COURAGE

interconectarea colecțiilor

Attila Ara-Kovács (Oradea, 14 ianuarie 1953 –), filosof, politician, jurnalist şi redactor. Tatăl său a fost economist, iar mama, merceolog. A terminat Liceul Alexandru Moghioroș (astăzi Liceul Teoretic Ady Endre), succesorul legal al școlii mânăstirii ordinului ursulinelor din Oradea. Nu și-a satisfăcut stagiul militar deoarece medicul comisiei militare l-a declarat inapt pentru serviciul militar în septembrie 1973 (ACNSAS, I210560/1, 27fv). Între 1973 și 1978 a studiat filosofia (la învățământ fără frecvență) la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Babeș-Bolyai, unde depunea anual o adeverință de salariat conform cerințelor învățământului la distanță. Conform dosarului lui Ara-Kovács întocmit de Securitate, tânărul șomer care trăia cu părinții nu fusese niciodată în străinătate. Interesul lui Ara-Kovács pentru literatura maghiară era deja vizibil în timpul liceului și a fost alimentat de perioada stundeției de la Cluj, precum și de activitatea din cadrul Cercului Literar Ady Endre din Oradea. Începând din 1978, „ca urmare a activității și a manifestărilor sale naționaliste” în cadrul cercului literar, activitatea sa a fost monitorizată ca parte a unui dosar de strângere de date a Securității. În plus față de rapoartele redactate despre el de rețeaua de informatori de la sfârșitul anilor 1970, urmărirea subiectului cunoscut drept „Kos” a produs alte documente și fotografii. Corespondența îi era, de asemenea, interceptată. Astfel, autoritățile au confiscat în 1981 materialul fotocopiat trimis de la Viena, care includea traducerea în limba maghiară a Vingt ans après de Paul Goma, lucrare publicată în revista Cahiers de L’Est (Nr. 8/1976) cu titlul În închisorile românești. Deja în acea perioadă, în afară de măsurile represive, Securitatea a luat măsuri ca să îi sperie pe cunoscuții lui Ara-Kovács și să îi dezinformeze pe cei din anturajul său (ACNSAS, I210560/2, 200; I210560/6, 29–31, 184–186v, 232, 265, 362–363). Situația sa era complicată și de faptul că în 1980 Consiliul de Stat, după evaluarea pozitivă a Comitetul Județean de Partid Bihor, a aprobat căsătoria sa cu Katalin Kovács, cetățean maghiar. Autoritățile au fost de acord ca și el să emigreze. Ara-Kovács a renunțat la cetățenia română. Cu toate acestea, autoritățile maghiare nu au emis o viză de intrare înainte de noiembrie 1982, după declanșarea și mediatizarea cazului Ellenpontok.

Încălcările drepturilor omului și abuzurile împotriva minorităților naționale s-au intensificat din a doua jumătate a anilor 1970 în România. Experiență acumulată ca membru al Cercului Literar Ady Endre, precum și încercarea eșuată a elitei intelectuale maghiare din Oradea de a lansa o revistă în 1980, au reprezentat impulsuri pentru a acționa. La inițiativa sa, a fost creată cea mai cunoscută revistă samizdat maghiară din Transilvania numită Ellenpontok (Contrapuncte). Între martie și octombrie 1982, Ara-Kovács, în calitate de fondator și redactor a publicat opt numere (65 de scrieri pe 293 de pagini tipărite), în principal cu ajutorul lui Antal Károly Tóth, Ilona Tóth și Géza Szőcs. Perchezițiile efectuate de Securitate la 7 noiembrie 1982 și hărțuirea de către autorități nu l-au împiedicat să redacteze cele 24 de pagini ale numărului nouă al revistei la sfârșitul aceluiași an (Tóth și Tóth 2017; Tóth 1994). La 24 mai 1983, Securitatea a instruit autoritățile vamale de la Borș și Episcopia Bihorului să efectueze o verificare strictă a lui Ara-Kovács, care trebuia să părăsească țara definitiv a doua zi. Două zile mai târziu, la ordinul lui George Homoștean, ministrul de interne, Ara-Kovács a fost înscris pe lista persoanele nedorite pentru o perioadă de cinci ani (ACNSAS, I210560/5, 12, 15-16). Până la schimbarea regimului, Securitatea a monitorizat îndeaproape activitatea sa din Ungaria, în special în programele TV și radio din 1989, pe măsură ce interviurile cu Ara-Kovács despre încălcările drepturilor omului și abuzurile împotriva membrilor minorităților naționale din România au devenit din ce în ce mai frecvente. Conversațiile sale cu membri familiei și corespondența cu prietenii și cu cunoștințele din România au fost interceptate permanent de poliția secretă (ACNSAS, I210560/7, 1–6, 10–15).

