Based on the materials from her collection, Alenka Puhar published the book Peticije, pisma in tihotapski časi (Petitions, Letters and a Time of Smuggling) in Maribor in 1985. The book was based on her experience of participation in the petition for the abolition of the death penalty in Yugoslavia, which was conducted at the end of 1983. A group of citizens, including Alenka Puhar, sent the petition to various institutions, including the Assembly of the Socialist Federal Republic of Yugoslavia. The petition was not successful because the death penalty was abolished only in 1989, but it paved the way for new civil society campaigns in Slovenia, which had their peak in the Slovenian spring at the end of the 1980s, and in the collapse of the communist regime followed by the establishment of the independent Republic of Slovenia.

The book was first published in 1985 and it had two reprints in 2005 and 2009.

Süleyman Kazımov Saadettinov was born on 9 April 1951, in the village of Bashevo, Kardzhali province, Bulgaria. He worked as a mechanical engineer. Süleyman Saadettinov resisted against the so-called “Revival Process” implemented by Communist Party and its campaign of forced name-changing in December 1984 and refused to change his Turkish name to Bulgarian. His resistance was peaceful; he attended a small protest against the “Revival Process”. Because of his resistance, he was arrested and sent to prison and the forced labour camp or the ”concentration camp’, as the collectors define it, in Belene, on the island Persin on Danube river. After about one year he was released and kept on probation until deportation from the country during the summer of 1989. Süleyman Kazımov Saadettinov was expelled with his family from Bulgaria in the summer of 1989, before the collapse of the socialist regime. He and his family found refuge in Turkey. He took the Turkish citizenship. Now he lives in Bursa and has double citizenship – Bulgarian and Turkish.

According to the account of Süleyman, the photograph was secretly taken at a moment when camp prisoners were removed from the camp to work outside of the camp area, near to ordinary workers. In the working area, Süleyman and his friends saw a photographer, taking photos of ordinary workers. They asked the unknown photographer to take a photo of them. The photographer secretly took the photo of the group of prisoners and a week later brought them the developed photograph. When Süleyman was set free from the camp, he took the photo with him.

Süleyman is on the right of the picture, the man crouching and with a mustache.

Invitation and program schedule for the IHF Cultural Symposium, Budapest 15–18 October 1985

Although the plans and practical preparations for the alternative programs of the Budapest Cultural Forum 1985 had been started more than a year earlier, it was this invitation letter and program schedule sent to all Western participants by the International Helsinki Federation from its Vienna Office, an invitation signed by Chairman  Karl Joachim Schwarzenberg on 1 September 1985, that proved the success of devoted efforts made by the IHF staff to organize a three-day East-West Cultural Symposium in Budapest in parallel with the official opening session of the CSCE European Conference.

The main subjects of the alternative forum were much more challenging. They included “Writers and their Integrity” and “The Future of European Culture,” and they offered a good opportunity for free and stimulating exchange of ideas for participants from both East and West. The list of authors invited seemed quite imposing, as it included prominent figures such as György Konrád, Susan Sontag, Per Wἃstberg, Hans Magnus Enzensberger, Derek Walcott, Timothy Garton Ash, Alain Finkelkraut, Danilo Kis, Jirzi Grusa, Ed Doctorow, and Amos Oz. This forum was perhaps the first chance since 1945 for writers from both East and West to enter free public debates on sensitive cultural and political issues such as exile, censorship, self-censorship, the role of national identity in literature, the rights of minorities, the right to history, or the basic question of whether European culture is separate from world culture. And is European culture really one indivisible culture? These questions and issues represented an utterly new approach which regarded cultural freedom as a vitally important and integral part of the overall realm of human rights.    

