În urma ședinței de judecată din cadrul procesului lui Viktor Koval, la 27 august 1982 Secția Penală a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești a emis o decizie specială (opredelenie) cu privire la cazul acestuia. De fapt, acest document reprezenta un echivalent care înlocuia sentința oficială. Urmând modelul obișnuit al acestor acte judiciare, instanța sublinia că acuzatul manifesta o „atitudine ostilă” față de puterea sovietică. În cazul lui Koval, acest comportament deviant se datora, chipurile, „percepției false a realității sovietice”, care i-ar fi fost formată inculpatului de „ascultarea sistematică a emisiunilor posturilor de radio anti-sovietice Vocea Americii, Radio Europa Liberă, Deutsche Welle, BBC etc.” În continuare, documentul prezenta un rezumat al principalelor activități anti-regim ale inculpatului, pe care acesta le-ar fi întreprins în perioada 1977-1982. Aceste activități cuprindeau, printre altele, criticile sale privind „democrația sovietică”, refuzul său de a participa la alegerile pentru Sovietul Suprem al URSS, condamnarea minciunilor și manipulărilor informaționale promovate de presa sovietică, atitudinea sa critică față de politica externă sovietică, în general, și față de invazia sovietică a Afganistanului, în special. Cel mai important punct al acuzării se referea la sprijinul său deschis pentru mișcarea inițiată de sindicatul Solidaritatea din Polonia. Comparația dintre sistemul politic sovietic și structura politică a țărilor occidentale reprezenta o temă constantă în conversațiile lui Koval cu colegii săi de serviciu, ceea ce a fost demonstrat de numeroasele depoziții ale martorilor menționate în acest document. Koval era, de asemenea, conștient de faptul că statul sovietic nu garanta drepturile civile fundamentale ale cetățenilor săi. Această temă reprezenta un alt subiect preferat al lui Koval, care s-a evidențiat în mod repetat în timpul anchetei. Autoritățile au fost deosebit de alarmate de criticile generale formulate de Koval cu privire la sistemul sovietic, în ansamblu. Probele materiale descoperite în timpul perchezițiilor apartamentului lui Koval au contribuit, de asemenea, la decizia finală a instanței de judecată, potrivit căreia inculpatul „a săvârșit acțiuni periculoase din punct de vedere social”, care cădeau sub incidența prevederilor articolului 203, alineatul 1 din Codul Penal al RSS Moldovenești („răspândirea calomniilor și minciunilor cu scopul de a discredita statul sovietic și ordinea socială din URSS”). Cu toate acestea, pe baza concluziilor evaluării psihiatrice, instanța a constatat că Viktor Koval prezenta semne evidente ale unei boli psihice, însoțite de tulburări de personalitate. El a fost declarat inapt din punct de vedere psihic și, astfel, a fost scutit de răspunderea penală. Koval a fost trimis într-o instituție psihiatrică specializată din orașul Dnepropetrovsk (Ucraina) pentru „tratament medical forțat”. Majoritatea materialelor și documentelor aparținându-i lui Koval au fost confiscate de KGB și păstrate temporar ca parte a dosarului său, iar restul obiectelor i-au fost restituite soției sale. Acest caz este unul dintre cele mai elocvente exemple privind aplicarea psihiatriei punitive pe teritoriul RSSM, în perioada sovietică târzie. Opoziția politică a lui Koval față de regim, deși nu a depășit niciodată nivelul individual, a fost percepută ca suficient de periculoasă pentru a justifica aplicarea unor măsuri represive dure, camuflate de retorica aparent „umană” a unui caz medical.

În mod normal, un ham modern de escaladă este realizat din materiale testate conform normelor internaţionale (UIAA), uşoare şi foarte confortabile. Acestea însă nu se găseau în ultimul deceniu al comunismului în România. Soluția obținută prin bricolaj de Dragoș Petrescu are următoarele coordonate: ”Făceai rost de diverse materiale. În special de chingă pentru centuri de siguranță auto. Plus catarame metalice de la centurile de pompieri. Dacă aveai un cunoscut care făcea armata la pompieri, era o relație foarte bună și pentru alpinism. Dar nu era suficient, pentru că nu puteai fi sigur dacă centurile pentru pompieri rezistau la căderi în coardă. În ce priveşte hamul de escaladă, tocmai pentru că nu puteai să fii niciodată sigur de obiectul bricolat de tine, îți făceai o combinaţie de vestă plus scaun. Din coardă uzată, pusă de obicei în şase rânduri paralele şi cusută cu aţă chirurgicală sintetică, îţi făceai un fel de vestă cu bretele din chingă de jaluzele, pe care o îmbrăcai în jurul pieptului și cu care te legai în coardă. Inițial, se folosea numai vesta, numai că, în urma unor căderi, exista riscul ca alpinistului rămas atârnat în coardă să i se oprească circulația, ceea ce îi putea fi fatal. Și atunci, s-a completat echipamentul cu aşa-numitul scaun, făcut din chingă pentru centuri de siguranţă auto cusută cu aţă chirurgicală, care arăta ca o centură cu două ochiuri pentru picioare, şi în care te legai împreună cu vesta”. Hamul, compus din vestă şi scaun, există în forma originală în colecţia privată de bricolaj a lui Dragoş Petrescu, dar nu mai poate fi folosit pentru escaladă din cauza îmbătrânirii materialelor din care a fost confecţionat.