După emigrarea în Ungaria, în vara anului 1983, Ara-Kovács a fondat Erdélyi Magyar Hírügynökség (Presa Maghiară din Transilvania, HPT). Deși primul raport, pe ediția nr. 1983/1 este înscrisă data de 20 mai, o dată dinainte de emigrarea lui Ara-Kovacs, ca data fondării sale, acesta a fost doar un mijloc de a induce în eroare Securitatea, la fel ca și în cazul Ellenpontok. Conform raportului, autoritățile române i-au determinat pe membrii organizației „să opereze anonim și să trateze cu cea mai mare precauție sursele de informații.” Conform raportului care fixa programul, organizația „nu cooperează și nu păstrează contactul cu niciun grup de opoziție din țară și din afara ei sau cu vreun produs media sau redactor clandestin” și „contactele sale din străinătate sunt limitate la distribuirea de informații – conform cutumelor internaționale – către alte canale de informare.” Acesta menționa ca unic scop al organizației „să-i informeze, autentic și precis, pe cei interesați și vizați cu privire la solidaritatea cu destinul maghiarilor din Transilvania, despre represiunea fără sfârșit din România zilelor noastre.” Primul raport a fost întocmit la 15 iunie 1983, în vreme ce ultimul a fost datat pe 22 septembrie 1989. În anul înființării au fost redactate cele mai puține rapoarte (27 articole), pe când cele mai multe rapoarte (129 articole) au fost redactate în 1987. În decursul celor mai mult de cinci ani de funcționare, organizația a adunat un total de 584 de rapoarte. Inițial, organizația oferea știri neoficiale și materiale editoriale despre maghiarii din Transilvania, la început numai în maghiară, apoi și în engleză, astfel a devenit o sursă importantă de informații pentru organizațiile drepturilor omului din Occident (Erdélyi Magyar Hírügynökség Jelentései 2018; Timár 2018).

Până în 1990, Ara-Kovácsa lucrat ca redactor șef la Európa Publishing House. În perioada 1990-1993 a fost redactorul programului de limba maghiară difuzat de ORF (Radioteleviziunea austriacă) din Viena, apoi, până în 1999 a lucrat ca analist politic și expert pentru EuroConnect în Paris și Hongkong. În anii 1990, a cooperat cu mai multe reviste maghiare și străine, cum ar fi: Élet és Irodalom, Magyar Narancs, HVG, Beszélő, Alto Adige, Die Gemeinde. Între 1999 și 2000, a fost redactor șef al Szabad Demokrata Hírlap. Activitatea sa publică și politică a fost determinată de faptul că, încă de la început, a fost atras de valorile socialiste şi liberale. În consecință, din 1998 până în 2002, a fost șeful biroului de afaceri străine al Alianței Democraților Liberi (Szabad Demokraták Szövetsége, SZDSZ). Între timp, în perioada 2000-2002, a lucrat în calitate de consilier șef în probleme de politică externă și de securitate la Biroul Parlamentului. I s-au încredințat și misiuni diplomatice. Între 2002 și 2008, a fost mai întâi adjunctul, apoi șeful Diviziei pentru Planificare Strategică și Analiză de la Ministerul Afacerilor Externe. Între 2007 și 2013, a fost directorul Institutului Republikon – Centrul de Politică Externă Budapesta. În iunie 2014, Attila Ara-Kovács a fost desemnat de consiliul Coaliției Democratice (Demokratikus Koalició, DK) ca șef al biroului de afaceri externe. Începând din 2015, a devenit și membru al conducerii partidului. Pe parcursul ultimelor decenii, în afară de activitatea sa periodică de publicist, a fost invitat frecvent al mai multor programe radio și TV, în care și-a exprimat părerile cu privire la subiecte cum ar fi politica externă, geopolitică, politica de securitate, cultură, multilingvism, migrație (pagina de blog a lui Ara-Kovács 2016). 

