Traian Orban (Petroșani, 20 februarie 1944) este de profesie medic veterinar. Profesia lui de bază a devenit, în urma participării sale la Revoluția din 1989, un amănunt nesemnificativ pentru identitatea sa. După cum se prezintă el însuși, într-o veritabilă declarație de credință față de misiunea pe care și-a asumat-o instituția pe care o conduce de mai mult de două decenii și jumătate: ”În prezent sunt pensionar, invalid din revoluţie prin împuşcare, de gradul II şi handicapat. Sunt preşedintele Asociaţiei Memorialului Revoluţiei, care s-a înfiinţat în 1990, o asociaţie care s-a constituit în dorinţa de a se cinsti memoria eroilor, de a crea un centru de documentare, de a afla adevărul despre revoluţie, de a crea un complex memorial de monumente care să marcheze cele mai importante locuri din oraş, unde au murit oameni.”
Revoluția din 1989 a adus o schimbare de regim pentru întreaga Românie, dar participarea directă a lui Traian Orban la revolta din Timișoara a fost un eveniment care l-a marcat profund prin dramatismul evenimentelor și i-a schimbat radical modul de a privi viața. Traian Orban a fost împușcat în ziua de 17 decembrie, una dintre cele mai sângeroase zile din timpul evenimentelor care s-au desfășurat la Timișoara odată cu începerea Revoluției Române din 1989. Rememorat de Traian Orban, momentul care i-a schimbat destinul s-a derulat astfel: ”Am ajuns în Piaţa Libertăţii în dreptul cofetăriei Macul Roşu. Nişte indivizi au devastat cofetăria, au scos mobilierul pe linia de tramvai şi i-au dat foc. Şi consignaţia din piaţă a fost devastată, ieşeau oameni cu haine, cu aparate foto, cu televizoare şi alte obiecte valoroase. Erau oferite manifestanţilor. Noi am refuzat să le luăm. Am protestat, degeaba, ei îşi făceau treaba şi dispăreau cu obiectele. În Piaţa Libertăţii au ajuns tancurile. Unul dintre tancuri a fost incendiat şi s-a îndreptat în viteză înspre Piaţa Unirii pe strada Alecsandri, în uralele mulţimii. Cordoanele de militari încercau să blocheze accesul în piaţă. Încă nu se trăgea. Am participat la blocarea unui tanc în Piaţa Libertăţii, nişte tineri s-au postat în faţa lui, au încercat să introducă diferite obiecte între şenile. Am pus mâna pe un cablu de remorcare de tanc, l-am introdus între şenile şi i-am cerut unui tânăr să introducă în ţeava de eşapament a tancului o cârpă, astfel încât i s-a oprit motorul. Imediat, în uralele mulţimii, tancul s-a oprit. În apropierea garnizoanei care se află în Piaţa Libertăţii erau nişte autoturisme. Unul din ele a fost incendiat. Am aflat ulterior că erau autoturisme ale unor cadre militare din Divizia 18 care-şi avea sediul în piaţă. După incendierea autoturismului a fost dat semnalul de începere a represiunii, era după ora 16:30 când au început să tragă. Erau gloanţe, probabil, de manevră pentru că nu a fost nimeni rănit. Erau urale, mulţi încercau să se retragă din piaţă. Am încercat s-o luăm spre operă pe strada Alba-Iulia, dar venea o coloană de manifestanţi dinspre operă strigând ’Libertate.’ În piaţă s-au rărit. Am văzut câţiva reţinuţi. Nu voiam să plecăm din faţa garnizoanei, strigam că ’Armata e cu noi,’ ’Jos Ceauşescu.’ Aş vrea să vă spun că între 16:00 şi 16:30 am discutat cu nişte militari în termen. Mi-au spus că sunt în alarmă de la ora 5:00 dimineaţa. Erau înarmaţi, dar nu aveau gloanţe la ei. Le-am oferit ţigări. Am observat după 16:30 că focul se înteţeşte. Am văzut că din pereţi sar bucăţi de tencuială, semn că într-adevăr se trage cu gloanţe adevărate. Speriat m-am retras în diferite imobile din piaţă. Am intrat din nou în piaţă încercând s-o iau înspre muzeu pe strada fostă Karl Marx, dar şi de-acolo a venit o altă coloană de manifestanţi şi-am văzut un ofiţer agresat de manifestanţi, îl băteau. Ne-am