“Interrogation” is one of the most renowed films directed in Poland after World War II. It is a bold, politically engaged settlement with the Stalinist period in contemporary Polish history. The story is about a young actress (character played by Krystyna Janda) who is arrested by the Security Service and held captive in prison in order to force her to testify about her colleagues. “Interrogation” shows the methods used by Stalinist repression apparatus in order to break ordinary citizens, as well as prisoners’ efforts to preserve dignity and humanity.

The pre-release committee took place in April 1982, in the midst of Martial Law in Poland. As one can see from the committee’s meeting protocols, film critics and representatives of authorities deplored Bugajski’s oeuvre as hateful, false, antisocialist propaganda without any value. By the central decision, the copy of “Interrogation” was sealed and put on the archive’s shelf (this way “Interrogation” became one of the most famous “półkowniki” – the films laying on shelves, without possibility to be shown publicly). Bugajski managed to preserve one copy of his film, which was later screened privately within opposition circles of the "second circuit" (“drugi obieg”).  The official premiere of “Interrogation” took place on 13^th December 1981 – eight years after introduction of the Martial Law and eight years after the film had been produced. The film was Bugajski’s debut – repressions put on him by authorities, forced him to emigrate from Poland in 1985.

Jaromír Šavrda, a writer, poet, journalist and dissident from Ostrava, was, because of his samizdat activities, twice held in the custodial prison in Ostrava and later imprisoned in Ostrov nad Ohří, first from September 1978 until March 1981 and then from September 1982 until October 1984. During his second stay in prison, Šavrda wrote two books reflecting his experiences as a political prisoner; they depict his personal experiences from police persecution and describe the lives of people that Šavrda met in prison. The first of the books was “Vězeň č. 1260” (The Prisoner No. 1260), written between September and November 1982 and published as samizdat, followed by “Ostrov v souostroví” (The Island in the Archipelago), written by Šavrda between November 1982 and January 1983. After his return from prison, this two texts were published in 1987 as an omnibus called “Přechodné adresy” (The Temporary Addresses), at first in samizdat edition Popelnice and then in edition Expedice. “Přechodné adresy” was first officially published in the 1990s (Ostrava: WMCG 1991, 1993). Both texts were also published separately with original titles in 2009 (Prague: Pulchra, 2009). “Přechodné adresy” (2009) is also a name of a documentary film about Jaromír Šavrda directed by Petra Všelichová.

Raportul privind “situația juridică și activitățile clandestine ale grupului religios intitulat Martorii lui Iehova” a fost elaborat de către Direcție I a Securității (responsabilă cu strângerea de informații din țară). Acest raport sintetiza evoluția comunității religioase a Martorilor lui Iehova în România, statutul lor legal din trecut și la momentul emiterii raportului, precum și politicile Securității cu privire la această denominațiune religioasă.

Show na heslo [Show with a Password] a satirical program of Jiří Dědeček and Jan Burian, which they presented at the Mladá Garda student´s dormitory in Bratislava (Slovakia) in 1982. The author of the unique recording is Michal Šufliarsky.Music (voice) recordings: material: tape

Skirt, in Sorin Costina’s private collection, is a painting in oil on canvas. It is unsigned and undated, but is one of the well-known works of the artist Ion Grigorescu, at present the most well-known Romanian artist internationally. The painting is 32 cm in width and 58 cm in height. It was acquired on 20 April 1982 at an exhibition in Căminul Artei (Home of Art), the Union of Visual Artists gallery in Bucharest, at a price of 1,000 lei. At the time of its acquisition it was unframed. Its present frame was made from a rod of oak, at the suggestion of another contemporary artist of considerable fame in Romania, Paul Gherasim. It was brought to the collectors home by Ion Grigorescu himself, who stopped for a time in Brad in June 1982 on his way to a monastery in the region. Skirt may placed in the context of the artist’s visual experiments with the human body, a taboo theme in the communist period. It has been displayed in a number of thematic or solo exhibitions, including various Ion Grigorescu retrospectives, the most recent of which was hosted by the Museum of the Criş Land in Oradea in 2018.