Sándor Balázs (Cluj, 4 aprilie 1928 –) este un filosof maghiar transilvănean, profesor universitar și politician. Tatăl său a fost muncitor feroviar, mama lui, o croitoreasă, iar unica lui soră a fost funcționar. A studiat filosofia la Facultatea de Litere a Universității Bolyai unde a absolvit în 1952. În ultimul an de studii universitare, în 1951, a fost desemnat asistent la catedra de materialism dialectic și istoric și un an mai târziu a fost trimis la Școala Superioară de Științe Sociale A. A. Jdanov din București, pe care a absolvit-o în 1954. În continuare a lucrat ca lector universitar și și-a menținut poziția și după unificarea celor două universități din Cluj în 1959, care a dus la înființarea Universității Babeș-Bolyai. Sándor Balázs și-a obținut doctoratul în 1971. Începând cu februarie 1978, a lucrat ca profesor conferențiar la catedra de filosofie-sociologie din cadrul Facultății de Istorie si Filosofie din Cluj (ACNSAS, I161638/1, 227fv). Din 1945 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist, iar din iunie 1956 a activat ca membru al partidului. Conform dosarului său de Securitate a primit distincția „în cinstea încheierii colectivizării agriculturii.” De la începutul anilor 1970, el a deținut diverse poziții de rang inferior în organizațiile locale ale partidului. Începând cu 1979, el a fost membru al consiliului cenzorilor al Comitetului Sindical al Universității. În 1986, el a devenit propagandist al comitetului municipal al partidului din Cluj-Napoca (ACNSAS I161638 / 1, 228).

Începând cu anii 1970, Sándor Balázs a fost preocupat, în special, de literatura filosofică-sociologică-teoretică maghiară a perioadei interbelice. Ca urmare, el a publicat și a scris notele introductive pentru volumul lui Dimitrie Gusti intitulat A szociológiai monográfia (Monografia sociologică, 1976). În lucrarea sa intitulată Szociológiai és nemzetiségi önismeret (Autoînțelegere sociologică și națională, 1979), a explorat influența ideilor lui Gusti și a prezentat diverse ateliere de sociografie maghiară existente în România în timpul perioadei interbelice, precum Erdélyi Múzeum, Korunk, Erdélyi Helikon, Erdélyi Fiatalok, Hitel. Totodată, el a tradus și a publicat câteva lucrări ale filosofului și sociologului Constantin Rădulescu-Motru, respectiv pe cele ale diplomatului Nicolae Titulescu. Pe lângă munca sa de profesor și activitatea profesională multiplă, în 1975 a devenit membru al consiliului de redacție a cotidianului Igazság (Adevărul) (Informații oferite de Sándor Balázs). Prima lui soție, Kornélia Lőrincz, o profesoară, a murit în 1959. Împreună, ei au avut o fiică născută în 1955. În 1960 s-a recăsătorit, a doua soție, născută Rozália Bíró, a fost o conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie, Catedra de Socialism Științific. I s‑a permis să călătorească în străinătate în multiple ocazii. În 1972 a călătorit în Italia, în 1974 în Franța, iar în 1978 a vizitat Republica Democrată Germană (ACNSAS I161638/1, 425).

Pe 15 ianuarie 1987, în urma aprobării primite din partea organelor de partid, Securitatea Cluj-Napoca a început să-și investigheze cazul. Două săptămâni mai târziu, pe 5 februarie, i-a deschis dosarul de supraveghere informativă, sub numele conspirativ „Sociologul” și l-au supus unei supravegheri atente. Curând, Securitatea i-au descoperit activitatea din cadrul Cercului Limes, precum și natura relației sale cu familia Cseke. Ofițerii de Securitate i-au interceptat apelurile telefonice de la domiciliu și i-au monitorizat relația sa cu Emil Popovics, consulul maghiar din Cluj-Napoca. Pe lângă utilizarea rețelei de informatori și a tehnicii operative, s-a recurs, de asemenea, la filaj. Pe 2 iunie 1987 a fost convocat și sancționat cu avertisment de către prim-secretarul comitetului municipal de partid Cluj-Napoca, în prezența secretarului comitetului de partid al centrului universitar clujean, pentru afișarea unei atitudini inacceptabile față de „anumite chestiuni” în compania „anumitor persoane”, pentru publicarea scrierilor în Ungaria fără acordul autorităților și al instituțiilor române și pentru menținerea unor „contacte nedorite” cu cetățeni străini. Câteva zile mai târziu, pe 6 iunie, Balázs însuși și-a făcut o „autocritică” inclusiv în scris (ACNSAS I161638/1, 390; I161638/2, 166–171). Pe 9 ianuarie 1988, rectorul Universității Babeș-Bolyai i-a emis încă un avertisment (ACNSAS I161638/1, 275), prin care îl acuza, printre altele, de menționarea unor lucruri ambigue în cadrul prelegerilor sale.

