COURAGE

interconectarea colecțiilor

Ion Vianu (n. 15 aprilie 1934, București), este un psihiatru şi scriitor român, fiul lui Tudor Vianu, istoric şi critic literar – o personalitate de prim rang a culturii române. Ion Vianu este cunoscut pentru contribuţiile aduse la demascarea abuzurilor comise de regimul comunist prin utilizarea psihiatriei împotriva opozanţilor regimului. În 1952, Ion Vianu şi-a început studiile de filologie clasică la Universitatea din Bucureşti. Şi-a dat însă seama că nu avea un talent nativ pentru studiile literare clasice, aşa că a decis să renunţe şi şă studieze în schimb medicina. Decizia de a-şi schimba radical cariera profesională a fost influenţată şi de convingerea sa că profesia medicală permitea un anumit grad de independenţă, în timp ce ştiinţele umaniste erau supuse unui control politic agresiv. După cum mărturisea, a sperat ca această decizie să-l ajute “să-şi ducă viaţa ca un om liber în acea mare de obedienţă şi opresiune care era societatea românească” (Călinescu and Vianu 2006, 14-101).

După absolvirea Universităţii de Medicină în 1962, a urmat o carieră universitară în psihiatrie. În scurta perioadă de relativă liberalizare de la mjjlocul anilor 1960, Ion Vianu a putut călători în Germania de Est şi în Franţa, datorită unei burse oferite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În pofida tentaţiei de a se stabili în străinătate, a revenit în ţară având convingerea că putea să reprezinte ceva în profesiunea sa şi că putea contrbui la schimbarea în bine a situaţiei din România (Călinescu and Vianu 2006, 193-223). Într-adevăr, Ion Vianu a devenit un medic cunoscut şi respectat. Rezultatele cercetărilor sale medicale au fost adunate într-un volum intitulat Introducere în psihoterapie, care a fost publicat în 1975. Relaţia sa cu partidul comunist a devenit tensionată din cauza faptului că nu devenise membru de partid şi nici informator al Securităţii – paşi pe care îi făceau mulţi români având în vedere avantajele colaborării cu regimul. Dimpotrivă, Ion Vianu a decis să dezvăluie modul în care profesia sa fusese transformată într-un instrument de represiune împotriva celor care îndrăzneau să-şi ridice glasul contra regimului. Plecând de la experienţa sa directă, a publicat în 1976 un articol intitulat “Psihiatrie, antipsihiatrie, hiperpsihiatrie”, în care sugera că regimul comunist din România folosea psihiatria şi psihiatrii în scopuri politice. Deşi nu denunţa în mod explicit represiunea psihiatrică, articolul arăta că unii psihiatri obişnuiau să le pună diagnosticul de boli mintale celor care criticau public regimul comunist, contribuind astfel la internarea forţată a acestor persoane în spitale psihiatrice, unde puteau fi izolate şi ţinute sub un control strict (Călinescu and Vianu 2006, 234-239, 340-341, 345; C Petrescu 2013, 132-133).

La puţin timp după aceasta, în februarie 1977, Ion Vianu a depus documentele pentru emigrarea definitivă. Cu toate acestea, înainte de a părăsi România, împreună cu prietenul său Ion Negoiţescu a aderat la mişcarea pentru drepturile omului pe care scriitorul Paul Goma tocmai o iniţiase în luna ianuarie a aceluiaşi an 1977 după modelul Cartei 77. Fără să ia în seamă riscurile la care se expunea, Ion Vianu a scris o scrisoare deschisă de susţinere a lui Paul Goma care a ajuns şi în media internaţională, făcând cunoscută poziţia sa. Mai mult, cu sprijinul lui Paul Goma, Ion Vianu a scris o a doua scrisoare deschisă în care denunţa explicit folosirea psihiatriei ca un instrument politic împotriva opozanţilor regimului comunist. Ca urmare, autorităţile comuniste i-au brutalizat fiul în vârstă de nouă ani şi au exercitat presiuni pentru a fi concediat de la Universitatea de Medicină. În plus, Ion Vianu a fost anchetat pentru publicarea de afirmaţii defăimătoare la adresa regimului. Datorită protestelor internaţionale, i s-a permis în cele din urmă să emigreze, dar nu înainte ca generalul de Securitate Nicolae Pleşiţă să-l ameninţe reamintindu-i că poliţia secretă avea capacitatea de a ajunge la “duşmanii regimului”, chiar dacă aceştia se găseau în ţări occidentale. Ion Vianu şi familia sa au părăsit România pe data de 28 iulie 1977 şi s-au stabilit in Elveţia (Călinescu and Vianu 2006, 346-356).

