupra societăţii româneşti a fost mai mare decât lasă să se înțeleagă statisticile întocmite de Securitate (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/10, f. 337-338).

The informal group of the Six Artists consisted of Raša Todosijević, Era Milivojević, Marina Abramović, Zoran Popović, Neša Paripović and Gergelj Urkom. The work of these artists began with the establishment of the Student Cultural Center in Belgrade in 1971. It lasted to 1973, when each of them started working independently. Their artistic activity was above all a resistance to the existing practice that was being taught in the framework of school programs at the Academy of Fine Arts in Belgrade. They advocated the establishment of a modern approach to the reconstruction and functioning of artistic institutions, as well as to redefining the effects of art. The accent started to be set on the artist as a subject and to his authorial speech, "speech in the first place". The artists began to introduce new media into art (installation, bodybuilding, photography, film, text ...).

Colecţia Ad-Hoc Mișcarea Goma de la CNSAS conţine numeroase planuri de măsuri împotriva persoanelor implicate în susţinerea scrisorii deschise de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, care urma să fie adresată reuniunii ulterioare a CSCE de la Belgrad. Fiecare dosar de urmărire informativă deschis de Securitate conţine planuri de măsuri care erau aduse la zi periodic, şi care necesitau de obicei aprobarea din partea ofiţerului superior responsabil pentru cazul respectiv. Acest plan de măsuri iese din comun prin faptul că este aprobat la cel mai înalt nivel în cadrul Ministerului de Interne, de care aparţinea Securitatea în anul 1977: planul este contrasemnat de Nicolae Pleşiţă, prim-adjunct al ministrului şi aprobat de Teodor Coman, ministrul de interne. În mod evident, nivelul ierarhic la care a fost aprobat planul indică importanţa acordată de regim acestui caz. Pleşiţă a fost implicat direct în ”neutralizarea” Mişcării Goma şi a condus anchetarea lui Goma, ceea ce a contribuit la înaintarea sa la gradul de general-locotenent în 1977. În vara aceluiaşi an 1977, Pleşiţă a coordonat măsurile represive luate împotriva minerilor din Valea Jiului în urma grevei de la începutul lunii august. În calitate de şef al Centrului de Informaţii Externe în perioada 1980-1984, Pleşiţă a fost implicat în tentativa de asasinare a lui Goma, aflat în exil la Paris, din 1atacul cu bombă de la sediul Radio Europa Liberă de la München, pus la cale de teroristul internaţional Ilich Ramírez Sánchez (Carlos Şacalul) cu sprijinul mai multor poliţii secrete comuniste, din 1981. După 1989, Pleşiţă nu a manifestat niciun fel de remuşcări pentru abuzurile comise în slujba Securităţii, în timp ce încercările de a-l aduce în faţa legii pentru aceste abuzuri au eşuat.           

Revenind la acest plan de măsuri, conţinutul şi data realizării acestuia arată că este vorba despre o etapă intermediară în stabilirea ansamblului de măsuri menite să dizolve mişcarea ce abia apăruse. Data întocmirii planului, 17 martie 1977, arată că din punct de vedere cronologic acesta a fost emis la aproximativ o lună după ce scrisoarea de protest împotriva încălcării drepturilor omului fusese difuzată de Radio Europa Liberă. Din acest motiv, planul poartă titlul:  ”Plan de măsuri în continuarea măsurilor de anihilare și neutralizare a acțiunilor ostile inițiate de Paul Goma, la instigarea și cu sprijinul postului de radio Europa Liberă și a altor centre reacționare din Occident”. În acelaşi timp, planul a fost emis cu două săptămâmâni înainte de arestarea lui Goma, care a avut loc pe 1 aprilie 1977. Planul conține patru categorii separate de măsuri. Prima categorie este reprezentată de măsurile de ”descurajare, derutare și intimidare” și era îndreptată în principal împotriva lui Goma, dar se preciza că se va acționa şi asupra persoanelor care îl contactaseră pe acesta. Măsurile din această categorie constau în diverse forme de hărțuire şi mergeau până la deportarea lui Goma undeva în afara Bucureștiului pentru a-l izola de canalele de comunicație peste graniță. Acţiunile acestea de reprimare ”mai blândă” urmau să fie însoțite de încercări de a rezolva această problemă spinoasă rapid şi fără complicații convingându-l pe Goma fie să renunţe, fie să emigreze. A doua categorie de măsuri viza folosirea presei şi a altor publicații din străinătate pentru a-l compromite pe Goma şi implicit mișcarea pentru drepturile omului inițiată de el în rândurile emigrației românești şi a opiniei publice din Occident. A treia categorie de măsuri privea contracararea mesajelor ”denigratoare” difuzate de Radio Europa Liberă, postul de radio care îl sprijinise cel mai mult pe Goma. În sfârșit, a patra categorie de măsuri consta în acțiuni menite să-l compromită pe Goma în mediul ambasadelor occidentale de la București în încercarea de a-i închide canalele de comunicare cu Radio Europa Liberă şi cu reprezentanți ai exilului românesc (ACNSAS, Fond Informativ, Dosar I 2217/6, f. 109-112). Toate aceste măsuri au eşuat, astfel că Goma a fost în cele din urmă arestat şi interogat cu brutalitate, inclusiv de către Pleşiţă, prin-adjunct al minstrului de interne. Goma a fost eliberat însă după circa o lună, la 6 mai 1977, în urma presiunii internaţionale datorate mobilizării emigraţiei româneşti de la Paris, care a reuşit să convingă o serie de personalităţi internaționale să semneze o petiție pentru eliberarea sa. Acest plan de măsuri ilustrează şi practica Securităţii de a răspândi zvonuri calomnioase despre cei care își ridicau glasul împotriva regimului, pentru a-i defăima şi izola. După cum remarcă Goma: ”Un document de mare importanță - pentru mine. (…) Ştiam că (…) zvonurile-bârfele [calomnioase] (…) erau inspirate de Securitate. Acum însă am dovada că Securitatea nu era doar inspiratoare – ci autoare” (Goma 2005, 397).