întors înapoi, tot în faţa garnizoanei unde înainte de ora 17:00, au ieşit din garnizoana militară trei civili cu pistoale şi trei bărbaţi îmbrăcaţi în mantale militare cu căciuli şi cu automate în mână. Am văzut că dinspre sediul diviziei, unde se află statuia lui Decebal, se trage din balcon şi de la o fereastră, am văzut nişte militari în termen care încercau să stingă un incendiu, o Dacie. La un moment dat, fiind la intersecţia de la extremitatea Pieţei Libertăţii cu Karl Marx, am discutat puţin cu militarii şi-am auzit că un militar a fost împuşcat. Lângă mine a fost rănit cineva şi m-am aplecat asupra lui să văd ce s-a întâmplat cu el. Sângera puternic şi m-a stropit pe faţă şi pe haine. În acelaşi moment am fost împuşcat în picior, înainte de ora 17:00. Am strigat, am leşinat de durere, m-am simţit purtat de nişte tineri la o maşină şi am fost dus cu maşina la Spitalul Judeţean. Durerea a fost foarte mare când m-au apucat de piciorul rănit. Ei credeau că sunt lovit undeva la faţă, la cap, că eram plin de sânge. La spital, am fost dezbrăcat de haine, eram pe o targă, mi s-a dat primul ajutor, dar am fost lăsat pe coridor. Probabil erau urgenţe mult mai mari. Pe coridoare, pe tărgi, în cărucioare, erau răniţi, unii strigau, erau şi morţi acolo, ceva de nedescris. Veneau tărgi cu răniţi de la maşini de salvare, care aduceau mereu şi mereu răniţi. Am stat multă vreme, eram pe coridor, era frig, era iarnă. La un moment dat a venit la mine un brancardier care mi-a spus că lucrează în satul Şipet, în Dorna. M-a întrebat cum s-a întâmplat, i-am povestit. M-a cunoscut. L-am rugat să-mi aducă o pătură şi le-a recomandat unor brancardieri că bine-ar fi să fiu dus la Spitalul de Ortopedie. Astfel am scăpat din Spitalul Judeţean unde am aflat că s-au petrecut nişte lucruri groaznice. Am fost transportat la Spitalul de Ortopedie cam după vreo oră, era după 6:00 seara. Am fost dus într-un salon, mi s-a făcut o primă toaletă, dar era o bulibăşeală extraordinară. Spitalul era supraaglomerat. A doua zi, am fost mutat în alt salon. După vreo 9 zile am aflat că în spital a sosit o echipă de medici din Austria care m-au tratat într-o primă fază şi am fost transportat apoi cu un convoi de salvări în Viena. În 27 decembrie am fost primul pacient operat de austrieci. Era o echipă de medici austrieci de la spitale diferite, de la Spitalul de politraumatologie, era profesorul Johan Poigenfurt, care era şeful clinicii. În perioada în care aceşti medici tratau răniţi, în Timişoara încă se trăgea. Aceşti medici au fost extraordinari. Au salvat multe persoane de la pieire.” (Orban 1997)
Traian Orban este, actualmente, unul dintre liderii societății civile din Vestul României, o personalitate respectată în spațiul public românesc și unul dintre cei mai insistenți luptători pentru aflarea adevărului despre Revoluția Română din 1989. După cum a mărturisit cercetătorilor COURAGE, Traian Orban are o viziune asupra comunismului, cel puțin a celui pe care el l-a trăit în România, care nu lasă vreo urmă de echivoc: ”A fost un sistem politic fără nici un Dumnezeu, a fost un sistem contra naturii umane. A cultivat teama, oportunismul, lichelismul, ticăloșia, lenea, delațiune – cam tot ce e jos și josnic în oameni. Nu a adus bunăstare oamenilor; pe majoritatea oamenilor i-a adus în pragul subzistenței. Comunismul a generat multă suferință prin dictatură, prin sistemul represiv pe care îl întruchipa, prin cultul personalității, prin restricția drepturilor omului. Cu tot felul de limite impuse, cu rațiile alimentare, cu îmbrăcămintea insuficientă. Nimic nu era pentru oameni, ci împotriva oamenilor, împotriva normalității oamenilor. Cu foamea, cu frigul, cu frica pe care le-a adus, comunismul era împotriva oamenilor.”