În exil, Ion Vianu a lucrat ca medic psihiatru şi a devenit membru al Asociaţiei Elveţiene Împotriva Abuzurilor Psihiatrice pentru Scopuri Politice, care activa pentru conştientizarea opiniei publice internaţionale cu privire la folosirea abuzivă a psihiatriei nu numai de către URSS şi ţările din Blocul sovietic, ci şi de către alte regimuri dictatoriale de pe glob. În acelaşi timp, Ion Vianu a continuat să denunţe abuzurile comise de către regimul comunist din România în spitale psihiatrice şi folosirea medicilor pentru reducerea la tăcere a dizidenţilor politici (Vianu 1979). A depus mărturie fără încetare cu privier la abuzurile la care a fost martor ca psihiatru în România comunistă în faţa unor instituţii occidentale, cum ar fi Parlamentul European, sau a unor organizaţii neguvernamentale, precum Amnesty International, şi s-a impus ca un apărător al drepturilor omului şi un opozant al regimului Ceauşescu.

Grigore Vieru (n. 14 februarie 1935, Pererâta, județul Hotin, România (actualmente raionul Briceni, Republica Moldova - m. 18 ianuarie 2009, Chișinău) a fost un poet și scriitor moldovean. Poezia sa este caracterizată de peisaje naturale vii, de o orientare națională nedisimulată și radicală, precum și de imaginea dominantă a mamei și maternității. Vieru provenea dintr-o familie de țărani relativ înstăriți. Debutul său literar a avut loc în 1957, cu o plachetă de poezii pentru copii. În anul următor, Vieru a absolvit Facultatea de Pedagogie de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, obținând licența în istorie și filologie, iar în 1959 a devenit redactor la revista Nistru, publicată sub egida USM. Din 1960 până în 1963, el a fost redactor-șef la editura Cartea Moldovenească. În 1967, i-a fost acordat Premiul pentru Literatura de Tineret al RSSM, pentru cartea sa Poezii pentru cititori de toate vârstele (publicată în 1965). În anul următor, volumul său de versuri Numele Tău a devenit parte a cursului de literatură contemporană din universitățile locale. Această carte cuprinde mai multe poezii dedicate unor poeți și artiști români remarcabili (Arghezi, Blaga, Brâncuși, Labiș și Sorescu), un fenomen fără precedent în contextul literar al RSSM. De la începutul anilor 1970, Vieru a colaborat cu mai mulți compozitori moldoveni, iar versurile sale au devenit destul de populare în RSSM în anii 1980 și la începutul anilor 1990. După 1965, începând cu al treilea Congres al USM, poetul a început să manifeste o sensibilitate politică crescândă, însoțită de tendințe vădit „pro-românești”. În 1970, a publicat o carte pentru copii, în care a inclus o poezie – Curcubeul – ce se referea metaforic la cele trei culori ale drapelului național românesc. Acest volum a fost topit de cenzura sovietică, iar Vieru a fost acuzat de „devieri ideologice”. În 1973, Vieru a vizitat pentru prima dată România. El mărturisea mai târziu: „Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. El a vizitat România în cadrul unei delegații sovietice și a avut o întrevedere cu editorii revistei Secolul 20, foarte populară pe atunci în România, în special cu Dan Hăulică, Ștefan Augustin Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban, Tatiana Nicolescu. În 1974, Vieru a vizitat din nou România, răspunzând invitației președintelui Uniunii Scriitorilor din România, Zaharia Stancu. Această vizită a fost urmată de o altă călătorie, în 1977, în timpul căreia a vizitat orașele București, Constanța, Cluj și Iași. La sfârșitul anilor 1980, Vieru a devenit unul dintre cei mai importanți susținători ai mișcării naționale, fiind membru fondator al Frontului Popular din Moldova. El a susținut cu entuziasm introducerea grafiei latine. Încă în anul 1988, Vieru a scris primul text cu grafie latină apărut după 1945 în RSSM, text publicat în săptămânalul USM Literatura și Arta. El a fost, de asemenea, unul dintre principalii organizatori ai Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. Vieru a susținut noile legi lingvistice votate de Sovietul Suprem al RSSM la 31 august 1989. Versurile lui Vieru scrise pentru mai multe cântece patriotice au devenit un instrument puternic pentru mobilizarea naționalistă de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Deși s-a retras din politica activă după 1992, Vieru a rămas ferm în convingerile sale naționaliste și a participat la conflictele identitare care au izbucnit în Republica Moldova după 1991. Împărțindu-și timpul între Moldova și România, Vieru a rămas o personalitate publică marcantă până la moartea sa. El a decedat la 18 ianuarie 2009, ca urmare a unui accident rutier. Înmormântarea sa, organizată peste două zile, a adunat o mulțime de peste 10.000 de persoane, fiind cel mai masiv eveniment de acest fel de după independența Republicii Moldova. El rămâne unic în ceea ce privește impactul durabil al operelor sale, în special datorită răspândirii largi a cărților sale pentru copii și popularității versurilor sale pentru cântece în sânul unei mari părți a populației din Republica Moldova. 