At the InterContinental Hotel in Prague on 1 March 1977, Czech philosopher and dissident Jan Patočka met with Max van der Stoel, the Dutch foreign minister, who was at the time on an official visit to Czechoslovakia. The meeting was initiated by the Dutch journalist Dick Verkijk at a time when the Charter 77 signatories were persecuted and silenced by the police. This was the first official meeting of a Charter 77 spokesman with a foreign political representative who recognized Czechoslovak dissent.

Patočka explained in German to the minister and, through a recording, to the international public, that the aim of the Charter 77 was not to fight against the regime, but to demand the observance of the valid constitution and other laws. A day later, President Gustáv Husák called off official talks with the Dutch minister. Jan Patočka was ill at the time and after this meeting he was subjected to days of interrogationby the State Security. Eventually, on 13 March 1977, he died.

This unique sound recording documenting the meeting between Patočka and van der Stoel was made by Dick Verkijk, who initiated and attended the meeting. The recording is stored in the Jan Patočka Archives, which has also decided to make it public and uploaded it to YouTube.

Dick Verkijk played this sound recording during a ceremonial meeting organised on 1 March 2017, on the occasion of the 40th anniversary of this event, in InterContinental Hotel in Prague. Several high representatives of the Czech Republic took part at the ceremony, including the Prime Minister Bohuslav Sobotka and Minister of Foreign Affairs Lubomír Zaorálek. The ceremony was also attended by, among others, the Vice President of the European Commission Frans Timmermans and by the director of the Jan Patočka Archives Ivan Chvatík. Frans Timmermans stated at the ceremony that the activity of the Charter 77 Czech dissident movement had a significant influence on the fall of the Iron Curtain and the end of the Cold War in Europe.

Această schemă simbolizează metoda eficientă şi tipică folosită de poliţia secretă din România comunistă, Securitatea, împotriva celor care încercau să înfiinţeze reţele dizidente în ţară. După toate aparenţele, a fost întocmită pentru ofiţerii de Securitate care pregăteau deciziile operative referitoare la apariţia unei mişcări pentru drepturile omului în România, inspirată de Carta 77. Cel care a pus bazele acestei miscări a fost scriitorul Paul Goma, care a iniţiat mişcarea în februarie 1977 prin redactarea unei scrisori colective de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, pe care în afara sa au semnat-o peste 200 de persoane şi care a fost adresată reuniunii ulterioare de la Belgrad a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Securitatea – poliţia secretă din România comunistă – era confruntată pentru prima dată cu o mişcare civică de o asemenea amploare şi trebuia să acţioneze rapid pentru a împiedica răspândirea acesteia. Pentru a contracara fenomenul, poliţia secretă a trebuit să adune în două luni informaţii complexe cu privire la toţi cei implicaţi în mişcare.