-
Adresa:
- Timișoara, Romania
Gerhard Ortinau s-a născut la 18 martie 1953 într-un sat din Câmpia Bărăganului (Borcea) într-o familie de șvabi bănăţeni. Familia sa a fost deportată în cadrul mutărilor forţate de populaţie de la graniţa cu Iugoslavia în zone neprielnice locuirii din Bărăgan în 1951 deoarece a fost încadrată de autorităţi la categoria „foști exploatatori” (ACNSAS, I 233 471, vol. 1, 1).
Ortinau a studiat între anii 1972 și 1976 germanistica și romanistica la Universitatea din Timișoara. În timpul studiilor a fost unul dintre iniţiatorii Aktionsgruppe Banat, un grup de tineri scriitori de limbă germană care mai cuprindea pe Albert Bohn, Rolf Bossert, Werner Kremm, Johann Lippet, Anton Sterbling, William Totok, Richard Wagner și Ernest Wichner, majoritatea studenţi la aceeași universitate. Literatura creată de acest grup își propunea să fie una implicată social, să ofere o viziune critică asupra societăţii. Din cauza stilul de viaţă nonconformist, a adoptării în textele literare a unei viziuni ideologice inspirate de neo-marxismul Școlii de la Frankfurt, precum și a unor principii estetice care erau în contradicţie cu canoanele epocii, Aktionsgruppe Banat a fost perceput de autorităţile comuniste din România ca fiind un grup subversiv. Ortinau a fost supus alături de colegii săi la o supraveghere atentă începând din anul 1974 și ulterior la o serie de măsuri represive. Securitatea a devenit în 1973 preocupată de activitatea literară a lui Ortinau deoarece un informator al Securităţii a relatat despre poeziile sale trimise spre publicare revistei Echinox din Cluj considerate de poliţia secretă ca fiind subversive ( ACNSAS, I 233 471, vol. 1, 6-7). De asemenea, un alt informator a evidenţiat în notele sale caracterul subversiv al poeziei „Die Moritat von den 10 wortarten der traditionellen grammatik” (sic!) [Balada celor zece părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale], care cuprindea aluzii la dictatura lui Ceaușescu. Aceasta fusese publicată în anul 1974 în revista Neue Literatur (organ al Uniunii Scriitorilor pentru publicul germanofon) deoarece scăpase de ochii vigilenţi ai cenzurii.
Deoarece au simţit că sunt urmăriţi, membrii grupului au plănuit să influenţeze Securitatea prin acceptarea colaborării cu poliţia secretă. Astfel, Gerhard Ortinau și William Totok au acceptat să devină surse ale Securităţii și au furnizat poliţiei secrete o serie de informaţii prin care încercau să pună activitatea grupului într-o lumină pozitivă. Aceste informaţii erau furnizate în acord cu ceilalţi membrii ai grupului, care erau de asemenea ţinuţi la curent cu acţiunile temutei instituţii. Prin coroborarea notelor acestora cu cele primite de la alţi numeroși informatori, care relatau despre activitatea grupului, Securitatea a descoperit însă jocul dublu al acestora (Petrescu 2015 , 135-136).