How did the Budapest “Cultural Counter-Forum” manage to implement the promising plans made by the IHF? Not quite as was expected. Apart from Hungarians, no other participants from Eastern Bloc countries could attend the symposium, either because they could not get passports or because of the were forced to live under police surveillance or under house arrest, or they had been interned or jailed, like many Russian, Polish, Czech, Slovak, and Romanian writers at the time. They were partly represented by some Western writers with Eastern origins, e.g. Jirzi Grusa, Danilo Kis, and Amos Oz, and Timothy Garton Ash, who came from Warsaw to Budapest, spoke for the Polish writers who at the time were still suffering from the harsh measures of martial law. Things were similar in the case of writers who belonged to ethnic minorities. Hungarian participants, like poet Sándor Csoóri and philosopher Gáspár Miklós Tamás, spoke on their behalf, as did two of the most harassed writers and samizdat makers, Géza Szőcs, who was originally from Cluj / Kolozsvár / Klausenburg, and Miklós Duray from Bratislava / Pozsony / Pressburg. Szőcs and Duray addressed open letters to the participants in the Counter-Forum

Colecția Privată Irina Margareta Nistor include o serie de documente scrise, precum și cîteva zeci de casete video VHS care mai păstrează o mică parte dintre filmele occidentale introduse clandestin în România între 1985 și 1989, pentru a fi traduse și dublate de aceasta și apoi difuzate pe casete video în regim (semi)clandestin. Această colecție epitomizează un fenomen al culturii pop fără echivalent în Europa de Est, care a apărut în România ca o alternativă generată de restructurarea programului oficial difuzat prin canalele de televiziune la numai două ore pe zi și la emisiuni de știri despre activitatea lui Nicolae Ceaușescu și a conducerii Partidului Comunist Român.

Arhitectul Gheorghe Leahu a redactat în secret un jurnal în perioada 1985–1989. Având în vedere riscul de a fi arestat de Securitate dacă jurnalul s-ar fi descoperit, acesta îl ţinea ascuns în garajul personal, sub anvelopele de schimb. După programul de lucru, Leahu îşi nota în mod consecvent în acest jurnal aspecte din viaţa de zi cu zi şi impresii personale. În condiţiile înăspririi caracterului represiv al regimului în decursul anilor 1980, jurnalul secret era o formă de defulare a nemulţumirilor unui intelectual în România comunistă.În paginile acestui jurnal, Leahu a relatat pe larg despre lipsurile severe care afectau viaţa cotidiană în România anilor 1980, despre absurditatea politicilor regimului Ceauşescu, despre caracterul ridicol şi în contradicţie flagrantă cu realitatea vizibilă a propagandei oficiale, mai ales a cultului personalităţii dictatorului. Leahu a exprimat în paginile jurnalului numeroase comentarii critice. Conform acestor însemnări, viaţa de zi cu zi în România anilor 1980 devenise o luptă pentru supravieţuire, o fugă disperată după alimente sau alte bunuri de larg consum, iar activitatea profesională, un şir nesfârşit de umilinţe, cauzate de intervenţiile arbitrare şi absurde ale politicului în desfăşurarea activităţii arhitecţilor.O temă predilectă a jurnalului a constituit-o critica politicilor de restructurare urbană a capitalei. Într-unul dintre aceste pasaje, Leahu remarca efectele pe care aceste politici le aveau asupra identităţii oraşului, dar şi a vieţii de zi cu zi: “Se dărâmă pe rupte, se construieşte în loc foarte mult şi foarte prost, se depersonalizează oraşul, i se schimbă complet caracterul, blocurile vin ca un tăvălug, care rade cartiere întregi cu grădini şi curţi şi arbori vechi de zeci şi sute de ani. În locul vieţii liniştite la curte, blocuri în care ne înghesuim ca viermii pe verticală, supuşi austerităţii unor programe de necivilizaţie cu apă caldă de cinci ori pe săptămână, câte două ore, cu frig în timpul iernii, cu depersonalizarea noastră ca oameni deveniţi soldaţi ai unei armate oarbe de muncitori” (Leahu 2013, 56). Jurnalul, care a fost publicat în anul 2005 de către Fundaţia Academia Civică cu titlul Arhitect în “Epoca de Aur,” reprezintă o sursă istorică valoroasă privind viaţa cotidiană în România anilor 1980. Conţintul şi condiţiile în care a fost redactat acest jurnal, reflectă atmosfera de teamă generalizată, sentimentele de frustrare şi neputinţă, pe care le trăiau mulţi intelectuali români în anii 1980.