Alexandru Barnea (n.1944, București -) este profesor universitar și specialist în istorie antică și arheologie, cu precădere în epoca romană și bizantină. A fost, pentru două mandate, decan al Facultății de Istorie a Universității din București între 1996 și 2004. De asemenea, a deținut funcția de șef al Catedrei de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei din cadrul aceleiași Facultăți de Istorie. A realizat și coordonat lucrări de săpături arheologice în cîteva dintre cele mai importante situri din România. Este autor, co-autor sau participant la peste 100 de volume de studii de specialitate. A participat la peste 50 de colocvii și conferințe naționale și internaționale.

Pasionat de mic copil de fotografie, este autor al cîtorva mii de instantanee, aceasta acoperind o tematică foarte variată. Una din direcțiile acoperite de pasiunea fotografică a lui Alexandru Barnea recuperează și istoria recentă a României, din perspectiva proiectului de demolare a centrului orașului București, în vederea reconstrucției acestuia în concordanță cu dezideratele viziunii ahitectonice comuniste. Acțiunea sa de a imortaliza pe diapozitiv imagini din Bucureștiul pe care le dispariție este descrisă de Alexandru Barnea fără niciun fel de emfază, fără a încercă să-și aroge retroactiv merite pe care el le consideră necuvenite, deși foarte puțini au fost cei care au îndrăznit să întreprindă ceva ce implica riscuri: ”Nu a fost, de fapt, din cale-afară de greu de fotografiat. Cam tot ce am eu în poze era din partea de deal a zonei. Probabil că din acest motiv am și ajuns eu la ele . În fapt, nu erau păzite decît de la mare distanță și cu un efectiv minimal de paznici. Cei care erau văzuți putea fi luați la întrebări și li se puteau smulge filmul din aparat, dar aceasta se întîmpla probabil doar la obiectivele cele mai importante – cum a fost cazul cu zona Sf. Vineri, acolo unde au fost și proteste. În ce mă privește, nu am avut vreo situație de acest gen, dar știu amici cărora li s-a întîmplat să fie întrebați ce fac cu pozele acelea și de ce le fac. Există o singură situația personală care iese din tiparul celorlalte: cazul Văcăreștilor. Nu mi-au dat voie să intru acolo, în imediata apropiere, dar am totuși poză din acea zonă – cel care asigura paza mi-a făcut fotografia. Era deja cea mai mare parte demolată și se lucra, în mare grabă, la temelie. Fundația era din cărămidă perfect păstrată. Am, cum spuneam, un diapozitiv cu acea zonă – dar nu mi se datorează exclusiv. Am avut parte, ca să spun așa, și de o mică complicitate a celui care era la acea oră de pază în zonă. De fapt, a mai fost un moment delicat: în 1986, cînd am făcut poze la zona din care se vedea Casa Poporului și cînd m-am și temut puțin. La celelalte obiective, erau soldați care asigurau perimetrul – dar mult mai puțini. De regulă, nu se vedea, nu erau ostentative; paza era făcută mult mai discret.  ”

Alexandru Barnea a fost membru al Partidului Comunist Român, el nu ascunde acest lucru, ci încearcă să explice ce semnificație avea această apartenență instituțională la o organizație care devenise de masă și ajunsese să cuprindă aproape 4 milioane de membri în 1989. ”Un adversar radical nu puteam să fiu. Era riscant. Eram și membru de partid, fără să am cine știe ce activitate în această linie. Am decis să mă fac membru de partid, la sfatul unui prieten bun, din rațiuni pragmatice, pentru că în felul acesta puteam să urc în sistemul universitar. Așadar, dizident nu aveam cum să fiu și nu am fost. Am fost undeva în marginea sistemului și nu m-am remarcat foarte tare nici într-un fel, nici într-altul. Vedeam ce se întîmplă, vedem că este rău, că este dăunător ce fac oamenii regimului, iar fotografiile mele sunt un fel de a vorbi despre adevărul acelei epoci. ”, spune acesta, rezumînd atitudinea pe care a avut-o față de regimul comunist. Pe de-o parte, apartenența la PCR devenise o necesitate pentru cei din mediul universitar, pentru că înscrierea la doctorat era practic condiționată de acceptarea acestui pas. Pe de altă parte, apartenența la PCR nu mai aducea niciun fel de avantaje odată ce organizația nu mai era una elitistă, ci una de mase, dar rămînerea în afara cadrului formal al partidului era un dezavantaj în orice carieră, pentru că orice promovare se făcea pe criterii politice în primul rînd și abia apoi pe criterii profesionale.