This item is a typical announcement of a regular work day of the Noor-Tartu (Young-Tartu) movement. Announcements which were usually placed in educational buildings and hostels were an information channel to recruit people for work days. Anyone who saw an announcement was free to join a work day. The Raadi cemetery, which is mentioned in the announcement, especially its one part – Old St John’s cemetery – was one of the main areas of the work of Noor-Tartu. This announcement itself was simple, and made with the means that were available. However, the announcement is still remarkable due to the big letter K in each corner of the paper. It is a hint at the former name of the movement – Kodulinn (Hometown) – , which was used until the spring of 1981. The movement only changed its name because the Tartu Komsomol organisation deliberately named its new organisation for school students Kodulinn in order to cause confusion. The date on the announcement is Sunday, 28 November, without mentioning the year. However, we can assume that the work day took place, and that the announcement was written, in 1982. At that time, the activity of Noor-Tartu was not obstructed, but in later years these announcements were removed by the authorities, in order to disrupt the work days. The announcement belongs to the core group of the former movement. Like the entire collection, this item has not attracted wider attention, which is also the intention of the current operator of the collection. It is possible that it will be used for research after the collection is given to an institution.

Acest număr are numai paisprezece pagini și cuprinde o „Introducere,” semnată de Attila Ara-Kovács, „Memorandumul” și „Propunerea de program” ale lui Antal Károly Tóth, în afară de prezentarea conținutului celor șapte numere publicate anterior. La momentul publicării, redactorii și-au pus speranțele în rezistența „interioară și activă” a populației și în „sprijinul Ungariei și al puterilor democratice” din Occident, așteptându-se în același timp şi la măsuri represive ale autorităților împotriva lor. În eforturile lor de a schimba sistemul, „au văzut în oricine detesta tirania și în special în populația română un prieten, un partener care să-i susțină.” Au declarat că sunt gata să-și împărtășească dăruirea și solidaritatea cu toți prietenii români și cu cei care sufereau la fel ca ei pentru a-și recâștiga libertatea comună. Mai mult, autorii au considerat important să sublinieze faptul că „această solidaritate, această dăruire nu transmite și nu conține intenții ascunse.”

„Memorandumul,” care a fost trimis și participanților la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Madrid, apăra minoritatea maghiară, oferea un scurt raport asupra politicii regimului Ceaușescu privind minorițățile naționale, a măsurilor de asimilare, precum și a metodelor aplicate pentru a împiedica conservarea și dezvoltarea identității colective a maghiarilor din Transilvania. Acesta scotea în evidență conceptul de cetățeni „de mâna a doua” și lipsa posibilităților de auto-apărare, lipsa grupurilor de interese coagulate în cadrul comunității. Documentul sublinia faptul că șansele de schimbare a situației erau cel mai grav afectate de eșecul convențiilor internaționale de a lua o poziție în favoarea drepturilor colective ale minorităților și de faptul că modul de abordare adoptat în practica internațională, care lua în considerare numai drepturile omului, ignora valorile unei minorități naționale, o comunitate cu o bogată tradiție, cultură specifică și identitate comună. Redactorii susțineau că valorile unei minorități naționale merită protecție separată, spre deosebire de populația majoritară, care se bucură de o poziție dominantă. Aceştia considerau că efortul internațional prin care se încearcă protejarea drepturilor minoritarilor fără a se ține cont de caracterul de grup îi așează involuntar la mila majorității. Pentru a schimba această situație în care erau privați de drepturi, redactorii au solicitat includerea în convențiile, care urmau să fie încheiate la Conferința de la Madrid, a dreptului maghiarilor din Transilvania de a-și păstra valorile. „Memorandumul” rezumă aspirațiile redactorilor în patru paragrafe în care cer ca maghiarilor din Transilvania să le fie permisă posibilitatea de a simți că fac parte organică din națiunea maghiară „și deci ar trebui să le fie garantate drepturi egale tututor minoritățile etnice”, ca să își poată păstra valorile colective specifice și să-și poată crea organizații independente, care să le aper interesele. Considerau că o garanție a punerii în aplicare a acestor drepturi era constituirea unui comitet internațional imparțial.