Gyöngy és homok: Ideológiai értékjelképek a magyar irodalomban (Perlă și nisip: simboluri ideologice de valoare în literatura maghiară) este un studiu istoric și estetic al așa-numitului motiv al „scoicii cu perlă,” foarte popular în creația transilvăneană din anii 1920 și 1930, prezent și în perioadele următoare. Mai mult, este o analiză a ideologiei din spatele imaginii poetice, adică a transilvanismului. Această lucrare nu conținea inițial o provocare ideologică la adresa regimului comunist, dar soarta sa de a fi confiscată de poliția secretă a transformat-o într-o parte semnificativă a moștenirii intelectuale a lui Gyimesi legată direct de activitatea sa ca disidentă, după cum subliniază József Imre Balázs. În același timp, în sens cultural, Perlă și nisip a reprezentat o adevărată lucrare de „opoziție”, a cărei înțelegere a conceptului de transilvanism a adus o critică originală la adresa tradiției dominante a culturii minorității maghiare înainte de 1990. Reinterpretarea conceptului de transilvanism după Primul Război Mondial s-a concentrat pe ideea unei Transilvanii federale în cadrul României, care consta din diferite cantoane etnice autonome, organizate după modelul elvețian. Chiar dacă schimbările demografice majore aduse de regimul comunist în Transilvania ar împiedica implementarea acestui plan, transilvanismul rămâne o ideologie influentă printre membrii comunității maghiare și un teren propice pentru creația literară și artistică.

Transilvanismul timpuriu al comunității maghiare a fost un răspuns la schimbările teritoriale traumatizante care au culminat cu Tratatul de pace de la Trianon din 1920 și au creat o minoritate de facto, separată de „țara sa mamă.” În aceste condiții, era nevoie de definirea conștiinței de sine a minorității maghiare și de întărirea identității sale naționale. Această „strategie” de supraviețuire era necesară deoarece eșecul politic și moral al elitelor conducătoare din Ungaria după înfrângerea suferită în război în 1918 i-a împins pe mulți la sinucidere, alcoolism sau emigrare. Până în 1924, două sute de mii de oameni emigraseră din Transilvania în Ungaria. Transilvanismul era o metodă de apărare spirituală și morală, un răspuns pozitiv la consecințele negative ale Tratatului de la Trianon, care facilita acceptarea morală a situației cu care maghiarii din Transilvania s-au confruntat. Principala sa funcție ideologică era să transforme necesitatea într-o virtute: prezentarea dezavantajului ca pe un avantaj, considerarea încrederii în puterile proprii ale minorității ca o frumoasă posibilitate de independență, ca o șansă de a crea valori specifice. Astfel, compensa transilvanismul senzația de pierdere generată de noua situație. În lumina supraviețuirii, această ideologie juca un rol pozitiv care în așa-numita epocă eroică i-a ajutat pe maghiarii din România să își revină din trauma post-Trianon. Trebuie menționat faptul că ideologia era împărtășită de un grup relativ mic de oamenii, care și-au asumat misiunea, sacrificiul, mai ales din spirit creștin; cu toate acestea, este evident că această credință personală nu putea fi transformată în ideologia unui milion și jumătate de oameni.