Având informaţii detaliate despre activitatea sa literară, Securitatea a întreprins în data de 2 octombrie 1975 o percheziţie la domiciliul lui Gerhard Ortinau și a confiscat de numeroase manuscrise, scrisori și cărţi (Totok 2001, 46-47). Pe data de 12 octombrie 1975, Gerhard Ortinau, Richard Wagner, William Totok și Gerhardt Csejka, ultimul fiind un susţinător al tinerilor scriitori germani, au fost arestaţi pe motiv că încercau să treacă ilegal frontiera (ACNSAS, I 210 845, vol. 2, 69). Această acuzaţie era prilejuită de faptul că cei patru se îndreptau către locuinţa părinţilor lui William Totok de la Comloșu Mare, care se afla aproape de graniţă. Securitatea dorea de fapt să îi acuze de activitate de subminare a regimului. În timpul anchetei, conducerea locală de partid a intervenit pentru eliberarea lor deoarece o eventuală condamnare din motive politice ar fi putut produce reacţii din partea presei internaţionale (Totok 2001, 47-48). Ca urmare, cei patru au fost eliberaţi după circa o săptămână de anchetă, însă activitatea grupului de tineri scriitori a fost suprimată de aceste măsurile represive. În următorii ani, Ortinau va fi în continuare supus la șicane din partea autorităţilor. În septembrie 1977, Securitatea i-a confiscat alte manuscrise și i s-a interzis să mai publice (ACNSAS, I 233 471, vol.1, 162). După ce a emigrat în RFG în anul 1980, s-a stabilit în Berlinul de Vest și și-a continuat activitatea literară. Între publicaţiile sale menţionăm volumele: Verteidigung des Kugelblitzes. Erzählungen (Apărarea fulgerului sferic: povestiri; 1976) și Ein leichter Tod: Erzählungen (O moarte ușoară: povestiri; 1996).-
Adresa:
- Berlin, Germany
Andrei Pandele (27 august 1945, București -) este arhitect, urbanist și fotograf. A absolvit Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București în 1968. Portofoliul său profesional în domeniul arhitecturii și al urbanisticii include mai multe realizări de vârf. Între acestea, se pot menționa: hotel de cinci stele în Delta Dunării; locuinţă solară în sectorul 2 din București; pavilionul Ambroise Paré din La Ferté-sous-Jouarre, Île-de-France; remodelări şi amenajări de clădiri din sec. al XIX-lea pe Calea Rahovei şi Calea Victoriei din Bucureşti; hotel cu 16 niveluri pe o pantă foarte abruptă (85%) la Băile Herculane. În anul 2000 a fost coordonatorul de strategie pentru Planul Urbanistic General al Capitalei României, București.
Andrei Pandele are o activitatea fotografică prodigioasă, fiind membru al Asociației Artiștilor Fotografi din 1973, al Fédération Internationale de l’Art Photographique din 1981, membru fondator al Asociației Presei Sportive în 1990, colaborator pentru Associated Press si Sygma în 1990. Are fotografii publicate în diverse reviste din străinătate, precum Photo, Sovetskoe Foto, Fotografie, Lettres de Paris, Midi Olympique, Rugby World & Post, sau în publicații din România, precum Adevărul, Cotidianul, Evenimentul zilei, Arhitectura, Sportul, Fotografia. A avut și o activitate pedagogică universitară ocazională; a predat cursuri pe tema fotografiei şi arhitecturii la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. Fotografiile sale au ilustrat volumul Vom muri şi vom fi liberi (1990) de Irina Nicolau. A publicat cele mai multe dintre fotografiile sale în diverse albume și volume ilustrate, precum Fotografii interzise şi imagini personale (2007), Martorul-surpriză: Fotografii necenzurate din comunism (2008), Casa Poporului: Un sfârşit în marmură (2009); Bucureștiul mutilat (2018).
