(Liszt Ferenc Square, Budapest, September 25, 1993)

În cadrul unui proiect civic și etic fără echivalent în vreuna dintre țările ex-comuniste din Europa, colecția Muzeului din cadrul Memorialului Sighet reprezintă un extraordinar loc al memoriei, individuale și colective, a comunismului românesc văzut din perspectiva victimelor acestui regim. Colecția muzeală a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței include un număr impresionant de documente, fotografii, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuscrise, albume și obiecte diverse, care ilustrează dimensiunea represivă a regimului comunist din România, precum și reacția societății față de acest regim, în conformitate cu viziunea promovată de Fundația Academia Civică prin intermediul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului. 

Între manuscrisele operelor lui Adrian Marino aflate în colecţia sa, memoriile acestuia intitulate Viaţa unui om singur se remarcă prin critica virulentă a mediului literar românesc din anii 1964-1989. Manuscrisul reprezintă un text imprimat, în format A4, care însumează 633 de pagini. Publicarea postumă a acestui volum de memorii în anul 2010 a produs o dezbatere aprinsă în presa românească privind raporturile intelectualilor români cu regimul comunist, care a atras o atenţie deosebită asupra cazului Marino. O primă versiune a memoriilor sale, care se oprea în anul 1989, a fost scrisă între februarie şi decembrie 1993. Fiind nemulţumit de această primă versiune, Marino a rescris textul în a doua parte a anilor 1990, și a adăugat  perioada post-1989. Autorul s-a folosit de arhiva sa personală, în mod special de corespondenţă, pentru a reconstitui în detaliu momente petrecute cu câteva decenii în urmă. Memoriile lui Adrian Marino constituie - dincolo de relatarea vieţii unui intelectual sub comunism - o analiză critică a mediului literar şi a raporturilor dintre intelectual și putere în România comunistă. În acest sens, Marino a criticat compromisurile făcute de o serie de personalităţi ale culturii române din perioada comunistă, precum istoricul şi criticul literar George Călinescu, şi a încercat să explice ceea ce acesta numea “colaboraţionismul în masă” al intelectualilor români. În opinia lui Marino, acest fenomen se explică “prin lipsa totală de tradiţie şi conştiinţă civică, de tip liberal democratic-occidental” în rândurile intelectualității româneşti, care este “în mod structural, organic şi tradiţional, conformistă şi obedientă”, cu atât mai mult   în perioada comunistă, când a depins din punct de vedere economic “integral de Stat” (Manuscris, 71; Marino 2010, 57). Acest ultim aspect al dependenţei economice a intelectualilor faţă de instituţiile statului comunist a fost analizat de antropologul american Katherine Verdery prin prisma conceptului de “mecanisme de alocare birocratică” (“mechanisms of bureaucratic allocation”) (Verdery 1991, 94.).  “Mecanismele de alocare birocratică” a resurselor şi competiţia dintre intelectuali pentru accesarea acestora au reprezentat instrumente prin care autorităţile comuniste au cooptat intelectualitatea în vederea implementării unor politici culturale care să le legitimeze  puterea (Verdery 1991, 94). Încercând să scape acestui mecanism prin care intelectualii erau instrumentalizaţi, Adrian Marino a ales să nu se angajeze într-o instituţie culturală oficială, explicând această opţiune în memoriile sale:  “Am fost şi am rămas mereu un ‘om liber’. [...] Nu datorez regimului comunist nimic. Am fost şi am rămas străin de orice idee de  ‘carieră socială’, universitară, academică etc.” (Manuscris, 309; Marino 2010, 254). Prin această alegere, Marino a încercat să evite subordonarea operei sale faţă de “orice formă de ‘cultură oficială’” şi să poată practica o aşa-zisă “‘cultură alternativă’”  (Manuscris, p. 309; Marino 2010, 254). Prin “cultură oficială” Marino înţelegea de fapt produsele culturale create de politicile implementate de regimul Ceauşescu în domeniul culturii (precum discursul istoriografic naţionalist), iar prin “cultură alternativă” acele manifestări culturale care scăpau procesului cenzurii şi erau tolerate de regim. Pe de altă parte, cărţile lui Marino au primit acceptul de a fi publicate din partea mecanismelor cenzurii, au fost publicate la edituri de stat, ceea ce înseamnă că acestea au devenit implicit parte a culturii oficiale a epocii.

Colecția de Istorie Orală a Memorialului Sighet conţine câteva mii de mărturii extrem de relevante pentru ceea ce a însemnat în general regimul comunist din România și în special experiența concentraționară a mii de foști deținuți politici. Unicitatea acestei colecții de istorie orală este strict legată de recuperarea și conservarea sistematică a memoriei celor care au trăit experienţe traumatice semnificative în timpul regimului comunist în scopul de a salva de la uitare acea parte a istoriei care fusese oficial suprimată până în 1989, dar care a ieșit spontan la suprafață imediat după schimbarea de regim.