COURAGE

interconectarea colecțiilor

Gheorghe Ursu (1926-1985) a fost un inginer cu ambiții literare, care a ținut un jurnal secret ce conținea comentarii critice la adresa regimului comunist, din cauza căruia a fost arestat și omorât in bătaie în timpul detenției. În România, el reprezintă un simbol al brutalităţilor comise sub regimul lui Ceaușescu, în timp de jurnalul său, care nu mai este de găsit, a ajuns să simbolizeze misterul ce înconjoară dispariția unora dintre documentele Securității în timpul Revoluției din 1989 şi al primei decade postcomuniste, până la preluarea acestora de către CNSAS.

Militant antifascist în timpul războiului, Gheorghe Ursu s-a înrolat din reale convingeri de stânga în rândurile tineretului comunist după cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, a devenit rapid deziluzionat de ceea ce se întâmpla în partid, din care a și fost exclus în 1950. De formație inginer constructor, Ursu a fost și o persoană interesată de cultură, mai ales de cea de avangardă. El chiar a publicat un volum de poezii, pe care l-a prefațat poeta Nina Cassian. Cea mai semnificativă operă a sa a fost totuși jurnalul, care nu era însă destinat publicării, ci era ținut în secret. Jurnalul lui Ursu includea comentarii critice la adresa politicilor aberante ale lui Nicolae Ceaușescu, în special a celor pe care autorul le putea observa direct în domeniul său profesional. În calitatea sa de inginer constructor implicat în consolidarea clădirilor afectate de cutremurul din 1977 în București, el a înțeles mai devreme decât alții că impunerea unor decizii politice asupra celor profesionale, în speță economiile făcute în dauna respectării standardelor privind construcțiile, puteau avea rezultate dezastruoase, până la pierderea de vieți omenești. Ursu chiar a trimis la Radio Europa Liberă o scrisoare prin care protesta ȋmpotriva politicilor lui Ceaușescu ȋn domeniul construcțiilor. În cele din urmă, jurnalul său privat cu remarci critice a fost confiscat de Securitate în urma unui denunț al unor colegi de birou.  Acest eveniment a dus la arestarea lui Ursu și la moartea sa în închisoare în 1985, în urma bătăilor ce i-au fost administrate de un deținut cu care se afla ȋn aceeaşi celulă. 

Evident, Gheorghe Ursu nu a fost direct implicat în constituirea colecției de manuscrise confiscate a Securității. El însă merită a fi menționat datorită dispariției jurnalului său, care este cert că a fost confiscat de poliția secretă și probabil inclus în colecţia de manuscrise, în al cărui inventar de predare către CNSAS apare și numele lui Ursu. În inventar se menționează că lui Ursu i-au fost confiscate niște materiale, dar nu și jurnalul.  Până la moartea sa, Gheorghe Ursu nu a fost cunoscut ca un opozant al regimului comunist, dar critica adusă regimului în jurnalul secret i-a adus arestarea și apoi moartea în închisoare, ceea ce l-a transformat într-o victimă a încălcărilor drepturilor fundamentale ale omului sub regimul Ceaușescu. Cazul său dramatic a fost mai degrabă singular, dar a avut un larg ecou printre români, mai ales datorită posturilor de radio occidentale, și i-a împiedicat pe mulți alții la sfârșitul anilor 1980 să-și ridice vocea împotriva regimului comunist din România. După 1989, jurnalul lui Ursu a devenit un subiect dezbătut intens ȋn spațiul public. Ȋn 1990, câteva fragmente din jurnalul lui Ursu au ajuns să fie publicate ȋn Revista 22 a Grupului pentru Dialog Social. Ulterior, însă, acest document de 811 pagini, care a constituit cauza morții lui Ursu, a dispărut fără urme înainte să aibă loc transferul arhivelor Securității către CNSAS. Astfel, Colecţia Manuscrise de la CNSAS mai păstrează două cărți interbelice care figurează a fi fost confiscate de la Gheorghe Ursu, dar nu și jurnalul cu pricina, care continua să fie subiect de dispută. Merită menționat că individul care l-a omorât în bătaie și ofițerii de miliție care au fost responsabili de instrumentarea cazului său, tratat la vremea respectivă ca un caz de drept comun pentru a se escamota semnificația lui politică, au fost aduși în fața justiției și condamnați.  Mai mult, în august 2016, fostului șef al Securității, Tudor Postelnicu, unui alt fost demnitar comunist și altor doi ofițeri superiori din fosta Securitate le-a fost intentat un proces pentru infracţiuni împotriva umanității.