Critica adusă transilvanismului a început încă din a doua jumătate a anilor 1930 din partea scriitorilor „populiști”. Ei au ajuns la concluzia că transilvanismul nu înseamnă conștientizarea sobră a condiției de minoritate și a intereselor maghiare fundamentale, ci simplă „credință și aspirații” sau iluzie, care creea o imagine falsă a realității. Faptele istorice folosite ca argumente reprezentau, în opinia acestor critici, jumătăți de adevăr, care erau generalizate exagerat de scriitorii ideologi pentru a ascunde alte fapte istorice preponderent negative. Această imagine iluzorie a realității s-a dovedit necesară și în etapele următoare ale vieții minorității pentru care a jucat un rol asemănător. După cel de-al Doilea Război Mondial atât internaționalismul proletar, cât și iluzia fraternității din „bazinul dunărean” aveau ca scop aplanarea conflictelor de interese dintre învingători și învinși, dintre majoritate și minoritate. După ce mulți scriitori și activiști culturali au respins „dublul angajament” în 1968, regionalismul transilvănean și-a redobândit prestigiul anterior, întărit, de asemenea, de nou înființatele instituții minoritare. Manipulările regimului Ceaușescu și atitudinea de care dădeau dovadă anumiți reprezentanți ai maghiarilor din Transilvania de cooperare cu o variantă mai liberală a comunismului românesc par să fi facilitat validarea acestei iluzorii stime de sine regională. Astfel, ideologia transilvanismului a fost reactivată la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, când nevoia redefinirii identității colective a minorității maghiare a reapărut, în timp ce existența sa ca minoritate era încă nedecisă. Această reactivare s-a produs pe fondul reînvierii intenționate a tradiției, în timp ce operele istorice și ideologia lui Ernő Gáll se concentrau pe „demnitatea individului”. Scrierile lui György Beke și poezia celei de-a doua generații de poeți Forrás a menținut, de asemenea, iluzia posibilității de a conviețui, a rolului decisiv jucat de tradițiile istorice din Transilvania și a mitului surplusului moral inerent în natura umană a indivizilor minoritari, care decurge din nevoia de a juca roluri precum „supraviețuire”, „acțiune” și „disponibilitate de sacrificiu”, care paralizează nevoia de a formula interese reale.

Gyimesi s-a ocupat de conceptul de transilvanism – ideologia minoritară interbelică – deoarece considera că un astfel de fenomen moral și ideologic poate permite un compromis politic permanent de la început. Este dificil de trasat o linie între principiul de a-și apăra propriile convingeri și resemnare. Ea s-a întrebat dacă ideologia intelectualilor, care au îmbrățișat eroic destinul de minoritar, este o justificare pentru a nu face nimic ca să-și schimbe situația. În scrierile sale a considerat că și tradiția politică a compromisului a contribuit la faptul că generația sa s-a regăsit într-o situație mai dificilă de minoritate, decât cea din perioada interbelică. Scopul ei recunoscut era să scoată în evidență natura utopică, mitică a acestei ideologii, care ascundea adevăratele interese politice ale minorității și care, în locul unei strategii menite să rezolve satisfăcător situația, le oferea maghiarilor din Transilvania iluzii. Manuscrisul a fost încheiat la începutul anului 1985, când se părea că un set de concepte raționale, suficient de abstracte era mai adecvat pentru a critica ideologia dominantă din perioada interbelică într-o formă editabilă. Autoarea a încercat să evite toate acele simboluri și metafore înduioșătoare care – în viața spirituală a maghiarilor români din anii 1980 – defineau într-o formă ascunsă simțul identității printre maghiarii din Transilvania, și, prin evidențierea valorilor pozitive ale spiritului transilvănean și ale destinului minoritar, a încercat să facă față „dublei oprimări” din timpul dictaturii.

Viziunea asupra transilvanismului exprimată în Perlă și nisip se caracterizează printr-o voce critică destul de dură. Însă această critică nu este directă. Ea este menită în principal să clarifice conceptele, determinată de nevoia de a surprinde adevărata esență a valorilor șlefuite în mituri. Disecarea detașată a componentelor ideologiei a dus la reacții care au inclus etichetarea autoarei ca distructivă și descrierea efectelor manuscrisului ca dăunătoare, din cauză că această dezvăluire nemiloasă a structurii de valori contradictorii din transilvanism ar putea descuraja cu ușurință cititorul să accepte această situație de minoritar aparent lipsită de speranță. Mai mult decât perspectiva critică asupra trecutului, îndreptată în același timp și împotriva prezentului, Gyimesi nu putea oferi argumente pentru a sprijini speranța și nu putea oferi o perspectivă asupra viitorului, deoarece între anii 1985 și 1987 nu vedea șanse reale de schimbare a reducerii drastice a drepturilor minorităţilor, pe care maghiarii din Transilvania erau obligați să o suporte. Considera că este important să realizeze o evaluare corectă a situației și a conștientizării ei de către minoritate pentru a exprima nevoia de reflecție, dorința de detașare spirituală, sistemul de concepte analitice prin care putea identifica până și cele mai delicate contradicții.