Au atașat la „Memorandum” o „Propunere de program,” în care au formulat în detaliu cele mai importante revendicări pentru soluționarea situației maghiarilor din Transilvania în România comunistă. Documentul de șase pagini explica faptul că drepturile necesare pentru supraviețuire există numai în teorie și subliniau discrepanța mare dintre situația descrisă în declarațiile sau discursurile oficiale și viața de zi cu zi. În aceste condiții, a cere orice fel de drepturi pentru minoritățile naționale părea o misiune imposibilă. Mai mult, aprobarea oricărei moțiuni era inimaginabilă fără intervenția specială a unei personalități influente. Pornind de la presupunerea că două grupuri etnice pot conviețui dacă se tratează ca parteneri cu drepturi egale, editorii au cerut ca maghiarilor din România să li se dea posibilitatea „să ceară liber apărarea drepturilor și intereselor lor.” Aceştia erau conștienți că revendicările lor vin într-un moment nepotrivit deoarece „chiar și cererile culturale formulate într-un limbaj formal erau etichetate deschis ca revizioniste.” Erau, de asemenea, conștienți de faptul că, deși situația din Europa de Est făcea imposibilă rezolvarea completă a unor astfel de revendicări, condițiile tot mai grele îi forțau să acționeze, considerând că, așa cum explicau chiar ei, „nu ne putem permite luxul de a aștepta să se întâmple un miracol dacă vrem să vedem o schimbare.”

„Propunerea de program” formula „revendicări” în zece paragrafe care ocazional au necesitat includerea mai multor subparagrafe. Prima revendicare repeta primul paragraf din „Memorandum,” respectiv că maghiarii din România să fie considerați ca parte din națiunea maghiară și, în calitate de cetățeni români, să aibă dreptul de a menține în mod liber legături cu contactele lor din  Ungaria, „atât la nivel instituțional, cât și individual.” Au adăugat, de asemenea, alte nouă subparagrafe în care se refereau, printre altele, la dreptul de a călători liber, abrogarea legii privind cazarea prietenilor străini și a practicii de a confisca produsele cultural maghiare la graniță, dreptul de a invita liber trupe și personalități maghiare din țările vecine, dreptul transilvănenilor de a avea acces la canalele de televiziune maghiare, precum și la cărți și publicații din afara României, scrise în limba maghiară.

Cea de-a doua „revendicare” cerea un cadru instituțional care să permită autonomia culturală și păstrarea identității colective a minorității maghiare din România. Această revendicare este detaliată în optsprezece subparagrafe. Se cerea ca art. 22 din Constituția din 1965 să fie completat cu dreptul minorităților de a crea o organizație de interes cu un organ media independent, responsabilă de gestionarea vieții culturale maghiare și de politica de educație, de controlul asupra politicii de cadre maghiare, de protecția monumentelor și de soluționarea legală a plângerilor minorității. Aceştia solicitau și luarea unei poziții oficiale în favoarea recunoașterii culturii minorității maghiare din  România ca parte organică a culturii maghiare și nu ca o ramură a culturii române. În plus, doreau înființarea de departamente speciale pentru educația minorității în cadrul Ministerului Educației, respectiv, în inspectoratele școlare județene, reintroducerea grădinițelor, școlilor și universităților maghiare care să dea posibillitatea tuturor copiilor maghiari să învețe în limba maternă, cu accent deosebit pe posibilitatea de a învăța istoria și geografia României în limba maghiară. În plus, cereau punerea în aplicare a Legii 6/1969 privind statutul cadrelor didactice care stipula că profesorii care nu cunosc sau cunosc parțial limba maghiară nu pot preda unor clase de elevi maghiari. Au luat poziție în favoarea eliminării criteriului de număr minim de elevi într-o clasă, pentru a permite supraviețuirea școlilor rurale în limba maghiară, și au cerut adoptarea Actului Minorității Iugoslave, care permitea stabilirea de clase chiar și cu nouă elevi. Solicitau ca editura în limba maghiară Kriterion să aibă o sferă de competență lărgită și o susținere financiară mai solidă pentru a-și putea asuma o serie de sarcini ignorate de alte edituri. Actul stipula și faptul că presa în limba maghiară, programele de radio și televiziune maghiare ar trebui să se concentreze pe problmele relevante ale minorității maghiare. Se cerea ca autoritățile să nu-i mai trateze pe intelectualii maghiari ca pe elemente suspecte și să înceteze urmărirea și hărțuirea lor de către poliția secretă pentru unicul motiv că sunt maghiari. Ultimul subparagraf cerea libertate religioasă veritabilă și autonomia internă a bisericilor maghiare.