Mihnea Berindei (n. 1948, București – m. 2016, Veneția) a fost un istoric-turcolog, publicist și activist civic de origine română care a devenit, după emigrarea sa în Franța, în 1970, o personalitate marcantă a exilului românesc de la Paris, fiind implicat plenar în mișcarea de opoziție împotriva regimului Ceaușescu, în special în perioada 1977-1989. El s-a născut pe 22 martie 1948, în familia lui Dan și Ioana Berindei. Tatăl său, istoricul Dan Berindei, provenea dintr-o veche familie boierească din Valahia, care se afirmase în viața politică și militară a României în secolul al XIX-lea. Pe linie maternă, bunicul său era Ioan Hudiță, istoric, profesor universitar la Iași și București, membru marcant și militant al Partidului Național Țărănesc (PNȚ) în perioada interbelică. Familia sa a fost supusă represiunilor comuniste la sfârșitul anilor 1940 și începutul anuilor 1950: bunicii paterni și materni au fost arestați pentru activitate politică în cadruyl partidelor democratice sau pentru ”origine socială nesănătoasă”. Mama sa a fost și ea încarcerată în închisoarea Văcărești, unde s-a născut sora sa, Ruxandra, în 1951. Între 1966 și 1970 Mihnea Berindei a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității din București, fiind preocupat în special de studierea osmanisticii. În anul 1970, fiind student în anul patru, a reușit să obțină o bursă pentru o scurtă călătorie de studii la Istanbul. După un scurt sejur turc, a plecat la Paris, unde ăși va continua stuydiile de osmanistică la Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), secțiunea a 6-a, care va deveni mai târziu EHESS. A absolvit această instituție în 1972, urmând studii aprofudate în domeniul osmanisticii la Ecole Pratique des Hautes Etudes (secția a 4-a) și la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO). A fost cercetător la EHESS și la Institut des Sciences Sociales du Politique din cadrul Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS). Între 1971 și 1991, Mihnea Berindei și-a continuat cercetările privind istoria Imperiului Otoman. De asemenea, a fost membru al colectivului editorial al revistei istorice Turcica (1980-1989) (Lența 2016). Până în 1977, s-a preocupat în special de interesele sale științifice. În contextul apariției „mișcării Goma” și al altor manifestări de rezistență împotriva regimului Ceaușescu, Mihnea Berindei începe să se implice activ în activitatea exilului românesc. El a participat activ și în cadrul unor grupuri de cercetare multidisciplinară privind țările comuniste și relațiile dintre Est și Vest. Într-o conferință susținută la Iași în decembrie 2011, el afirma că „s-a simțit obligat să facă ceva” pentru țara sa. A devenit treptat unul din membrii importanți ai exilului românesc anti-comunist, democratic, din Occident. A fost membru fondator al Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, constituit în 1977 pentru sprijinirea mișcării Goma. Ulterior, când Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului din România a fost transformat în Liga Franceză pentru Apărarea Drepturilor Omului din Paris (afiliată la Fédération Internationale des Droits de l'Homme), el a acționat în calitate de purtător de cuvânt și vicepreședinte al ei. În perioada următoare, până la căderea regimului Ceaușescu, s-a implicat plenar în acțiunile de monitorizare a situației disidenților români, în organizarea de manifestații în favoarea celor persecutați în România și în alte țări ale blocului sovietic, fiind preocupat în special de nerespectarea drepturilor omului în România comunistă. A fost unul dintre inițiatorii campaniei de protest și a rețelei europene de solidarizare cu satele românești, amenințate de distrugere în cadrul planului regimului comunist de sistematizare a teritoriului. Această inițiativă a devenit cunoscută sub numele de Opération Villages Roumains. Mihnea Berindei avea relații strânse cu alți exilați din țările comuniste și cu organizații internaționale de apărare a drepturilor omului (Amnesty International, Helsinki Watch, Human Rights Watch). O componentă importantă a activității sale a fost cea legată de presa franceză. Grație contactelor sale sistematice cu jurnaliștii francezi, a fost posibilă apariția unor știri și articole de opinie despre situația din România comunistă în publicații importante, precum Le Monde, Le Figaro, Le Quotidien de Paris, Le Matin sau difuzarea unor emisiuni cu aceeași tematică la Radio France International. Începând din 1978, a avut o relație strânsă cu postul de radio Europa Liberă, mai ales cu