Studiul nu a putut fi publicat. A fost confiscat de Securitate pentru prima dată la 1 octombrie 1985, în timpul unei percheziții la domiciliul autoarei. Gyimesi a trebuit să traducă pasaje aleatorii din studiul său în timpul interogatoriilor. Aproape un an mai târziu, la 30 august 1986, Cercul Limes organizat de Gusztáv Molnár a dat ocazia unor discuții pe marginea manuscrisului în timpul unei întâlniri la Ilieni, în județul Covasna. Sándor Balázs, Béla Bíró, Ernő Fábián, Levente Salat au oferit comentarii (I236674/4). Ei intenționau să publice această dezbatere împreună cu studiul „ulterior, când vremurile vor deveni mai favorabile”. La 7 februarie 1987, Securitatea a efectuat o percheziție în apartamentul lui Gusztáv Molnár din București și a confiscat această lucrare precum și materialele Cercului Limes (I236674/1). Dar, până la acel moment, o copie era deja „într-un loc sigur”. Studiul a fost confiscat pentru a treia oară în timpul percheziției la domiciliul lui Gyimesi din 20 iunie 1989 (Cs. Gyimesi 2009).

Gyimesi dorea ca studiul ei – publicat în cele din urmă în 1992 după schimbarea de regim – să fie o „oglindă de avertizare”, care să-i împiedice pe maghiarii din Transilvania să cadă în capcanele autoamăgirii inerente în ideologia interbelică. Perspectiva morală idealizantă caracteristică transilvanismului, răbdarea exagerată până la punctul neputinței, tendința de a îmbrățișa suferința puteau deveni obstacole în lupta pentru drepturile omului. Gyimesi era de părere că trebuie găsit un echilibru între ideologia transilvanistă a supraviețuirii și principiile legale și politice ale luptei. Mai mult, ea credea că este nevoie nu numai de o reconciliere emoțională și morală, ci, înainte de toate, de un cadru legal pentru a asigura o viață decentă, demnă astfel încât maghiarii din Transilvania să poate duce un trai armonios, cu drepturi depline în România, în ciuda statutului lor de minoritate.

‘Aldona Liobytė. Smiling Resistance' was the title of one of the first books about the writer, publicist and interpreter Aldona Liobytė. Being a very active person with a strong sense of humour, Liobytė initiated and led informal networks among the Lithuanian intelligentsia. She kept up social ties and correspondence with many artists, discussing and making suggestions about creative work and everyday life, as well as supporting the ideas of the younger generation of artists. Through her personal ties and networks, she expressed an outlook (usually in the form of humour, irony or sarcasm) that had a sense of the existence beyond official Soviet ideology. While she was forced to leave her job at the Literary Fiction publishers because of her un-Soviet attitudes, she continued to work in the cultural sphere, writing for children and the younger generation. Translating from other languages was also an important activity and a reliable source of income for Liobytė's family . The collection consists of the papers of Aldona Liobytė, which are split between the Maironis Lithuanian Literature Museum and Liobytė’s daughter Gintarė Paškevičiūtė-Breivienė.