Cea de-a treia revendicare, detaliată în trei subparagrafe, cerea autonomia regiunilor populate în majoritate de maghiari – așa-numitul Ținut Secuiesc – precum și reprezentare echitabilă în guvern. Al patrulea punct, structurat tot în trei subparagrafe, solicita suspendarea politicii regimului Ceaușescu de schimbare a structurii etnice a Transilvaniei istorice, a Partium și a Banatului. Al cincilea punct, care cuprindea nouă subparagrafe, cerea pentru maghiarii din România posibilitatea de a-și crea și dezvolta simțul identității definit de trecutul și de prezentul lor. Cel de-al șaselea paragraf reclama că folosirea liberă a limbii maghiare – atât formal, cât și informal – ar trebui să fie permisă în toate zonele de graniță ale Transilvaniei care erau locuite și de maghiari. Subparagrafele trei și patru făceau referire la faptul că în localitățile cu populație mixtă predarea în limba maghiară ar trebui să fie obligatorie în școlile românești. În plus, se cerea ca aceste localități să aibă indicatoare bilingve, inclusiv pentru denumirile așezărilor, stăzilor, magazinelor, fabricilor, instituțiilor publice, muzeelor și produselor.

Cel de-al șaptelea punct susținea că minoritatea maghiară ar trebui să se bucure de aceleași șanse de auto-realizare ca și cetățenii români și că dezvoltarea profesională și selecția angajaților ar trebui să corespundă pregătirii lor și să nu țină cont de criterii etnice. Cel de-al optulea punct sublinia nevoia de a păstra tradițiile istorice și culturale, în timp ce paragraful nouă se referă la ceangăii moldoveni, care erau tot vorbitori de limba maghiară. Acest paragraf cerea ca ceangăii să fie considerați tot maghiari, în ciuda statisticilor oficiale, care îi considerau români, și să li se permită să participe la viața culturală maghiară. Cel de-al zecelea paragraf, conform paragrafului patru din „Memorandum,” cerea ca un comitet internațional imparțial, format din maghiari și români, sa fie abilitat să examineze și să decidă în cazurile presante privind situația maghiarilor din România.

Deși interesele minorității maghiare erau prioritare în formularea „revendicărilor,” redactorii erau conștienți că „acestea nu puteau fi separate de soluționarea problemelor de interes general” și că „înainte de toate românii ar trebui să aibă competența” să atragă atenția internațională asupra problemelor comune. Redactorii nu considerau această „măsură” deosebit de dură ca fiind prematură, susținând că „este timpul ca zidul de tăcere să fie demolat și că practica nedreptății și a arbitrariului extinsă și aparent indestructibilă, care afecta întreaga populație a României (cu câteva excepții) ca un coșmar, este în cele din urmă [denunțată ca] un coșmar responsabil pentru condițiile catastrofice din ziua de azi.” Considerau că programul propus servește și interesele românilor „deoarece legalitatea ar aduce implicit plusuri și la drepturile lor.”

Publicat la 30 martie 1982 de către cotidianul francez Le Matin, articolul intitulat “Le témoignage d’un Tzigane” (Mărturia unui țigan) a fost semnat sub pseudonimul “Alexandru Danciu” de către Nicolae Gheorghe. Câteva zile mai târziu, articolul a fost citit în timpul uneia dintre emisiunile Radioului Europa Liberă și republicat într-un număr din revista L'Alternative în același an. Articolul era un răspuns la contribuția jurnalistului francez, Bernard Poulet, care a fost atacat și bătut, când a încercat să-l contacteze pe disidentul român, Vasile Paraschiv. Explicația oficială pe care Poulet a primit-o de la autorități a fost că el a fost atacat de un grup de “țigani.”Folosind ca pretext concluzia falsă a anchetei, “Alexandru Danciu” a denunțat“metodele Securităţii româneşti de a reduce la tăcere pe disidenţii politici,” precum și “o prejudecată multilateral dezvoltată(...) rasism faţă de ţigani.” Aceasta era folosită “tot mai des de oficialităţile româneşti pentru explicarea multora din fenomenele negative din ţară”, cum ar fi scăderea veniturilor, creșterea infracțiunilor de drept comun sau violențele împotriva unor străini. În continuare, “Alexandru Danciu”enumera metodele violente folosite de miliție împotriva romilor: bătăi „spre a-i civiliza mai rapid,” violări de domiciliu și arestări abuzive, muncă forțată pe diferite șantiere, incluzând la canalul Dunăre-Marea Neagră sau în agricultura în timpul verii. După ce a afirmat că discriminarea făcea parte din viața de zi cu zi a romilor, Nicolae Gheorghe a denunțat refuzul regimului comunist român de a se ocupa de problemele lor sociale grave și de a-i recunoaște ca minoritate națională. Pentru autorități, integrarea romilor în societatea românească nu a fost o soluție viabilă de vreme ce ei erau văzuți “doar o rămăşită a trecutului, care trebuie să dispară prin asimilare în societatea multilateral dezvoltată.” Cel mai probabil, articolul lui Nicolae Gheorghe a ajuns în Occident cu ajutorul unuia dintre multele sale contacte academice, înainte ca Securitatea să deschidă un dosar de urmărire informativă împotriva lui. Citirea sa la microfonul Radioului Europa Liberă a condus la intensificarea supravegherii lui Nicolae Gheorghe de către Securitate.