Această schemă împreună cu anexele sale întruchipează procesul de colectare a acestor informaţii complexe în intervalul scurt dintre 9 februarie, când scrisoarea colectivă a fost difuzată pentru prima dată de Radio Europa Liberă, şi 1 aprilie 1977, data la care poliţia secretă l-a arestat pe Paul Goma. Privind schema, primul aspect care iese în evidenţă este asemănarea acesteia cu schemele pe care le desenau profesorii de şcoală primară pentru a înlesni înţelegerea unei teme. Schema evidenţiază de fapt legăturile lui Goma cu susţinătorii din ţară şi din străinătate ai acestei mişcări, care la data respectivă reprezenta o acţiune colectivă de proporţii, fără precedent în România comunistă, şi implicit o provocare nouă pentru Securitate. Schema conţine doar o reprezentare simplistă a relaţiilor lui Paul Goma cu alte personae (schema legăturilor lui Paul Goma). În câmpul central figurează Paul Goma, care este legat, la stânga şi la dreapta, de două coloane cu câmpuri diferit colorate. Coloana din stânga pare să prezinte categoriile de persoane pe care Goma le-a contactat pentru a trimite documente referitoare la mişcarea nou-înfiinţată peste graniţă, în Occident. Aceste persoane sunt împărţite în patru categorii: diplomaţi, ziarişti străini, ”elemente reacţionare din emigraţie” şi “elemente autohtone”. Coloana din dreapta pare să conţină toate categoriile de persoane care îl contactaseră pe Goma în scopul aderării la mişcare. La momentul întocmirii schemei, Securitatea reuşise să identifice doar 288 de persoane dintr-un total de 430; numărul celor identificaţi până la acea dată este adăugat cu creionul. În ce-i priveşte pe susţinătorii lui Goma, schema contine trei categorii de informaţii: măsurile luate (împotriva lor), căile prin care l-au contactat pe Goma şi antecedentele lor politice. Informaţiile complexe strânse cu privire la toate aceste persoane sunt prezentate în anexele la schemă şi se referă la: vârstă, origine etnică, profesie, educaţie, locul de reşedinţă şi antecedente politice – adică informaţii privind acţiuni din trecut împotriva regimului.           

Schema aceasta este un document atipic produs de Securitate şi păstrat în arhivele poliţiei secrete. Singularitatea documentului este legată direct de singularitatea problemei cu care s-a confruntat Securitatea, şi anume, încercarea lui Paul Goma de a pune bazele unei versiuni româneşti a Cartei 77. Noutatea problemei a avut două dimensiuni: prima a constat în reţeaua susţinătorilor lui Goma, iar cea de-a doua în ideile puse în circulaţie de această mişcare. O astfel de solidarizare pentru un scop comun nu mai avusese loc înainte şi nici nu a mai avut loc după mişcarea Goma în România comunistă. În acelaşi timp, apărarea drepturlor omului a reprezentat, deopotrivă, o idee şi un ideal străine de tradiţiile politice din Europa de Est în general, şi din România în particular, chiar dacă se ia în considerare perioada de dinaintea venirii comuniştilor la putere. Astfel, această mişcare ce îşi propunea să apere o idee politică (şi nu un avantaj material) trebuie să fi fost greu de înţeles pentru ofiţerii de Securitate, care s-au străduit din greu să evalueze situaţia şi să înţeleagă scopurile “reale” ale persoanelor implicate în protestul pentru apărarea unei chestinui “abstracte” precum drepturile omului. Această schemă colorată şi anexele sale stau mărturie pentru metodele folosite de Securitate pentru a dezagrega o acţiune colectivă pentru un scop comun, respectarea drepturilor omului, într-o multitudine de acţiuni individuale pentru rezolvarea unor interese personale care puteau fi mai uşor reprimate. După cum afirmă Paul Goma, avem de-a face aici “cu folosirea statisticii în casa terorii” (Goma 2005, 412).

The collection illustrates Alojzij Šuštar's theological and pastoral work as a priest and archbishop who led the Catholic Church in the Archdiocese of Ljubljana despite the restrictions on freedom imposed by institutions under the communist government’s control. The Collection includes books, original manuscripts, Šuštar’s published articles and his correspondence and polemics, which demonstrate his critical stance toward Slovenia’s communist regime in the late years of the regime and in the period of transition to democracy.