After Ivan Aralica had been granted the Vjesnik literary Ivan Goran Kovačić Award for literature, members of the Zadar branch of SUBNOR condemned this act. This was first commented by the local weekly Narodni list in a lead under headline “Vigilance fell asleep” written by the editor-in-chief Dane Vučenović. In the article, the frequency of attacks on self-management socialism is mentioned and the attempts of “defeated groups from the era of the so-called ‘massive movement in Croatia’.” Vučenović stressed that in that period the opponents of socialism increasingly came out openly in many centres, and so in Zadar, where the writer Ivan Aralica lives, the winner of the Ivan Goran Kovačić Award for the novel The Souls of Slaves (1984). He agreed with the SUBNOR Zadar branch, which criticized the Vjesnik jury for giving the award to a writer whose profile was inadequate because of his participation in the Croatian Spring in Zadar. “We think that such an attitude of the Zadar veterans has a positive significance, and that in the process of giving awards, the political profiles of candidates should be taken into account, at least when special awards are at stake,” Dane Vučenović concluded, indirectly pleading for interventionism in the assessment of literary works.

Ivan Aralica himself stated in his letter of 26 July 1985 to Zlatko Crnković that this lead was an overture for the attacks on him: “It has been a long time since I wanted to write to you, ever since I came to Zagreb at the beginning of July, because right on the eve of my departure from Zadar the campaign against me started with the lead in Narodni list (Aralica and Crnković 1998, 123).

The Dziekanka Workshop was the space of intersection of many domains: visual arts, theatre, music, philosophy. Among music groups that gave concerts in Dziekanka, one might mention punk bands TZN Xenna and Dezerter, intuitive Ossian, and ephemeral projects set by Krzysztof Knittel, Marcin Krzyżanowski, Mieczysław Litwiński, Andrzej Przybielski, and other avant-garde musicians. Familja Radio Warszawa was related with Dziekanka as well. The group was established by Jerzy Caryk, Kuba Pajewski, and Libero Petrič with the participation of many other musicians, artists, and actors. The group combined musical improvisation with electronic experiments and joyful atmosphere while their performances were enriched with elements of theatre and astonishing scenographies. The photography made by Tomasz Sikorski presented the installation-environment created by Familja Radio Warszawa in Dziekanka, December 28-31, 1985.

Secret report of the Hungarian State Security Service, 16 October 1985

The state security services of communist Hungary began to follow the preparations underway for the Counter-Forum Budapest 18 months earlier, i.e. as early as March 1984, by gathering regular information and agent reports on the informal meetings of IHF representatives and some Hungarian dissident intellectuals in Budapest. By the opening of the official CSCE Cultural Forum in mid-October 1985, the entire staff of the Hungarian secret police had been mobilized with the main task of preventing any potential conflict or open scandal before, after, or during the six-week-long prestigious East-West diplomatic conference, as a “top secret” daily information report dated 16 October 1985 (just one day after the grand opening of the CSCE Conference) clearly proves. It seems to be a telling sign of flurry and an excess of caution or paranoia that on that day this was the second report submitted by the secret service on the same subject: reporting on all suspicious signs and information concerning the efforts of the IHF to find public places: restaurants, conference rooms in downtown Budapest for the use of the Counter Forum. This brief report, which contained both false and misleading information, also illustrates the incompetence of the Hungarian secret police, as they do not seem to have been aware of the latest news, according to which the Counter-Forum had been refused permission to hold its session in a public place a day before and so was hosted by Hungarian dissident poet István Eörsi and film director András Jeles, who offered their private residences for the sessions.   

Ziyatin Nuriev was born in the village of Most, municipality of Kardzhali (1955). He graduated from the High School of Arts in Kazanlak and then studied painting at the National Academy of Arts in Sofia. During his second year at the Academy, he changed his speciality to sculpture in the class of Prof. Iliya Iliev. Nuriev graduated from the Academy in 1982.

Initially, Ziyatin Nuriev worked with basalt, one of the hardest materials. His favourite themes are the figure and the portrait. He took the human figure to abstract form using various materials – marble, bronze, wood, ceramics. Even his first participations in national exhibitions were noticed – in 1985, in the National Youth Exhibition, he won the prize of the Union of Bulgarian Painters and two years later, he received the annual prize in sculpture of the Union of Bulgarian Painters. Some of his works were bought by the National Art Gallery, the Sofia City Art Gallery and other leading galleries in the country.