Usatiuc-Bulgăr, Alexandru (n. 1915, Ivancea, județul Orhei – m. 2003, Chișinău) a fost principalul conducător al Frontului Național Patriotic din Basarabia și Bucovina de Nord, organizație clandestină creată de câțiva tineri intelectuali la Chișinău. Acest grup, care cuprindea peste 100 de membri, avea drept scop principal lupta pentru crearea unei Republici Populare Moldovenești independente și secesiunea acesteia din componența Uniunii Sovietice. Crearea acestui stat trebuia să fie urmată de unirea ulterioară cu România. Usatiuc era principalul fondator și organizator al grupului respectiv. În momentul arestării sale, el conducea o secție pentru vânzarea încălțămintei din cadrul întreprinderii de stat ”Moldobuvtorg.” Usatiuc a lansat ideea de a trimite o declarație politică cuprinzătoare direct secretarului general al Partidului Comunist Român și președintelui Consiliiului de Stat al RSR, Nicolae Ceauşescu, în speranța obținerii sprijinului din partea liderului comunist român pentru cauza națională din Basarabia. Pe 29 martie 1969 Usatiuc a făcut prima încercare de a trimite mesajul Frontului pe adresa destinatarului, folosind serviciul poștal obișnuit în timpul unei vizite în România. Neprimind nici un răspuns, Usatiuc a început să se îndoiască de faptul, dacă mesajul său ajunsese la Ceaușescu. În timpul unei alte vizite efectuate în România, pe 12 iunie 1971, el a cerut o audiență la Nicolae Ceauşescu. Cererea sa a fost respinsă, iar Usatiuc a lăsat declarația politică de șase pagini la cancelaria Consiliului de Stat al RSR. În consecință, pe 30 iunie 1971, șeful Serviciului Român de Securitate, Ion Stănescu, l-a informat pe șeful KGB, Iuri Andropov, despre vizita lui Usatiuc la București. Stănescu a trimis, de asemenea, la Moscova o copie a declarației pe care Alexandru Usatiuc o lăsase pentru Ceauşescu. Usatiuc nu a fost arestat imediat, probabil pentru că KGB-ul l-a filat o anumită perioadă de timp pentru a culege ”probe” suplimentare privind activitățile sale anti-sovietice. KGB-ul din Chișinău a hotărât să deschidă un dosar penal pe numele lui Alexandru Usatiuc abia pe data de 10 decembrie 1971, după ce a primit un raport detaliat de la Moscova privind ”crima” lui Usatiuc. Principala dovadă a activităților subversive ale lui Usatiuc  era declarația pe care acesta o adresase personal lui Ceauşescu pe 12 iunie 1971. Pe 13 decembrie 1971 apartamentul lui Usatiuc de pe strada Lomonosov din Chişinău a fost supus unei percheziții, iar el a fost arestat după aceea. După procesul grupului condus de el, în iulie 1972, Usatiuc a fost condamnat la șapte ani de închisoare într-o colonie penală cu regim sporit de securitate din regiunea Perm și la cinci ani de exil în regiunea Tiumen. După 1990, el a participat activ în cadrul mișcării pentru reabilitarea foștilor deținuți politici din URSS. În această perioadă, el a fost, de asemenea, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Totuși, el nu s-a implicat activ în politică după 1990. În ultimii ani de viață, reticența sa de a participa la viața publică a Republicii Moldova a dus la scăderea constantă a interesului față de rolul său de disident anti-sovietic. Usatiuc a fost decorat de două ori (post-mortem) cu cea mai înaltă distincție a Republicii Moldova, Ordinul Republicii (în 2010 și în 2013).

Milan Uhde was born on the 28^th July, 1936 in Brno. In 1953 began to study Czech and Russian at Brno´s Faculty of Arts, where he also received a doctoral title. He expanded his further education after the Velvet Revolution, and in 1996 he was habilitated at the Brno Janáček Academy of Performing Arts (JAMU).

After completing his university studies, he entered the literary journal, Host do domu, where he worked until 1970. In 1967-1971 he was also an external lecturer at JAMU. He returned to this role more than twenty years later, and in 1990 he had lectures on contemporary Czech literature at his home university, and in 2001-2006 at the Literary Academy in Prague.  From 1971, Uhde was a professional writer, but could not officially publish his texts. After 1989, he actively participated in a political public life. In 1990-1992 he became a Minister of Culture, and in the next six years he was a parliamentary deputy too. He was also a member of Rada Českého rozhlasu (1999-2006), and Rada České televize (2007-2014). Milan Uhde was awarded, among others, the Egon Hostovsky Prize in 1986, one year later the award of Tom Stoppard, State Medal of Merit for Culture in 2000 and the Alfred Radok Award in 2007.

In spite of Uhde's previous enthusiasm for the Communist coup in the early 1950s, his work is characterised mostly by his later criticism, reflecting elements of absurdity and satire, a dilemma between individualism and collectivism. This approach led to banning the publication and an official collaboration with artistic ensembles in 1972. Five years later, Uhde signed the Charter 77, because, according his words, he had nothing to lose. Until 1989, he wrote for samizdat and exile periodicals (such as Svědectví, Listy, Obrys, Proměny). He also wrote scenarios for theatrical plays under the names of other authors; the most famous piece is Balada pro banditu performed by Divadlo na provázku.

Antal Uhl (1902–1982) was a Roman Catholic pastor. He was ordained as priest in 1924 in Bakócza. In 1927, he was made chaplain in Hőgyész and then in Pécsvárad. Beginning in 1931, he served as the pastor of the Hungarian workers in France in the city of Lille. After the German occupation (1941), he was sent to Paris, where he became the leader of the Hungarian Catholic Mission. In 1942, he smuggled from Budapest to Paris approximately 500 Hungarian citizenship identification cards to Hungarian-Jewish people to save them from deportation. He wrote hundreds of membership confirmation forms of the Hungarian Catholic Mission to Hungarian Jews in Paris so that they could freely use public transport. He was arrested by the Gestapo in October 1942 and was sentenced to restricted prison for 5 months in January 1943. Before having begun to serve his sentence, he was released, and he escaped to Hungary. He became an administrator and later a pastor in Baranyaszentgyörgy. After the war, he was summoned to the people’s tribunal of Pécs because he opposed the deportation of Hungarian Germans. He became a titular provost in 1971. He died as the pastor of Baranyaszentgyörgy in 1982.