Vjesnik Newspaper Documentation is an archival collection created in the Vjesnik newspaper publishing enterprise from 1964 to 2006. It includes about twelve million press clippings, organized into six thousand topics and sixty thousand dossiers on public persons. Inter alia, it documents various forms of cultural opposition in the former Yugoslavia, but also in other communist countries in Europe and worldwide.      

Sentința în cazul lui Nicolae Dragoș și a grupului său de opoziție a fost pronunțată la 19 septembrie 1964, după încheierea unei ultime runde de mărturii pe care inculpatul principal și colaboratorii săi le-au depus în fața instanței. Principalii inculpați, Nicolae Dragoș și Nikolai Tarnavskii, au fost acuzați de „viziuni anti-sovietice comune“, care i-au determinat să „creeze o organizație clandestină, în numele căreia ei [intenționau] să întreprindă activități de agitație și propagandă, cu scopul de a submina și slăbi puterea sovietică”. Judecând după rezumatul acțiunilor acestora, prezentat în cuprinsul sentinței, cei doi principali protagoniști și inițiatori ai acestui grup au început să discute despre planurile concrete de răspândire a mesajului lor în vara anului 1962, când a fost conceput planul de a înființa o tipografie clandestină. Este interesant de remarcat că, inițial, Dragoș a planificat să tipărească pliantele puțin mai târziu, în 1965 sau 1966, după o perioadă mai lungă de pregătire, dar, „din cauza dificultăților de asigurare și aprovizionare a populației cu alimente, care au apărut în întreaga țară ca urmare a unei recolte necorespunzătoare, a hotărât să facă acest lucru în 1964”. Acest pasaj este deosebit de revelator atât ca o recunoaștere – fapt extrem de rar întâlnit în URSS – a problemelor economice reale (chiar dacă era vorba de un document secret), cât și ca un indiciu al unui stimulent sau impuls direct care l-a determinat pe Dragoș și pe colaboratorii săi să acționeze atunci când au făcut-o. De asemenea, sentința prezintă în mod detaliat principalele etape ale activității organizației, și anume: colectarea adreselor la care trebuiau trimise pliantele, având ca destinație mai multe orașe sovietice (inclusiv Lvov, Minsk, Kiev, Leningrad, Dnepropetrovsk, Rostov-pe-Don, Harkov, Odesa, Chișinău etc.), precum și recrutarea de noi membri cărora li s-au încredințat sarcini practice. Sentința clarifică, de asemenea, structura nucleului organizației. Aceasta pare să fi fost formată dintr-un cerc interior (compus din Dragoș, Tarnavskii și Cerdînțev) și un „inel exterior“, care era format din ceilalți trei inculpați (Postolachi, Cemârtan și Cucereanu). Ultimii trei erau studenti la Institutul de Arte Frumoase, pe care Dragoș i-a recrutat prin intermediul fratelui său, Vladimir. Textul sentinței  include, de asemenea, o narațiune cronologică a tipăririi și diseminării celor 1300 de pliante produse de Dragoș și Tarnavskii în perioada dintre februarie și 15 aprilie 1964. Situația lui Dragoș a fost agravată de acuzația că, în timp ce încerca să recruteze noi membri, el „a încercat să creeze impresia că ar fi existat, chipurile, o organizație clandestină ce activa pe scară largă”, astfel „camuflându-și propriul său rol în înființarea acesteia și în producerea de pliante anti-sovietice.” Dragoș și Cerdînțev, de asemenea, au fost acuzați că au scris o scrisoare adresată primului secretar al PCUS, Hrușciov, în care ar fi „afirmat lucruri calomnioase în ceea ce privește politica partidului comunist, având luări de poziție împotriva democrației sovietice“ și „au amenințat PCUS, în numele organizației lor clandestine că, în cazul în care ar fi aplicate măsuri represive împotriva DSS, membrii acesteia din urmă ar răspunde prin măsuri similare, inclusiv prin organizarea grevelor și a demonstrațiilor publice”. Câteva copii ale acestei scrisori au fost ulterior confiscate de KGB din apartamentele inculpaților. Având în vedere că au fost distribuite peste 850 de pliante în diferite orașe sovietice, este evident că autoritățile sovietice erau îngrijorate de impactul potențial al organizației și de amploarea rețelei sale informale. În ciuda insistențelor lui Dragoș că el nu a urmărit scopul de a „submina puterea sovietică“, toți inculpații au fost găsiți vinovați de distribuirea de foi volante