The Pugwash Conferences on Science and World Affairs (popularly called the Pugwash Movement) is an international organisation of scientists and intellectuals who advocate world peace. It has emerged as an international conference on science and global problems, and at the time it was “a significant international factor and channel of communication among scientists,” (Knapp, 1995, 71), primarily discussing the dangers of the development of nuclear weapons.

After each conference, the presented papers were published, but this was not the case with the first conference held in 1957. Only in 1982, on the twenty-fifth anniversary, were the proceedings published with all papers and almost all materials that were then discussed. The first conference was attended by 22 participants (of whom sixteen were physicists, two chemists, one biologist, two physicians and one lawyer) from ten countries (seven from the USA, three from the USSR, three from Japan, two from the United Kingdom, two from Canada, and one each from Australia, Austria, China, France and Poland) (Rotblat 1982, 11).

The first conference ended with a joint warning from scientists from all five countries that had or were developing nuclear weapons that the potential nuclear war would end as a “world catastrophe, with hundreds of millions people killed instantly, and hundreds of millions more dying in the aftermath” (Knapp 2013, 88-89). Croatian scientist Ivan Supek was the first man from Yugoslavia who joined the Pugwash Movement and promoted its ideas. At that time, due to plans on the possibility of developing a nuclear program, the Yugoslav authorities received the ideas of this anti-nuclear movement with scepticism. Thanks to Supek's advocacy, the Yugoslav public became aware of the movement and their activities.

A project based on the extension of the correspondence with Ray Johnson

In July 1979, Artpool got Ray Johnson’s mailing address from Romano Peli in Parma. At first, they didn't get any replies to the letters they sent him.

In 1982, Ginny Lloyd, who knew Johnson personally, was visiting Artpool and found it strange that Ray hadn’t answered the letters. Galántai then decided to make one last try with a postcard action: he made twenty postcard-collages and mailed them one after the other over the course of twenty days.

An answer arrived soon. The first was a “send to” letter with drawings, asking that the person who had received the reply send it to Wally Darnell in Saudi Arabia. The drawing or the letter? The request wasn’t clear to Galántai, so he decided not to deliver the letter passively, but instead to become a part of the action, so he photocopied the drawing.

There were four numbered Fan Club stamps on the drawing with four distinctive “bunnies.” He decided to rearrange them to allow for further additions.

A new decision was made. For the upcoming “Artpool’s Ray Johnson Space,” he decided to invent a background institution, the “Buda Ray University” (modelled on the Buddha University).

Copies were made of the modified drawing and then sent to all of Artpool’s mail connections and then back to Ray Johnson.

October 13, 1982 - Johnson mailed the second drawing with the “add to” stamp on it.

November 3, 1982 - Johnson mailed the third drawing.

December 22, 1982 - A letter arrived referring to the second drawing with the inscription “Thank you for all your communications” and a Dora Maar Fan club stamp. The year came to a close with a letter with a Yoko Ono Bunny stamp.

September 28, 1983 - the fourth drawing’s inscription “Thank you for your” refers to the former letter (after nine months) and continues with “send to Peter Below,” and the drawing: a duck in a cloud with the inscription DUCK CLOSE and with a ballpoint pen OH BOYS ALWAYS THE SAME STYLE.

The Buda Ray University gained more and more participants through the continuous posting of the first four letters. The University published a book in 1985 which contained a selection of the letters which had been received up to that time.

February 13, 1986 - Johnson mailed the fifth drawing “BILL de KOONING'S BICYCLE SEAT,” which arrived enclosed with a catalogue of the Nassau Museum, in exchange for the Ray Johnson Artpool Book.

