The photo shows the first line-up of the band Azra in Gospić in October 1978. The concert was part of the first tour of Azra organized by Polet. The first line-up consisted of Branimir Johnny Štulić, Jura Stublić, Marino Pelajić, Branko Hromatko and Mladen Max Juričić. In 1979, Jura Stublić, Marino Pelajić and Mladen Max Juričić left Azra and founded the group Film. With Azra soon reformed by Johnny Štulić, the group Film became one of the leaders of the new wave scene not only in Zagreb but also throughout Yugoslavia.

After the strike in Gdansk in August and September 1980 and the establishment of the Solidarity trade union, which meant the beginning of the fall of communism in Poland, Štulić wrote the song "Poland in my heart." It expresses explicit support to events in Poland, and mentions Wojtyla, i.e. Pope John Paul II. Among the young people in Yugoslavia, this song was perceived as a call to freedom from communism and cultural disagreement with the older generation who were in the Party.

After one concert and eight studio albums, Azra broke up in 1990. After several changes in the original line-up, group Film continued to perform and still plays today under the name Jura Stublić & Film.

Colecția Victor Frunză reprezintă o sursă istorică importantă pentru cunoașterea și scrierea istoriei acelei părți a exilului românesc care a fost implicată activ în susținerea disidenților din țară și în mediatizarea în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului Ceaușescu. În mod special, colecția ilustrează activitatea colecționarului și a altor personalități ale exilului pentru respectarea drepturilor omului în România. De asemenea, documentele din această colecţie reflectă și implicarea românilor din străinătate în reconstruirea democrației în țara de origine.

Această scrisoare este un document important pentru istoria disidenței în România fiind o dovadă a opoziției deschise a unui român care locuia în țară față de dictatura lui Nicolae Ceaușescu. În acest caz s-a aflat Victor Frunză, scriitor și ziarist român, care în 1978 s-a deplasat cu viză turistică la Paris. Cu această ocazie, a contactat un reprezentant al Agenției Reuters, căruia i-a înmânat o scrisoare adresată lui Nicolae Ceaușescu. Textul scrisorii l-a compus în România și i-a memorat conținutul, neriscând să o transporte pentru a nu fi descoperit la controlul din vamă. Așa că a rescris-o din memorie după ce a ajuns în Franța. Materialul în cauză a fost publicat de către Frankfurter Algemeine Zeitung și difuzat de postul de radio Europa Liberă. De asemenea, un exemplar al scrisorii a fost expediat de Victor Frunză, prin poștă, lui Nicolae Ceaușescu. În esență, scrisoarea sa era o critică adusă dictaturii lui Ceaușescu: „Vreau să-mi manifest (afirma Frunză – n.a.) profundul dezacord cu reînvierea cultului personalității, chiar dacă forma de astăzi este o variantă îmbunătățită, decorată cu steagul național.” Concluzia lui Frunză era aceea că ”tipul de democrație socialistă din România nu era decât o parodie a discuțiilor prin intermediul discursurilor, nici măcar acestea nefiind scrise de cei care le rostesc.” Documentul se regăsește în arhiva IICCMER și este o copie originală a scrisorii sale apărute în limba germană în Frankfurter Algemeine Zeitung. Scrisoarea a fost publicată ulterior de Victor Frunză în limba română, la editura pe care a înființat-o după plecarea sa din România, în paginile cărții Pentru drepturile omului în România (1982). Ediția a II-a a acestui volum a apărut în 1990, la București, sub egida Editurii Victor Frunză.

Conform unor note și înregistrări foarte timpurii, producția Macskarádió (Radioul Pisicii) a debutat din școala secundară, la începutul anilor 1970, folosind poveștile din revista intitulată Bendzin, ale experimentului comic intitulat Utazás a világ körül (Călătorie în jurul lumii), precum și alte povești, pe care le-a dezvoltat până la sfârșitul anilor universitari, în 1978. Primul magnetofon al lui Darkó a fost faimosul Mambó maghiar, moștenit de la părinții săi, apoi a folosit un SANYO. El a fost foarte inventiv, deoarece știa limitele tehnice ale magnetofoanelor. El nu lucra cu butonul de switch, ci cu mâna, el punea manual banda la capul de înregistrare, în timpul înregistrării. Darkó a făcut totul cu un magnetofon și un microfon.