anti-sovietice in care au propagat „calomnii rău intenționate și nefondate în ceea ce privește politica partidului și a guvernului sovietic, statul și ordinea socială sovietică, precum și condițiile de viață ale muncitorilor din URSS”. Grupul Dragoș a fost acuzat de exagerrarea și generalizarea anumitor aspecte problematice din sfera economică, dar și a „dificultăților temporare” cu care se confrunta regimul sovietic, pentru a recruta cetățeni „instabili din punct de vedere politic”, provenind în principal din cercurile studențești, și pentru a le manipula în încercarea de a-și realiza „scopurile  ostile” puterii sovietice. În consecință, Nicolae Dragoș și Nicolae Tarnavskii au fost condamnați la șapte ani de detenție într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate. Ivan Cerdînțev și Vasile Postolachi au fost condamnați la șase ani într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate, în timp ce Sergiu Cemârtan și Nicolae Cucereanu au primit un termen de închisoare de cinci ani, în condiții similare. În plus, Dragoș și Tarnavskii au fost condamnați la trei ani de închisoare, în temeiul articolului 81 alineatul (2) din Codul Penal al RSS Ucrainene, pentru furtul echipamentului tipografic de la Tatarbunar. De asemenea, sentința a inclus o prevedere referitoare la confiscarea bunurilor aparținând principalilor inculpați. Întrucât aceștia nu posedau nici un fel de proprietate semnificativă, măsura de confiscare a fost suspendată. Sentința a fost anulată în februarie 1989 printr-o decizie specială a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești, prin care Dragoș și ceilalți inculpați au fost reabilitați. Cu toate acestea, termenul suplimentar de trei ani de închisoare pentru furtul echipamentului tipografic a fost lăsat în vigoare de această decizie a instanței. Cazul Uniunii Democrate a Socialiștilor, strâns legat de contextul „dezghețului” hrușciovist, este emblematic datorită mesajului său cu accente politice fățișe, datorită aspirațiilor și componenței sale supra-naționale, precum și din cauza posibilelor paralele cu cazurile similare, deși mult mai semnificative, din blocul sovietic. Acest caz este, de asemenea, interesant datorită caracterului său „de tranziție”. Deși a fost un produs direct al erei lui Hrușciov, grupul lui Dragoș a prefigurat și câteva dintre temele care vor deveni dominante în cadrul mișcării „disidente” de la periferia URSS la sfârșitul anilor 60 și la începutul anilor 70. 

Comunismul în România, 1944–1962 a fost de la apariţia sa în Occident în anii 1960 o monografie clasică privind primele două decenii ale României postbelice, care a definit direcţiile de cercetare pe această temă nu doar în mediul academic occidental, dar și în cadrul istoriografie române post-89. Deși cartea a fost scrisă între 1960 și 1963 (înainte de liberalizarea limitată de a începutul anilor 1960, care a permis unor cercetători occidentali să facă cercetări de teren în România comunistă), cu acces limitat doar la surse românești precum presa oficială, statistici, memorii și publicaţii variate ale exilaţilor români din Occident, multe din concluziile cărţii sunt încă valide. Experienţele sale de viaţă din România interbelică și din exil i-au prilejuit în parte cunoașterea directă a perioadei pe care a cercetat-o. Înainte de 1945, acesta avut ocazia să îi cunoască pe unii intelectuali români comuniști, precum Lucreţiu Pătrășcanu. Ca persoană implicată în organizaţiile politice ale exilului românesc, Ionescu a avut prilejul să cunoască persoane care au deţinut poziţii cheie în perioada în care comuniștii au preluat treptat puterea (1944–1947) și care au reușit să fugă în Occident. Acesta a beneficiat și de experienţa pe care avut-o ca șef al secţiei române a Radio Europa Liberă, unde a avut ocazia să acceseze informaţii valoroase și să obţină o perspectivă comparativă asupra regimului comunist din România în context est european. Asemenea majorităţii contribuţiilor occidentale asupra Blocului Sovietic din anii 1950 și 1960, cadru conceptual al cărţii este oferit de teoria totalitarismului. Acesta a abordat regimul comunist din România dintr-o perspectivă comparativă și a încercat să îi înţeleagă evoluţia prin analiza strategiilor sovietice și a impactului lor în Blocul Estic.