The fifth drawing was the most successful. Many replies came within a short period of time. There were too many replies to include in a single a book, so Artpool had to use another form of publication: the exhibition.

Artpool’s Ray Johnson Space was shown 14 times in 8 different countries between 1986 and 1993, either as part of other events or sometimes as an independent program.

One of the best known books by Franjo Tuđman, Bespuća povijesne zbiljnosti: rasprava o povijesti i filozofiji zlosilja (Horrors of War: Historical Reality and Philosophy) was published in mid-1989, but the manuscript was completed in February 1988. Tuđman unsuccessfully attempted to publish the book in Croatia for a year and a half. Without the approval of the Central Committee of the League of Communists of Croatia, it was difficult to find a publisher who would have the courage to publish the book, which dealt with a topic for which Tuđman had been prosecuted by the regime twice. Finally, Marija Peakić-Mikuljan, director of the Matica hrvatska publishing house, took the risk. But even when the book was printed in June 1989, an order from the top of the communist regime in Croatia came not to distribute it. Nevertheless, the unfolding political situation in 1989, in which the political authority of the League of Communists continually declined, opened the way for its distribution.

The focus of the book is the issue of victims of World War II. Tuđman tried to draw attention to the manipulations and forgeries which tended to multiply the numbers of Serbian victims and accuse the whole Croatian nation as genocidal and criminal (Jareb 2011, 305). Tuđman was one of the first historians who encouraged scholarly research into this problem in the mid-1960s. In the book, he also shows how and why his efforts were impeded, and how he was later marginalised and imprisoned. The book represents an outline of his previous research and papers on the issue of victimhood. Tuđman opposed the so-called Jasenovac myth – the one-sided approach and multiplication of the number of casualties, especially of Serbian victims. Tuđman described the origin of the myth which was, in his view, “used (...) as a direct foundation for the theory of the genocidal character of any expression of Croatian identity” (Tuđman 1989, 120). Tuđman exhibited consistency in fighting against unscholarly approaches and exaggeration of the number of victims because he was also critical of the so-called Bleiburg myth. He rejected similar exaggerations of the number of victims killed by the communist authorities in 1945 (the so-called Bleiburg tragedy) that are popular in the Croatian diaspora.

În afară de textele oficiale, „Apelul la protest” – inclus și el în colecția de la Göteborg – a fost publicat în cel mai cunoscut samizdat din era Kádár, care se adresa „celei de-a doua sfere publice,” Beszélő. În secțiunea „Știri” din numărul 5-6 (decembrie 1982), textul a fost publicat cu titlul „Cazuri de hărțuire de către miliția din Transilvania – Un act de protest maghiar.”În același număr din Beszélő au fost incluse și documentele fundamentale ale Ellenpontok, nr. 8 (octombrie 1982), „Memorandum” și „Propunere de program,” în timp ce numerele anterioare (1-4) fuseseră publicate în numărul 4 din septembrie 1982 din Beszélő. „Apelul la protest” a fost semnat de 71 de reprezentanți ai opoziției maghiare de la acea vreme: scriitori, istorici literari, istorici, editori, economiști, avocați, sociologi, filosofi, istorici ai filosofiei, traducători, regizori de film, poeți, pianiști, arhitecți, lingviști, jurnaliști, academicieni, actori, scriitori, sculptori, biologi, etnografi și un triplu campion olimpic.

Apelul are următorul conținut: „În data de 6 și 7 noiembrie 1982 organele de securitate ale statului român au arestat mai mulți tineri intelectuali maghiari din Transilvani. Au efectuat percheziții la casele lor și au confiscat documente privind privind situația politică din Ungaria și din Transilvania. Numărul exact de persoane arestate nu este cunoscut încă. Următoarele nume sunt cunoscute: Attila Ara-Kovács, scriitor-filosof, Attila Kertész, actor, Géza Szőcs, poet, și Károly Tóth, profesor de școală. În decursul unei săptămâni, mai multe persoane au fost interogate, printre care inginerul agronom Lóránt Kertész și soția lui Éva Kertész, Márta Józsa, Éva Bíró, András Keszthelyi, student la filosofie, precum și cuplul Tóth. Unii dintre aceștia, de exemplu, Géza Szőcs, Károly Tóth și soția sa, au fost abuzați fizic. După câteva zile, Attila Ara-Kovács și Károly Tóth au fost eliberați cu condiția să nu părăsească orașul (Oradea) sau domiciliul. Încă nu avem informații privind locul unde se află remarcabilul poet Géza Szőcs, al cărui nume este cunoscut în toate regiunile cu vorbitori de limba maghiară. Nici chiar rudele și prietenii apropriați nu știu unde este. Avem motive să suspectăm că poliția secretă nu l-a eliberat încă. Lansăm un apel tuturor: protestați! Lansăm apelul și prietenilor noștri români: vă rugăm să interveniți pentru eliberarea lui Géza Szőcs! Acest apel la protest a fost trimis de semnatarii săi președintelui Consiliului Ministerial al Republicii Populare Maghiare, comitetului director al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, precum și al PEN Clubului Maghiar” (Beszélő Összkiadás 1992).