Ludvík Vaculík was a writer and columnist. During the Second World War he worked at the Baťa factory in Zlín, studied at a shoemaking school and a business school for foreign trade. After the war he graduated from the Political and Social College. Upon returning from military service, he became editor of Rudé právo (Red Law), and later also worked in Czechoslovak radio. During the 1960s, he attracted attention in the editorial office of the Literární noviny (Literary Newspapers), later renamed Literární listy (Literary Letters) and then Listy (Letters), the most important periodical of the reformed intelligence. He remained at Listy until its ban in 1969.

Ludvik Vaculík was a member of the Communist Party; he joined in 1945. At the first meeting he knew he had made a bad decision. He did not like kind of people he met there, but he did not want to quit because he hoped he would have an influence from within. He did not like the Communist regime abusing the idealism of its supporters. At IV. writers’ congress in 1967 he spoke about the post-war development of Czechoslovakia and he was particularly critical. He declared that "no human question has been resolved in our country in twenty years." After this performance, he was expelled from the party.

In 1968, he wrote he proclamation, "Two Thousand Words". He also became a signatory of Charter 77. After the Prague Spring was suppressed, he was banned from publishing for 20 years. Conservative communists called him a platform for counter-revolution.

Vaculík did not emigrate from Czechoslovakia, but took over the samizdat edition of forbidden literature, Edice Petlice (founded in 1972).  For the next two decades, Vaculík was one of the leading dissidents and writers who were officially banned, but their works and ideas spread through samizdat or in foreign editions. After 1989 he continued his creative work. His best-known works include, for example, Český snář (Czech Dream Book) (1981), which is a narrative about life in dissent, or a novel for young people, Morčata (The Guinea-Pigs) (1973), which explores human marginalization. This work has been translated into eleven foreign languages. Český snář deals with everyday experiences of the late '70s, but also increasing pressure from the State Security following the formation of Charter 77, of which Vaculík was a founding member. At the same time, Vaculík wrote highly-valued feuilleurs, one every month. Their readers were predominantly people from dissident circles. Separate editions were published only after 1989 in two collections, Spring is Here and August Year. Vaculík was one of the most persecuted writers in Czechoslovakia. He lost his job and was forbidden from publishing. However, he did not emigrate even after the occupation in 1968.

In 1996 he was awarded the Order of T. G. Masaryk III. class. In 2008, he was awarded the State Prize for Literature, “for his literary and publicist work so far, taking into account the prose piece ‘Hodiny klavíru’ (‘Piano Lessons’)”

Éva Vadas was a Salesian nun and Bokor member. She entered the Social Mission Society/ Szociális Missziótársulat in 1935. She visited and helped people in hospitals and jails, and she also helped other families and did administrative work. She learned about the aims and principles of Bokor in 1948, and after the dissolution of the convents in 1950, she found the ideas of social responsibility and charity which Bokor represented very close to her own vision. She had to work in a factory. During these years, she organized the communities and helped spread the samizdats of György Bulányi. She was imprisoned from 1952 to 1956. After her release, she remained a member of Bokor up to her death. The collection of the Bokor base community is based on Éva Vadas’ documents. She contributed to the work of the community as a typist. She typed the Bokor samizdats, for example, the issues of Christmas Present /Karácsonyi ajándék (KARAJ).