Cartea este formată din trei părţi care se concentrează asupra a trei perioade diferite ale României postbelice, o introducere privind istoria Partidului Comunist din România în perioada interbelică și în perioada războiului, precum și concluzii. După cum a explicat autorul în prefaţă, cartea a fost structurată cronologic deoarece a considerat că momentele de turnură în politica României postbelice au fost rezultatele intensificării tensiunilor din timpul Războiului Rece și a transformărilor sistemice suferite de Blocul Sovietic (Ionescu 1964, xvi).  Astfel, prima parte analizează etapele procesului preluării puterii de către comuniști în România de la instalarea guvernului Groza în martie 1945 până la abdicarea forţată a regelui Mihai în decembrie 1947. Partea a doua tratează aspectele cheie ale procesului sovietizării în România, precum crearea sistemului partidului unic, epurările din interiorul partidului, colectivizarea agriculturii și desfășurarea primelor etape ale industrializării rapide. Partea a treia a cărţii acoperă perioada 1956-1962, cu o atenţie deosebită acordată efectelor destalinizării și a revoluţiei din Ungaria asupra României, colectivizării și procesului de industrializare rapidă din perioada 1958-1962, precum și a impactului lor asupra relaţiilor politice româno-sovietice. Comunismul în România, 1944–1962 nu este doar o monografie cuprinzătoare asupra unei perioade marcate de transformări politice și sociale radicale, dar și o incursiune originală în momentul de turnură de la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960. Ionescu a analizat cum Gheorghiu-Dej a eludat în mod abil destalinizarea de la mijlocul anilor 1950 și și-a consolidat poziţia în partid. Acesta a identificat originile desprinderii comuniștilor români de Moscova în disputele economice privind integrarea economică a ţărilor satelit din Europa de Est în CAER și a prezis corect faptul că Nicolae Ceaușescu este favoritul unei posibile competiţii interne pentru succesiune la conducerea Partidului după Gheorghiu-Dej.

This thematic collection documents the work of the Commission for the Examination of Nationalist Phenomena in the Emigrant Foundation of Croatia (EFC) of Executive Council of the Central Committee of the League of Communists of Croatia (EC CC LCC), in the period from 1964 to 1967. The commission was established solely to monitor the activities of the EFC's president, Većeslav Holjevac, and some of his associates, who were considered as opposition figures and nationalists. The collection contains documents that explicitly cite examples of oppositional activities in the EFC which testify to the role of the EFC leadership in opposition in the field of culture pertaining to Croatian emigrant communities, as well as the role of CC LCC in their condemnation.

The Czechoslovak Writer Publishing House collection deposited in the Literary Archive of the Museum of Czech Literature (LA PNP) contains sources documenting the course of review processes, which often led to demands for changes to literary works. This was also the case for the experimental text entitled “Dancing lessons for the advanced in age” (1964) written by the well-known Czech writer Bohumil Hrabal (1914–1997). This text was finally shortened by the author following the reviewers’ requirements. “Dancing lessons for the advanced in age” consists of the only continuous and unfinished sentence representing the monologue of the seventy-year-old uncle Pepin who recalls his past. Other sources stored in the LA PNP documents include the prohibition of Hrabal's collection of short stories “Lark on a String”.