Benzile audio ale Radioului Pisicii sunt conținute într-un produs est-german cu seria ORWO TYP 120/360 m Double Play, 5/482. Pe caseta sa este indicat “A MACSKARÁDIÓ különműsora” (Programul special al Radioului Pisicii). Pe prima față Macskarádió I. (Radioul Pisicii I) rulează întreaga poveste, iar cea de a doua bandă, Macskarádió II (Radioul Pisicii II.), care este ceva mai flexibilă în structura sa, conține un program muzical de seară. Pe cea de a doua bandă, Darkó a stocat zgomotele, sunetele necesare pentru piesa radiofonică, de exemplu sunetul cârligelor roților trenului, sunetele animalelor.

Radioul Pisicii nu este numai un studio, dar un loc spiritual, în care lucrurile se adună, se întâlnesc sau se despart, un loc ocult, unde se întâmplă dispunerea și potrivirea poveștilor. Toate personajele vorbesc prin vocea lui Darkó, o voce maghiară de film caracteristică anilor patruzeci ai secolului trecut, pe un bon ton (manierat, politicos). Dar acestea sunt voci experimentate, interpretul a vorbit întotdeauna în sanctuarul Radioului Pisicii, numai atunci când a fost suficient de exaltat. El a realizat înregistrarea audio în etape. Elaborarea fiecărui detaliu, fiecărei secvențe este mentală. Potrivit lui Péter Egyed, faptul că a făcut-o atât de mult – și de departe, nu dintr-o singură încercare – a transformat-o într-o poveste extrem de complicată. Există cel puțin trei nivele, greu de sesizat chiar și după una, două sau trei audieri. Datorită metafizicii și complexității sale, este evident că piesa radiofonică nu a fost făcută pentru publicul larg. Continuitatea întâmplării este persecuția. Personajele sunt împărțite, în principal, în trei grupe. De fapt, există o bătălie de intenții, în care tipul de înșelăciune al serviciului secret este crucială. Este o chestiune de fals, credulitate; cine este capabil să reconstruiască realitatea reală în câmpurile virtuale de sunet?

În Cluj și în Târgu Mureș îi era cunoscută lumea, lumile construite de el. Când István Darkó dorea să se afle în elementul său printre cunoscuți și prieteni, el aducea Radioul Pisicii și îi lăsa să-l asculte. Ei l-au ascultat, s-a răspândit vorba, iar notorietatea Radioului Pisicii a depășit teoretic și, practic, și cercul mai restrâns de prieteni. Avea un misticism. Nu s-a răspândit ca un samizdat, pentru că era o bandă originală și o copie a ei nu a fost făcută niciodată. Dar faptul că această bandă a fost ascultată de 10-20-50-100 de oameni și așa mai departe a transformat-o într-o producție semi-publică. Pe bandă rulează o analiză continuă a ființei. În lumea lui Darkó, există un pic de Orwellian, lumea trecerii, a lucrurilor care încă nu s-au întâmplat, care nu pot fi experimentate de omul viu. În viziunea sa asupra vieții a existat și o apropiere extraordinară a morții. Să fim atenți, pentru că trăim într-o lume în care și cealaltă lume apare, chiar dacă nu vrem să o conștiențizăm!