Ca fotograf, Andrei Pandele are un portofoliu impresionant, a avut numeroase expoziții de fotografii în întreaga lume, iar unele dintre lucrările sale au intrat în colecții private internaționale. Printre cele din România, se pot menționa: ”Fotografii interzise și imagini personale,” Teatrul Național, decembrie 2007 – martie 2008; ”Amintiri din Epoca de Aur,” Cinema Studio, București, la premiera filmului cu același nume, septembrie 2009; ”Made in Romania,” Sala Dalles, octombrie 2009; ”Andrei Pandele la TIFF,” Muzeul de Artă din Cluj, mai 2010; ”Veșnicia s-a născut la sat,” Muzeul Ţăranului Român, București, ianuarie 2015. A avut expoziții personale sau de grup în Franța, Olanda, Spania, Polonia, Israel. Texte despre fotografiile sale au apărut în numeroase publicații naționale și internaționale. Dintre toate, Andrei Pandele consideră că articolul ”A lost city: Photos of Bucharest's past,” publicat de către BBC News, este cea mai importantă referință despre opera sa fotografică. Andrei Pandele deține un blog, unde se regăsesc mai multe dintre fotografiile sale despre viața cotidiană din comunism și despre demolările din București din ultimul deceniu. Adresa blogului: http://www.ap-arte.ro/
-
Adresa:
- București, România
La 3 martie 1971, Vasile Paraschiv a adresat CC al PCR şi Uniunii Generale a Sindicatelor din România o listă cu 11 propuneri privind liberalizarea vieţii sindicale. A fost din nou arestat şi internat în azilul psihiatric de la Voila, lângă Câmpina. În 1976 şi-a exprimat, într-o scrisoare trimisă postului Radio Europa Liberă, solidaritatea cu foştii membri ai Partidului Social-Democrat din România, care suferiseră condamnări politice în primi ani ai regimului comunist. A fost din nou internat, la 1 decembrie 1976, în azilul de la Voila şi ţinut sub observaţie până la 23 decembrie. Diagnosticul pe care l-a primit cu această ocazie a fost de ”psihopatie paranoică…psihoză delirantă…comportament antisocial patologic.” În februarie 1977, a aderat la așa-numita Mişcare Goma și a semnat scrisoarea comună adresată Conferinţei pentru Securitate și Cooperare de la Belgrad. Pentru că a vizitat locuinţa din Bucureşti a familiei Goma în aprilie 1977, după ce Paul Goma era deja anchetat în închisoare, Vasile Paraschiv a fost arestat din nou. Anchetat de Securitatea din Ploieşti, a fost apoi internat la spitalul de boli psihice din Săpoca, județul Buzău, la secţia de bolnavi incurabili, violenţi şi periculoşi, unde a fost supus violențelor fizice și unor tratamente farmaceutice pentru boli mentale. În 1978, a făcut o vizită în Franța, unde a fost lăsat de Securitate să plece în speranța că nu va mai reveni. Cât timp a stat la Paris, Vasile Paraschiv a dat numeroase interviuri prin care a dezvăluit ce se întâmplă în spitalele în care se aplică acest tratament psihiatric celor ce critică regimul comunist din România. Întors din Franța, a aderat în 1979 la efemerul Sindicat Liber al Oamenilor Muncii din România, fapt pentru care a fost din nou hărțuit de Securitate. Vasile Paraschiv a fost arestat în mai multe rânduri, în mod special în ultimii ani ai comunismului (1987-1989), atunci când nemulțumirea față de regimul Ceaușescu crescuse considerabil. Ultima perioadă pe care a petrecut-o în închisoare a fost în primăvara anului 1989. În 2003, Vasile Paraschiv a făcut o donație importantă Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Aceasta conține documente importante din activitatea sa de disident, precum scrisoarea de 366 de pagini adresată lui Nicolae Ceauşescu, interviuri, scrisori către Europa Liberă, fotografii şi două aparate de radio la care asculta Radio Europa Liberă. Aceste obiecte se găsesc expuse în cadrul colecției muzeala a Memorialului Sighet.
-
Adresa:
- București, România
Andrei Partoş (n. 1949) este jurnalistul şi comentatorul muzical care a înființat practic Radio Vacanța-Costinești. Originar din Brașov, Partoș a absolvit Facultarea de Filosofie, secţia Psihologie, a Universităţii din Bucureşti şi a profesat timp de 10 ani ca pshiholog clinician. În 1985, a abandonat această meserie şi s-a dedicat integral activităţii muzicale şi jurnalistice.
În 1979, an în care a pus, într-o gogoşerie minusculă, bazele proiectului Radio Vacanţa-Costineşti, a avut prima apariţie la Radioul Public din România şi, la scurt timp, a fost invitat să se alăture acestei echipe, la divizia de Tineret. A avut o pauză de doi ani, apoi, în 1982, a revenit la Radio Vacanţa-Costineşti şi a devenit imaginea cea mai reprezentativă a acestui post de radio, care a marcat o întreagă generaţie prin programele sale estivale de-a lungul anilor 1980. În perioada 1985-1989, a fost interzis la Radio-Televiziunea naţională.