During the so-called Revival Process (an attempt of the Bulgarian Communist Party to forcibly assimilate the Muslim population – Turks, Pomaks, Tatars, Roma), the name of Ziyatin Nuriev was changed to Zlatin Norev. The Revival Process began in the early 1970s and continued until the end of state socialism. The measures for the implementation of this policy included forced change of the Arabic-Turkish names with Bulgarian, restrictions in the use of the mother tongue by representatives of the above-mentioned groups, forced restraint of their traditional customs and rituals and of the use of their religion. The assimilation policy of the socialist authorities provoked a wave of resistance which played a significant role in the development of open civil opposition to the communist regime.

Until 1990, Ziyatin Nuriev worked in Bulgaria but afterwords he moved to Istanbul.

When often asked if he feels distressed about Bulgaria because of the "Revival Process" and the change of names, Ziyatin Nuriev answers: "I was distressed about the country not as people but, let's say, as government. How could I be distressed and offended by my friends, acquaintances, neighbours? It wasn't their fault. They were even more surprised and frightened than us. Because we were in a way prepared in advance. Something was telling us it was going to happen. I remember many people, colleagues and friends, who literally broke into tears. But these are other things – ethnical affiliation, this and that; that's not a problem for me. This is a wholly different story. If you ask me if I'm offended or distressed about Bulgaria – no, absolutely not. Because Bulgaria is my home. I'm glad that I was not alone at the exhibition last night. [...] I'm not a patriot, neither Bulgarian nor Turkish." (Dzhambazov 2016)

"The changes in Bulgaria in the 1990s enabled my departure for the megalopolis [Istanbul – A.K.]. But it wasn't planned. I didn't want to leave my own country. Remember the insanity of 1989 when many people were expelled or forced to leave the homeland. Not that I didn't want to see the world and live in it but I didn't want it to happen that way. That's why I arrived in Istanbul as an ordinary tourist, not an exile (1990). It was summertime and with a friend of mine went to see the museums. We walked along the İstiklal Avenue and then entered the trade centre for textiles and fashion. We were filled right away with a sense of luxury and glitter, felt the smell of incredible scents. I introduced myself to the manager and showed her my brochure. It turned out that we were at "Vakko", chain stores with galleries located in the biggest Turkish cities – Istanbul, Ankara, İzmir... My first exhibition in Turkey was at Vakko in Ankara in 1991. The same year, I was offered a lecturer's position at the Faculty of Fine Arts at the Marmara University. For 16 years now, I lead there the workshop on stone-cutting which I actually founded. [...]

Do you remember the Revival Process?

- We all have to remember it so that we won't repeat the same savagery. But I must also forget about it because of the relations with my friends, fellow-citizens, compatriots" (Cesur 2006).

Ziyatin Nuriev participated in international symposia and exhibitions in Poland, Turkey, Japan, the Canary Islands and others. He never broke his connection with Bulgaria; he had exhibitions in Burgas (Prolet Gallery, 2006??), Varna (Gallery 8, 2014), Plovdiv (Resonance Gallery, 2015), Kardzhali and Sofia (2016). His sculptures can be seen in many Bulgarian towns and cities.

The sculpture "Window" was created in 1985, the year when the campaign for a large-scale change of the Arabic-Turkish names with Bulgarian was at its height; all administrative structures, the repressive apparatus and the state organizations of the totalitarian regime were engaged; in only two months, the names of over 800 000 people were changed. The assimilation policy of the socialist authorities provoked a wave of resistance which played a significant role in the development of open civil opposition to the communist regime.

Although the author says that they are not directly related to the "Revival Process", the works of Ziyatin Nuriev express his protest. Despite the similarity in material and technique between "Window" and his earlier works ("Dream", 1982; "White Light", 1983; "Head", 1984), the difference in the message of the sculpture is considerable: "The wound of unbearable violence is engraved in this sculpture; a wound on the person's morals, on the family, the society. The window of Ziyatin Nuriev gives us the possibility and the impossibility to touch what we won't ever experience. The possibility – because he has brought out to the surface the iceberg of pain; the impossibility – because he has locked up all external expressions of pain.