Volumul alcătuit din procese verbale privind ședinţele prezbiteriului local din perioada 1977–1983 reflectă dificultăţile întâmpinate de parohia comunităţii evanghelice Honterus în procesul de restaurare a Bisericii Negre. Profitând de pretextul oferit de cutremurul din 1977, Ceaușescu a desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice deoarece această instituţie se opusese anterior dărâmării bisericii Enei din Bucureşti, un monument istoric din secolul XVIII (Panaitescu 2012, 224). Ca urmare a desfiinţării acestui structuri care avea în responsabilitate finanţarea și coordonarea activităţii de restaurare a monumentelor istorice, restaurarea Bisericii Negre a fost întreruptă. Din cauza lucrărilor complexe de restaurare începute, biserica nu mai putea fi folosită de către comunitate. Procesul verbal al prezbiteriului din 27 ianuarie 1979 reflectă discuţiile din cadrul acestui for de conducere bisericesc, prilejuite de informarea primită atunci de la Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice din România conform căreia restaurarea din fondurile statului fusese sistată. Membrii prezbiteriului au dezbătut cu această ocazie strategia pe care comunitatea Honterus trebuia să o adopte. S-a decis redactarea unor memorii către autorităţi prin care să se sublinieze importanţa Bisericii Negre, unul dintre cele mai mari edificii gotice din Europa de Sud–Est. De asemenea, arhitectul Schuller a propus să fie trimisă autorităţilor o documentaţie însoţită de fotografii cu schelele Bisericii Negre, care să evidenţieze pericolul reprezentat de stoparea lucrărilor (Arhiva şi Biblioteca Bisericii Negre, Presbyterium Protokolle 24 /1977–1983, 7).Ca urmare a întreruperii finanţării de către stat, curatorul Otmar Richter a solicitat iniţial sprijinul financiar al Consistoriului Superior, forul de conducere al Bisericii Evanghelice C.A. din România. Deoarece biserica nu avea puterea financiară de a continua proiectul renovării din resurse interne, acesta a apelat la donaţii private și a obţinut sprijinul Bisericii Evanghelice din Renania (Republica Federală Germania). Otmar Richter a vizitat conducerea Bisericii Evanghelice din Renania în toamna anului 1981 și a obţinut susţinerea financiară pentru continuarea lucrărilor. Tolerarea de către regim a acestei iniţiative se explică prin importanţa mare a relaţiilor economice dintre România și Republica Federală Germania, precum și prin criza datoriei externe care a făcut ca autorităţile să fie interesate ca sumele în valută donate de Biserica Evanghelică din Renania să fie cheltuite în România şi să intre în final la bugetul de stat.Pe lângă procesele verbale privind ședinţele prezbiteriului parohiei Honterus, acest dosar mai conţine documentaţii istorice și tehnice, redactate de istorici și arhitecţi privind structura edificiului și evoluţia sa în timp. Aceste documentaţii au fost folosite pentru luarea unor decizii privind soluţiile tehnice utilizate în procesul de restaurare din perioada 1981–2000. Documentele volumului suprind unul dintre momentele cheie ale evoluţiei restaurării Bisericii Negre, când schimbarea radicală a politicilor regimului Ceaușescu privind edificiile de patrimoniu a pus în pericol o iniţiativă locală începută încă din anii 1930, care viza salvarea celui mai import monument de patrimoniu al comunităţii. Continuarea cu succes a restaurării Bisericii Negre reflectă limitele toleranţei regimului comunist în privinţa unor iniţiative venite din partea societăţii, care intrau în contradicţie cu propriile politici.

Colecția Mihnea Berindei cuprinde o parte semnificativă a arhivei personale a fondatorului. Aceste materiale au fost acumulate în exil în perioada 1977-1989, când Berindei s-a implicat activ în sprijinirea disidenților români persecutați de regimul Ceaușescu. De asemenea, el a fost un intermediar important între mișcarea românească de opoziție, pe de o parte, și presa, opinia publică și cercurile politice din Occident, pe de altă parte, jucând un rol crucial în propagarea opiniilor și creșterea vizibilității mișcării românești de rezistență în Occident. Partea principală a arhivei personale a lui Mihnea Berindei este în prezent păstrată la Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale. Aceste documente au fost donate către arhivele ieșene în 2013 și 2016. Aceste materiale includ variate surse referitoare la România comunistă, la politicile regimului Ceaușescu și la diferite manifestări ale disidenței românești (inclusiv documente privind cazuri specifice ale unor disidenți importanți). Colecția cuprinde și o bogată selecție de documente referitoare la activitatea postului de radio Europa Liberă (RFE) în anii 1980, când Berindei a fost asociat și implicat în activitatea serviciului de limbă română de la RFE. Colecția conține, de asemenea, un șir de materiale care privesc evoluțiile din Europa de Est în anii 1990. Aceasta este una dintre cele mai importante arhive private create în exil referitor la România comunistă. Ca atare, colecția va avea o importanță deosebită pentru cercetătorii interesați și pentru publicul larg.