Andrei Partoș este conştient că activitatea sa la Radio Vacanţa-Costineşti de dinainte de 1989 a avut un discret şi constant caracter subversiv şi o nuanţează în aceşti termeni: “Nu pun ceea ce am făcut sub umbrela unei poziţii radicale. Nu am fost un luptător ilegalist. Nu am fost un tip radical. Dar eram conştient că ceea ce făceam acolo, la Radio Vacanţa-Costineşti, eu şi colegii mei, era foarte diferit de ceea ce oferea cultura oficială de stat. Ştiam, eram conştient că este o alternativă la minusul pe care îl primesc tinerii din partea Telviziunii Publice şi al Radioului public şi în genere de la instiţiile culturale publice. Iar noi eram altceva, era o alternativă distinctă”.
Cu privire la ceea ce a făcut fiind conștient că este implicit subversiv, Andrei Partoș comentează: “Am lăsat muzica mai ales să vorbească în locul meu.” În privinţa muzicii româneşti, modalităţile de a fi procurată erau canalele oficiale: magazinele cu specific de muzică, casa de discuri Electrecord, Radioul Public, Televiziunea Publică. La Radio Vacanţa-Costineşti au fost difuzate, de asemenea, şi trupe româneşti interzise în epocă şi acest fapt a fost, în mod neplăcut, observat de către cei desemnaţi să monitorizeze acest post de radio. Andrei Partoş: “Dădeam Phoenix, deşi nu aveam voie [erau interzişi după plecarea în Occident în 1976] – şi spuneam că dau Mircea Baniciu [singurul membru al formației care nu emigrase]. Nu existau casete-martor, dar existau discurile şi benzile acolo. Mai veneau uneori şi mă mustrau pentru că am dat aşa ceva. Îmi spuneau că ‘s-au sesizat’ – şi vroiau să arate că sînt şi ei deştepţi. Dacă ar fi vrut să facă foarte urît, ar fi putut – ar fi găsit argumente pentru asta. În acelaşi timp, ce era acolo, era şi un debuşeu. O zonă cu o logică de funcţionare mai permisivă.” Pentru cei ce nu știu, grupul Phoenix a fost înainte de 1989 una dintre cele mai influente formaţii muzicale de rock din România. După plecarea lui Moni Bordeanianu, unul dintre membrii grupului, în Statele Unite ale Americii în 1970, Phoenix a fost interzis pentru o perioadă lungă de la difuzări pe posturile de radio şi televiziune. În această perioadă, grupul și-a inventat o nouă identitate, părăsind rockul de inspirație occidentală pentru a deveni principalul promotor din România al stilului numit ethno-rock, care era în aparență în consonanță cu politica culturală a regimului. Stilul lor muzical, acompaniat de versuri inspirate din folclorul pre-creștin și formulate cu subînțelesuri, i-a făcut extrem de populari. După emigrarea tuturor membrilor, mai puțin Mircea Baniciu, Phoenix a fost definitiv interzis, astfel încât discurile lor se mai vindeau doar pe piața neagră. Acest lucru i-a transformat însă într-o legendă.