The eyes are missing.

The lips are missing.

In the place of the eyes, from the meandering edge of the eyelid line, depending on the light, the shadows casted could call the look of sorrow from which a sigh slips out whispering. 

In the place of the lips, on the border where the two halves of the face meet, the concealed lamentation passes over, the red vertical line of the silence.

Ziyatin chooses for the first and may be for the last time the bust, the most used pattern for heroization of the character. He deprives his character of individual characteristics but presents him with plastic uniqueness – he takes from the crown, prolongs the scull, flattens the body, marks the nose and cuts the volumes by sharp edges. He includes the clasped hands which emphasize the geometry of the forms as well as the delicacy of the details. At first, the sculpture looks deceivably fragile but it has the mighty hardness of the basalt. The differences in the texture of the basalt cause differences in the shades of grey. This is particularly visible in the place of the eyes; the tangle of dark and light spots begins from the area of the eyes, runs through the temples and reaches the back of the head. The grief is transformed into enlightenment. The shades of grey are not enough and Ziyatin uses brick-red to wound particular edges or places of the head and the body.

The window is blocked up for those who observe and open for those who can sympathize." (Iliev 2011: 34-35)

This was the very first album created by the artist Lóránt Méhes from the photos accumulating in his box, incorporating the best photos from his collection. In this sense it differs from the rest of the compilations, which are all arranged in chronological order (these photos are featured exclusively here and are missing from those other chronologies).

În ultimele decenii ale comunismului românesc, cozile pentru diverse bunuri alimentare sau de larg consum erau o prezență cotidiană.  Imaginile cozilor sunt comune tuturor fostelor țări comuniste din Europa Centrală și de Est. Fotografiile lui Andrei Pandele sunt însă diferite pentru că ilustrează o perioadă de decadență și degradare a vieții umane fără egal în blocul sovietic. Ele arată absurdul măsurilor arbitrare luate de regimul Ceaușescu, care reintrodusese cartele pentru alimente sub pretextul așa-numitei ”alimentații raționale.” Penuria cruntă de produse alimentare era rezultatul direct al deciziei de a putea plăti datoriile externe ale României și a putea deveni mai puțin dependent de Occident și implicit mai puțin nevoit să facă concesii pentru eliberarea disidenților arestați pentru vina de a fi criticat politicile sale. Fotografiile lui Andrei Pandele sunt impresionante pentru că reprezintă nu numai un Bucureşti întunecat şi murdar sau cozi interminabile, ci și oameni complet lipsiți de speranță. ”Mi-a luat ani de zile să remarc și ceea ce nu mă interesa să remarc. Oamenii privesc și, de regulă, nu văd decât ce îi interesează. E ceva absolut firesc. Așadar,  mi-au trebuit mai mulți ani ca să văd și ce nu mă interesează. A fost o chestiune de antrenament, de educare a ochiului, la care, trebuie să recunosc, a contribuit și formația mea de arhitect.  De ce spun aceasta? Fiindcă nu eram, de la bun început, în timp real, conștient de ceea ce fotografiam exact. Unele lucruri, simbolistica lor ascunsă, gravă, le-am descoperit și eu însumi la mult timp după ce făcusem pozele. Vedem, adesea, ceea ce putem să vedem...,” spune Andrei Pandele cu privire la ceea ce el denumește o ”anormalitate furibundă.” În acest sens, Andrei Pandele menționează că ”în fotografiile mele despre viața cotidiană din comunism, implicită, dar vizibilă când privești cu atenție fotografiile, e anormalitatea care este/era reprezentată de mici detalii. Butoaie cu brânză pe trotuar. Sau plase care stau înșirate pe trotuare, plase goale. Sau sticle cu lapte înghețat la stradă. Și multe multe altele. Era o anormalitate, cum să spun, furibundă.”