Interpretând, Péter Egyed nu a putut ignora parametrii de spațiu și timp ai apariției Radioului Pisicii. El credea că Radioul Pisicii trebuia să fi avut un material de experiență, care nu ar fi putut exista independent de ceea ce István Darkó a experimentat. De ce nu a scris altceva? Potrivit lui Egyed, Securitatea, partidul de stat și alte organe nu erau administratorii bine intenționați ai umanității, ci aceia care au urmat ordinele și că ordinea nu era despre servirea binelui societății civile. Ei – contemporanii – au jucat, de fapt, conform decorurilor societății socialiste dezvoltate multilateral. Trebuia să fie jucat pentru ca lucrurile să fie în regulă, dar toată lumea știa că era vorba de altceva decât ceea ce au jucat. În decoruri nu există viața reală, ci doar Nimicul, dar unde era viața reală atunci? El a crezut că viața reală a fost acolo, în ceea ce ei au experimentat în intimitate și în ceea ce a apărut în intimitate, în prietenii adevărate, în relații de dragoste, etc. Societatea avea o viață care sprijinea acest lucru, spre deosebire de cea care dorea să distrugă acest lucru. În armată, ofițerii le-au spus că ei, intelectualii, nu sunt necesari pentru țară, nici ca intelectuali și nici ca soldați. Ei erau “cantitatea neglijabilă” și i-au făcut să înțeleagă că nu au fost socotiți din punctul de vedere al viitorului socialist.

Acest manuscris de 88 de pagini conține textele a opt predici și pare a fi fost pregătit să fie trimis spre publicare în străinătate. Autorul a fost preot și în același timp profesor la Institutul Teologic din București, şi a fost închis între anii 1948 și 1964. În timpul detenției la temuta închisoare de la Pitești, a fost constrâns să participe la așa-numitul proces de reeducare, care a transformat o parte dintre prizonieri în torționarii celorlalți. Bântuit de remuşcări privind această cumplită vinovăție, Calciu-Dumitreasa a încercat, potrivit propriei mărturii, să aștearnă pe hârtie o explicație privind această experiență din închisoare în speranța că astfel își va mai ușura sufletul. Totuși, el și-a schimbat prioritățile în momentul în care, imediat după cutremurul din 1977, au început demolările de biserici în București față de care ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a luat nicio atitudine. Atunci, Calciu-Dumitreasa a conceput o serie de predici nonconformiste, prin care critica educația ateistă și le reamintea studenților de valorile creștine fundamentale, de misiunea lor de preoți, care trebuiau să zidească și nu să dărâme biserici pentru a avea grijă așa cum trebuie de enoriașii lor. Şapte dintre aceste predici au fost rostite de autor în Biserica Radu Vodă din București între 8 martie și 19 aprilie 1978. Semnificativă este predica din 15 martie, în timpul căreia Calciu-Dumitreasa a condamnat explicit demolarea Bisericii Enei, prima biserică demolată în București. Cea de-a șasea predică din 12 aprilie 1978 nu a mai putut fi rostită în biserică, ci pe treptele acesteia, pentru că autoritățile au dispus atât blocarea accesului în biserică, cât și închiderea studenților în dormitoare pentru a împiedica desfășurarea predicii, eveniment ce devenise între timp extrem de popular. Cea de-a opta predică ar fi trebuit să deschidă pe 17 mai un nou ciclu, intitulat Creștinătate și Cultură, dar nu a mai putut fi rostită din cauza îndepărtării autorului din postul didactic. Persecutat de Securitate, Calciu-Dumitreasa a susținut în 1979 înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, ceea ce i-a adus o nouă arestare și apoi o întemnițare pentru cinci ani. A fost eliberat în 1985, după un lobby internaţional foarte intens, în special din partea Statelor Unite ale Americii, care au amenințat chiar cu retragerea Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate. Un an mai târziu, a plecat în exil în Statele Unite ale Americii, unde a trăit până la moartea sa. Această versiune a predicilor diferă puțin de aceea publicată în volum după căderea comunismului prin faptul că menționează și numele celor care s-au făcut responsabili de întreruperea seriei sale de predici în 1978.  

Zakládající prohlášení Výboru na obranu nespravedlivě stíhaných (VONS) z 27. dubna 1978, které podepsalo sedmnáct signatářů Charty 77, kteří zde zveřejnili své adresy, aby se na ně lidé mohli obracet. Cílem VONS bylo sledovat případy osob, které byly trestně stíhány či vězněny za projevy svého přesvědčení nebo které se staly oběťmi policejní a justiční svévole. VONS prostřednictvím číslovaných Sdělení s těmito případy seznamoval domácí i mezinárodní veřejnost a žádal československé úřady o nápravu. Nespravedlivě pronásledovaným a vězněným pomáhal se zajišťováním právního zastoupení a zprostředkováním finanční pomoci.