Pentru muzica străină, povestea achiziţionării acesteia este în sine o pildă istorică despre comunismul românesc. Existau mai multe asemenea modalităţi de procurare, după cum povestește Andrei Partoş: “fie de la Biblioteca Americană, tot ce era în top 100 Billboard. Îți dădeau mereu piesele noi care apăreau în top. Nu dădeau oricui benzile – mie însă mi le dădeau. Eu le luam de regulă acasă, le copiam şi le duceam înapoi; unele dubluri de la ei chiar îmi rămîneau. Culmea ironiei: la 10 m de aceasta, era o încăpere de anchetă a Securităţii. Apoi, exista o piaţă a benzilor înregistrate de diverşi băieţi cărora atunci li se spunea ‘mafioţi’ pentru că nu se ştia ce e cu adevărat Mafia. De asemenea, am avut o relaţie foarte bună cu cîţiva oameni care primeau muzică pe viniluri şi le copiam şi pe acestea. Trebuie să menţionez şi filiera cu oamenii de pe avioane şi cu vaporenii. Cu piloţi, stewardese şi marinari – le dădeam bani şi lista cu ce îmi trebuia anume şi veneau cu muzica. Adaug şi faptul că, de prin 1984, chiar şi BTT [Biroul de Turiam pentru Tineret] a început să comande muzică, printr-un contract cu o firmă din Germania. Aducea single-uri, viniluri mici, bune. Cînd am fost la discoteca în care se plătea în valută, la plecare, boss-ul de acolo mi-a lăsat cîteva sute de single-uri.” Nu era, uneori, o acţiune lipsită de riscuri: “Cei care cumpăram muzică străină, sigur că eram urmăriţi. Dar eu nu am avut probleme cu cei care stăteau de pază – căci eu nu făceam vînzare, ci doar difuzare. Eram, să zic aşa, în zona acceptată”. Chiar şi unii dintre securişti cereau muzică adusă din Occident. Se vorbea că unul dintre cei care aprobau, în mod tacit, difuzarea pe scară largă a muzicii străine era Nicu Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu, practic un fel de “patron” neoficial al acestei staţiuni. Fapt este că achiziţia instrumentelor de ultimă generaţie care au făcut din discoteca Vox Maris din Costineşti cea mai avansată şi mai căutată discotecă în sezonul estival din România de dinainte de 1989 a fost aprobată de fiul fostului dictator român.
Andrei Partoș nu a fost membru al Partidul Comunist Român. “Originile mele ungureşti şi evreieşti pesemne că nu au prezentat suficientă încredere şi nici eu nu am cerut şi nu am vrut să fiu membru de partid.” În privinţa relaţiei cu diversele instituţii ale regimului comunist, adaugă: “Am avut o relaţie tensionată cu Securitatea. I-am simţit mereu în apropiere, iar uneori am avut şi tangenţe cu ei. Din 1976, sora mea a emigrat în SUA – deci aveam o vulnerabilitate în plus. Nu spun despre mine că sînt un erou. Poate că eram doar puţin inconştient, dar erou în nici un caz. Nu am făcut gesturi nebuneşti, radicale; am fost un om lucid, calculat, raţional. Muzica pe care am dat-o a fost forma mea constantă de a fi subversiv la adresa acelui regim. Eu, cînd dădeam în discotecă sau la Radio Vacanţa [Queen cu] ‘I want to break free,’ toată lumea ştia la ce ne referim. Şi, în discotecă, se cînta din rărunchi. Sau, de 23 august [ziua naţională a României înainte de 1989] puneam Black Sabbath cu ‘Paranoid.’ Ce era să mai spun eu în plus? Nu era nevoie să mai spun ceva în plus.”
Andrei Partoş crede în virtuţile recuperării memoriei unor vremuri problematice şi pledează această cauză: “Este important să ştim ce a fost atunci – şi pentru noi, dar şi pentru generaţia care vine după noi, pentru că altfel istoria acestei ţări nu va fi înţeleasă. De pildă, au fost multe restricţii drastice – iar noi care am trăit momentul Costineşti poate că sîntem în stare să apreciem altfel libertatea. Şi să vorbim despre ea ca despre ceva foarte preţios. În afara acelui loc, Costineşti, aveai tot felul de restricţii – probleme cu apa, cu lumina, cu mîncarea. La Costineşti le uitai, erai în altă lume. Şi memoria despre această lume trebuie să fie povestită.”
Actualmente, Andrei Partoş este realizatorul unei cunoscute emisiuni-maraton la Radioul Public. Despre aceasta, el spune că este o continuare firească a ceea ce a făcut, în verile anilor 1980 la Costineşti, la Radio Vacanţa. Şi atunci credea şi acum este convins că “radioul trebuie să fie dialog. Nu să vorbeşti singur, ci să vorbeşti cu oamenii, pentru oameni.”
-
Adresa:
- București, România