Apelul la protest suferea însă din cauza lipsei de surse sigure de informare. Se bazează în principal pe zvonuri și presupuneri și, deși oferă multe informații, este accesibil doar câtorva persoane. Forma moderată de susținere colectivă a intereselor, exprimată prin „canalele media” – samizdatul - este una organizată, care urmărește să îmbunătățească situația celor afectați. Nu există date cu privire la efectele imediate ale apelului la protest din România și nu se știe nici dacă liderii MSZMP (Partidul Socialist al Muncitorilor Maghiari) au luat măsuri imediate pentru a schimba politica privind minoritățile din România. În același timp, cercurile oficiale maghiare au reproșat „în cursul discuțiilor interne” că apelul a ajuns la canalele media internaționale mai repede decât la guvernul maghiar. În decembrie 1982, echipa editorială a Beszélő a negat categoric acest lucru, susținând că astfel de acuzații nu fac decât „să discrediteze o inițiativă civică legitimă” și să distragă atenția de la problema reală, respectiv „ce se întâmplă cu intelectualii maghiari din România și ce poate face opinia publică maghiară și statul maghiar împotriva încălcărilor serioase ale drepturilor minorităților din România” (Beszélő Összkiadás 1992).

Ferenc Kálmándy, a photo artist from the underground milieu in Pécs, was prompted by the Budapest underground rock band Trabant to shoot a photographic series entitled “Too Late to Run Away, Shameful to Stay” in 1982. The composition, which consists of six pictures, captures visually the paradoxical scenery of movement posed by János Vető’s rhymes. The slow, hesitating movement of objects (in reality, people) set on the scene and the halting movement of bodies suggest the absolute futility of the paradox occurrence symbolized in the song or, perhaps, any occurrence, so it represents the rule of melancholic spleen typical of the oeuvre of Trabant. Both running away and staying are reduced to a series of actions which suggests hollowness and superfluity: the blurred movement of the body and human figures symbolize this state and a meaning of life associated with it.

This work reveals Kálmándy’s desire to link his work to contemporary photo art genres and underground cultural scenes. The figures in the photograph are director of cartoons Károly Papp (who at the time worked together with Ferenc Kálmándy for the Gallery of Pécs) and architect János Rauschenberger. Rauschenberger also worked as a stage designer, and he served as the editor of the periodical Bercsényi 28-30 between 1978 and 1980. The journal was the theoretical forum of the Bercsényi Architecture College of the Budapest University of Technology between 1963 and 1988. Alongside articles on architecture, it also published writings on underground music and arts. Its previous issues are available at bercsényi2830.hu.

Scărițele sunt materiale tehnice esențiale într-o escaladă dificilă care necesită mijloace artificiale. În colecția privată de bricolaj a lui Dragoș Petrescu sunt 3 astfel de obiecte obținute în urmă prelucrării unui material de bază mai puțin obișnuit: ”Părţile laterale ale scăriţelor sunt din chingă sintetică de jaluzele, cusută cu aţă chirurgicală tot sintetică și vopsite cu vopsea pentru materiale textile Gallus în culorile roşu şi albastru. Apoi, treptele, al doilea element de bază al scărițelor, sunt confecţionate din porţiuni de jantă de semicursieră Sputnik (URSS). Trebuia să faci rost însă de janta de semicursieră. Puteai să ai noroc, cum am avut eu, ca un cunoscut să renunțe la o roată lovită care nu se mai putea repara. Dacă obţineai janta, partea de cadru interior, atunci o tăiai la dimensiunea dorită, prelucrai cu grijă colţurile tăioase (cu pilă şi şmirghel), și o foloseai pentru treptele scărițelor bricolate. Janta aceasta era din duraluminiu și era adecvată pentru a face treptele de la scăriţe, care trebuiau să fie uşoare şi rezistente. Prin urmare, erai obligat să improvizezi. Dintr-o asemenea jantă am putut să îmi fac două scărițe normale și încă una mai mică”, spune Dragoș Petrescu. Scăriţele bricolate sunt funcționale și astăzi.