În urma organizării ceremoniei de depunere a coroanelor de flori la statuia lui Ștefan cel Mare, pe 11 octombrie 1964, Moroșanu a primit o mustrare aspră, fiind ulterior exmatriculat de la Institutul Politehnic, câteva zile mai târziu. Procesul de exmatriculare a urmat un ritual bine regizat, care a presupus, printre altele, emiterea unei decizii a „colectivului studențesc”, care ar fi fost, chipurile, luată în urma unei inițiative venite „de jos”. Această etapă a fost necesară ca un pas preliminar înainte de emiterea formală a deciziei oficiale, semnate de rector. De asemenea, adunarea a însemnat și o confirmare a loialității și a fidelității politice a corpului studențesc față de regim. Acesta a acționat solidar pentru a elimina orice „elemente străine” din mijlocul său. O strategie similară a fost aplicată și în alte cazuri legate de acuzații de naționalism formulate împotriva intelectualilor moldoveni din această perioadă. Decizia „adunării generale” a studenților a fost emisă pe 14 octombrie 1964. Acest document este revelator nu numai datorită conținutului său, ci și din cauza limbajului eufemistic pe care îl folosea pentru a justifica exmatricularea lui Moroșanu. După un raport preliminar al secretarului organizației de Komsomol din cadrul Institutului, adunarea a luat act de „comportamentul inacceptabil al lui Moroșanu”. Acest comportament s-ar fi manifestat, printre altele, prin absențele sale nemotivate, prin lipsa disciplinei academice și rezultatele slabe la examene, prin afișarea unei atitudini nepoliticoase față de decanul facultății și față de colegii săi și, fapt mai semnificativ, prin „afirmațiile sale pernicioase privind diferite probleme legate de dezvoltarea economică și culturală a republicii”. Moroșanu ar fi respins, „în mod grosolan, incorect și afișând o atitudine vădit disprețuitoare”, încercările colegilor săi de a-l atenționa în privința opiniilor sale și a comportamentului său greșit. Caracterul eufemistic al documentului a ajuns la culme atunci când Moroșanu a fost acuzat de a fi „întreprins un șir de acțiuni apolitice” [o referință voalată la incidentul de la statuia lui Ștefan cel Mare], precum și de „încercarea de a aduna în jurul său un grup de studenți, poziționând acest grup împotriva organizațiilor studențești ale Institutului și încercând astfel să se auto-erijeze în postura de purtător de cuvânt și reprezentant al întregului tineret al Moldovei.” Moroșanu a fost, de asemenea, acuzat de manifestarea unei reacții nesănătoase față de critica colegilor, „călcând în picioare” ziarul studențesc care îi tipărise caricatura. În pofida problemelor sale temperamentale, este evident că comportamentul său politic a fost adevărata problemă care a condus la exmatricularea sa. Deși adunarea s-a încheiat cu recomandarea privind exmatricularea lui Moroșanu din aparentul motiv al „comportamentului său, incompatibil cu statutul de student sovietic” și din cauza atitudinii lui de tip „huliganic” față de profesorii și colegii săi de facultate, invocarea „acțiunilor a-politice” ale lui Moroșanu arată limita de toleranță a regimului, pe care autoritățile sovietice nu erau gata să o depășească. Adunarea a cerut în mod formal exmatricularea lui Moroșanu din Institut, considerându-l „inapt și nedemn de a deveni inginer sovietic și organizator al producției”. Peste două zile, pe 16 octombrie 1964, rectorul Institutului Politehnic, S. I. Rădăuțanu, a semnat ordinul de exmatriculare a lui Moroșanu. Este semnificativ că acest din urmă document reproduce aproape literalmente decizia adunării studențești, subliniindu-se astfel caracterul regizat al întregului eveniment. Cu toate acestea, la sfârșitul anilor 1960, după ce și-a executat detenția, Moroșanu a reușit să fie reînmatriculat la Institutul Politehnic, după ce a fost primit în audiență de ministrul învățământului superior al Uniunii Sovietice. Acest lucru se datorează persistenței sale, dar și manipulării abile de către Moroșanu a prevederilor legislației sovietice.