secția de limba română, unde lucrau câțiva prieteni și colaboratori ai lui Mihnea Berindei, precum Vlad Georgescu sau Mihai Dim. Sturdza. De asemenea, Berindei a fost colaborator, autor sau chiar membru al colegiului de redacție la mai multe periodice care erau dedicate situației din Europa de Est și erau tipărite în exil. Este vorba, în special, de revistele L’Alternative (1979-1985), La Nouvelle Alternative (1986-1990) sau L’Autre Europe (1986-1990), în care Mihnea Berindei publica articole de informare și de analiză privind situația din România. Berindei a scris despre opoziția culturală, soarta minorităților naționale și a religiei în România comunistă și, de asemenea, a semnat analize privind politicile sociale, economice și culturale ale regimului Ceaușescu. De asemenea, el a facilitat publicarea scrierilor disidenților români în paginile acestor două reviste (Stoica 2016). El a colaborat îndeaproape cu mai multe personalități remarcabile ale exilului românesc din Franța, inclusiv cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag, Eugen și Marie-France Ionesco, Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Constantin Cesianu, Matei Cazacu etc., reușind însă să atragă în susținerea cauzei românești și un șir de intelectuali francezi preocupați de această regiune, inclusiv pe Catherine Durandin, Claude Karnoouh sau Anne Planche. De asemenea, istoricul român s-a implicat și a participat la acțiuni de protest împotriva regimului Ceaușescu. Acestea au inclus demonstrații în fața Ambasadei României din Franța, adunarea de semnături în sprijinul disidenților persecutați de către autoritățile comuniste, culegerea de informații despre opoziția din România și sensibilizarea opiniei publice occidentale privind soarta celor care au îndrăznit să protesteze împotriva lui Ceaușescu și a politicilor sale. Activitatea sa era atent monitorizată de Securitate, el primind chiar amenințări cu moartea din partea unei organizații pe nume ”Fiii lui Avram Iancu” – una dintre fațadele de peste hotare ale poliției politice din România. După 1989, Mihnea Berindei s-a implicat cu același entuziasm în eforturile de democratizare a României și de semnalare a abuzurilor noului regim neocomunist. A contribuit în mod esențial  la nașterea societății civile post-decembriste, fiind unul dintre cofondatorii Grupului pentru Dialog Social (GDS) și ai Revistei 22. Deși nu a aderat vreodată la un partid politic, s-a implicat în construirea proiectului politic al Partidului Alianței Civice (PAC), pe care îl vedea ca o alternativă democratică la Frontul Salvării Naționale și formațiunile sale succesoare, dar și la partidele istorice. A depus eforturi și pentru consolidarea democratică a altor societăți din regiune, după 1990, în special în cazul Republicii Moldova, Bulgariei, Kosovo etc., folosindu-și în acest scop conexiunile din cercurile politice franceze și europene. Mihnea Berindei a păstrat însă un interes constant pentru perioada comunistă din istoria României., Astfel, în 2006 a devenit membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, aducându-și o contribuție importantă la redactarea Raportului Final al acesteia. Din 2007 și până la sfârșitul vieții, a fost implicat, împreună cu Armand Goșu și Dorin Dobrincu, în elaborarea unei colecții de documente provenite de la vârfurile partidului-stat, care a fost reunită în câteva volume cu titlul Istoria comunismului din România, reprezentând o contribuție esențială pentru înțelegerea modului de funcționare a regimului comunist. Prezenta colecție reflectă varietatea acestor preocupări, accentuând implicarea civică și politică din exil a lui Mihnea Berindei, în special în perioada 1977-1989. Aceste activități au lăsat în plan secund preocupările sale academice de osmanistică, el pălanificând să revină la acestea spre sfârșitul vieții. Colaboratorii săi (în special Monica Lovinescu) remarcau altruismul și implicarea sa absolut dezinteresată în activitățile exilului românesc. Chiar dacă a fost atacat după 2000 de cercuri apropiate de fosta Securitate, fiind acuzat de colaborare cu serviciile secrete românești (fapt niciodată demonstrat), Mihnea Berindei rămâne un exemplu de verticalitate morală și consecvență civică rar întâlnit în rândurile opozanților regimului Ceaușescu. Convingerile sale politice, mai curând de orientare liberală de stânga, au rămas la fel de ferme și înainte, și după 1989, astfel încât el reprezintă o personalitate-reper a exilului românesc din Franța și a opoziției democratice față de regimul comunist român.