Mihnea Berindei a fost unul dintre cei mai activi susținători ai disidenților români printre membrii comunității românești din exil. În timpul activității sale civice și, mai ales, în calitatea sa de vice-președinte al Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, el a adunat mai multe dosare personale detaliate cu privire la principalii disidenți români, precum și alți oponenți ai regimului. Aceste dosare s-au dovedit esențiale atât pentru strategiile sale de documentare și strângere a informațiilor, cât și pentru mediatizarea persecuțiilor suferite de disidenți din partea autorităților române în presa occidentală. Unul dintre cele mai vizibile și importante cazuri în care Berindei a fost implicat îndeaproape a fost cel al muncitorului Vasile Paraschiv (1928-2011), care a devenit o figură emblematică pentru victimele psihiatriei represive și punitive din România. Interesul lui Berindei față de cazul lui Paraschiv provenea nu numai din preocuparea sa permanentă pentru problemele legate de psihiatria punitivă (fapt demonstrat de alte dosare detaliate pe această temă, păstrate în arhiva sa), ci și din dorința sa sinceră de a-l ajuta pe Paraschiv. Astfel, Berindei, împreună cu faimosul psihiatru român Ion Vianu, recent exilat, au contribuit la organizarea vizitei lui Paraschiv în Franța, în timpul căreia acesta a acordat un șir de interviuri pentru mass-media occidentale și a fost supus unei evaluări psihiatrice independente menite să confirme sănătatea sa mentală. După revenirea lui Paraschiv în România (în pofida speranțelor Securității că el va rămâne în străinătate), Berindei a continuat să monitorizeze permanent activitățile lui Paraschiv și a întreținut o corespondență personală activă cu disidentul român, care a continuat nu numai pe parcursul anilor 1980, ci și după 1990. Dosarul păstrat în arhiva personală a lui Berindei conține câteva piese interesante despre activitatea de disidență a lui Paraschiv, precum și fragmente din corespondența sa cu Mihnea Berindei. Dosarul conține atât originalele românești, cât și traducerile franceze ale celor mai importante documente. Pe lângă o scurtă biografie a lui Paraschiv, dosarul include declarația lui Charles Durand, președintele Asociației Elvețiene împotriva Abuzurilor Psihiatrice în Scopuri Politice, care condamna practicile psihiatrice represive aplicate în blocul sovietic (cu referire specială la cazul Paraschiv). Declarația fusese făcută la Congresul Internațional de Psihiatrie de la Honolulu, în august 1977. Cea mai mare parte a dosarului este alcătuită din câteva scrisori trimise de Paraschiv unor importanți exilați români și activiști anti-regim din țară (inclusiv lui Dumitru Țepeneag, Paul Goma și organizatorilor călătoriei sale în Franța din 1978). Scrisorile către Goma sunt cele mai substanțiale și interesante. Paraschiv, se pare, nu numai că și-a relatat în detalii experiența de victimă a represiunii psihiatrice, exprimându-și solidaritatea cu acțiunile lui Goma, ci și a anexat la aceste scrisori copii ale documentelor și ale scrisorilor oficiale pe care le-a trimis autorităților, precum și ale răspunsurilor pe care le-a primit. Dosarul conține, de asemenea, mai multe scrisori deschise trimise de Paraschiv lui Ceaușescu și conducerii de vârf a partidului pe parcursul anilor 1970, completând astfel imaginea activităților sale de opoziție față de regim până în 1977. Printre alte piese din acest dosar ce prezintă un interes deosebit se află și rezumatul extins al unui interviu acordat de Paraschiv unei comisii de psihiatri francezi pe data de 12 aprilie 1978. Interviul se referea la practicile psihiatrice represive din România. În dosar se regăsesc și câteva cupiuri din ziare, care reflectă cazul respectiv. În fine, dosarul include și o scrisoare trimisă de Paraschiv lui Mihnea Berindei la 23 mai 2007, în care este vorba despre viitoarea sa călătorie la Paris. Acest dosar ilustrează rolul crucial al lui Mihnea Berindei în sprijinirea disidenței românești și, în special, legătura sa strânsă și durabilă cu Vasile Paraschiv.   

Miodrag Mica Popovic (1923-1996) was a painter, art critic, writer and academician. Popovic's lifestyle itself can be described as in cultural opposition to the regime and government that imposed its own ideological forms. Until the end of his life, he clearly demonstrated his incompatibility with the system, which let him stay faithful to the ideal of free thinking and expression. The images from the series the ‘Scenes Painting’ [Slikarstvo prizora] stem from the period between 1968 to 1971. Through that series the artist critized the social and political circumstances in socialist Yugoslavia.