Impulzem ke vzniku VONS byly mj. události spojené s plesem železničářů v lednu 1978, kterého se chtěli zúčastnit signatáři Charty 77. Státní bezpečnost však tři z nich zadržela. Na jejich podporu vznikl Výbor na obranu Václava Havla, Pavla Landovského a Jaroslava Kukala, který shromáždil podklady pro jejich obhajobu a o celém případu informoval domácí i zahraniční veřejnost. Obvinění byli po šesti týdnech propuštěni a trestní stíhání bylo zastaveno. To bylo velkou vzpruhou pro členy výboru i další disidenty, a tak byl v květnu 1978 založen VONS.

The Casual Passer-By Collection by the Bosnian-Herzegovinian conceptual artist Braco Dimitrijević consists of eight photographs and two posters (portraits) created in Zagreb and Belgrade in 1971. The photographs and posters (portraits) were the foundation of his three performances from the "Casual Passer-by" series staged in Yugoslavia. They were subversive performances in which the author hung portraits of chance passers-by in public spaces, otherwise intended for executives, in this way questioning established forms of communication in the public space of a socialist state.

The court documentation in the collection shows that Kiš defended himself by explaining that his book was created as a gesture of a "legitimate and necessary defense, as a value greater than the prosecutor's honor: [a gesture] of my literary existence and my literary approach, as well as generally, as a fundamental defense against fatal and destructive judgements of a layman". In court, Kiš took the view that he was a writer and had the right to defend himself, using literature, against unfounded attacks on his work.

In a written statement delivered to the court, Kiš wrote: "The particular polemic sharpness of my book was, in addition, dictated not only by rough challenge and polemic fervour, but also by the literary genre itself: traditionally, polemic uses irony, sarcasm, ridicule, because it is a form of literary struggle." Kiš claimed further that polemics is a category of literature which an author can legitimately use and cannot be subject to claims of defamation. He listed a series of polemic writers and literature to try to defend his right to artistic expression. He also advocated for the view that literary controversy is actually a kind of public debate and is subject only to public judgment and literary history, not to be interfered with by the court.

In the end, the court accepted Kiš’s view, and acquitted him of the three counts of defamation. The court ruled that Kiš's response to Golubović in The Anatomy Lesson represents a "personal and subjective view to the prosecutor's conduct, and that this does not amount to facts serving to prove the truth, and thus it cannot be accepted as a charge for defamation.” The court also called for observing the broader context in which the book was created, which was in Kiš’s favour. However in 1979, after the lawsuit, Kiš left Yugoslavia embarrassed and disappointed.

Under the title „písačky“ (scribbles) Slovak writer Dominik Tatarka generally described his texts from the so-called Normalization period. Milan Šimečka commented that the word “písačky” contained “deep sorrow of a writer who had been writing in solitude and isolation, without the hope that his manuscripts would be ever a published book, printed, bound and read.” More specifically, “písačky” refers to texts collected in his later book “Písačky pre milovanú Lutéciu” that were created between 1976 and 1978 and were designed as love letters of an older writer to his young lover to Paris. Under the title “Písačky” some texts were published in 1979 already in the samizdat Petlice Edition by Ludvík Vaculík. Miroslav Kusý published about 50 copies of “Písačky” by samizdat in Bratislava but Slovak readers were said to show little interest because they perceived these texts as pornographic. Part of this samizdat edition by Kusý was confiscated by the State Security during one of house searches. In 1984, “Písačky” were published in exile by historian Ján Mlynárik in the Index Publishing House in Cologne. On 23 September 1986, Dominik Tatarka was awarded the Jaroslav Seifert Prize for “Písačky” by the Charter 77 Foundation in Stockholm. The Jaroslav Seifert Prize Committee consisting of Jiří Gruša, Milan Kundera, Antonín J. Liehm, Sylvie Richterová, Josef Škvorecký, Jan Vladislav, František Janouch and “in pectore” Ludvík Vaculík and Václav Havel, appreciated on these works by Tatarka that they “newly developed a genre of human monologue” and also “a bold testimony about a time and so far not reached depths of human mind”. Tatarka learned that he was awarded the prize from the Voice of America broadcasting on the very day. “Písačky” were officially published after 1989 in an edition by Ján Mlynárik (1998, together with “Letters to Eternity” and “Alone against the Night”) and by Oleg Tatarka as “Písačky pre milovanú Lutéciu” (1999, 2003, 2013).

Punk in Polish People's Republic began in 1978 and it quickly gained popularity in Warsaw, as well as in other cities. In its initial phase, the movement maintained close ties with student clubs and galleries, where performance art, mail art, and concrete poetry flourished at the time. The collection of a punk photographer Anna Dąbrowska-Lyons includes zines, photographs, and newspaper clippings from the years 1978 to ca. 1982. The most interesting of these materials were featured in the album titled Polski punk (Polish Punk) published in 1999. The album documents the first wave of punk in Warsaw, while also presenting original, artistic photographs, collages, and graphics which blend the Western influence of punk and the new wave with the poetry of futurism, Dada, and conceptual theories of the 1970s.

In 1978, Lydia Sklevicky edited the "Current Topic" section in the journal Pitanja (year 10 (1978), no. 7/8) and entitled it "Women, or about Freedom." Sklevicky wrote an introduction to the issue's topic in which one of the questions the articles should answer was: What is our response to the "women’s question" today, in the fourth decade of self-management socialism? Later in the text, she gave a partial answer to this question, and also a critique of Yugoslav socialism, claiming that there is no developed theoretical framework in Yugoslavia, nor a categorical apparatus and methodology for approach that would allow researchers to deal with this question, and she concluded that: "This situation clearly demonstrates inadequate social respect and the noticeable absence of the "women’s question" in Marxist thought (Sklevicky 1978, 4).

Besides Sklevicky, who edited the issues topic and wrote an introduction to it, articles were published by Žarana Papić ("Gender Relations - Neglected Discrepancy"), Nada Ler-Sofronić ("The Odyssey of Women's Human Identity"), Gordana Cerjan-Letica (“Indications of the Socialist Mercantile Production of the Family“), Anđelka Milić ("Employment of Women and Their Emancipation") and Đurđa Milanović ("Women's Press – the Industry of Happiness").

Viacheslav Chornovil’s three letters sent to Iryna Stasiv-Kalynets in 1978 were donated to the museum-memorial along with much of her correspondence from her time in exile in the Chytynsk region of Siberia, in a village not far from the Chinese border. These letters penned by her close friend, fellow dissident and journalist Chornovil, while he served out his own lengthy sentence in Yakutia, are particularly illuminating about the conditions in which they lived. Curators of the collection note that this is a unique item, as its vibrant and accessible language brings to life Chornovil’s experiences in the camps, and later in exile, the changing circumstances of his day-to-day life, and ongoing discussions over the legality of the work regimen with correspondents. He and Stasiv-Kalynets also discussed Chornovil’s concerns over the agendas of likely well meaning, but unknown parties from the Ukrainian diaspora in North America. This was most probably tied to the fact that one such person, Yaroslav Dobosh, a member of a nationalist youth organization, came to Ukraine from Belgium to meet with dissidents, triggering one of the gravest campaigns of surveillance and arrests against Ukrainian dissidents—called Operation Bloc. These three letters chart a year in the life of political prisoners in internal exile in the Soviet Union and once translated and published are expected to provide a unique and illuminating window into this world for researchers, students and the general public.

The Charter 77 Foundation was founded in Stockholm in 1978 to support persecuted and imprisoned chartists and dissidents in Czechoslovakia, as well as to support opposition activities in the fight for human rights and civil liberties. The Charter 77 Foundation was led and organised by Frantisek Janouch.