Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost un preot ortodox român, disident anticomunist și luptător pentru drepturile omului. El s-a născut la 23 noiembrie 1925 în Mahmudia, județul Tulcea, lângă Delta Dunării, într-o familie numeroasă, fiind singurul dintre cei unsprezece copii, care au reușit să meargă la școală (Bourdeaux 2007). În timpul anilor de liceu, Calciu-Dumitreasa s-a alăturat pentru două perioade scurte de timp frăției de cruce, organizație de tineret a Gărzii de Fier. Din cauza simpatiilor sale politice, el a fost judecat, dar achitat de Curtea Martiala din Constanța în 1942.
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Calciu-Dumitreasa s-a alăturat din nou frăției de cruce ca student la medicină la București. După preluarea puterii de către comuniști, el a fost reținut și condamnat la opt ani de închisoare datorită afinității sale politice cu Mișcarea Legionară. Așa cum acesta declara în 1989 ziarului The Washington Post, el și alți prieteni apropiați lui ar fi fost închiși pentru că au protestat împotriva "ateismului, colectivizării mijloacelor de producție, distrugerii intelighenței și a burgheziei" (Sullivan, 2006).
În 1949, Calciu-Dumitreasa a fost trimis la penitenciarul Jilava și apoi transferat la închisoarea Pitești. La Pitești, el a participat la procesul de reeducare, care a folosit tortura permanentă ca instrument principal pentru transformarea deținuților în "oameni noi." În 1954, când regimul a încercat să se distanțeze de ceea ce s-a întâmplat în închisoarea de la Pitești, el a fost judecat pentru participarea sa la programul de reeducare și a primit o altă sentință de 15 ani. Calciu-Dumitreasa a fost eliberat din închisoare în anul 1964, când regimul comunist a acordat o amnistie generală pentru toți prizonierii politici (Deletant 1995, 39; Cătănuș 2007, 243).
Conform propriei mărturisirii, chinuit de mustrările de conștiință, de a fi fost unul dintre torționarii din închisoarea de la Pitești, Calciu-Dumitreasa a găsit în credința creștină ortodoxă un mijloc de a accepta trecutul său dureros și, astfel, a decis să devină preot, distanțându-se de vechile sale simpatii. Deoarece la eliberarea sa din închisoare i-a fost interzis să studieze teologia, el a studiat limba franceză. Apoi, cu consimțământul Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian, și-a terminat în mod secret studiile teologice (Sullivan 2006). El a fost hirotonisit în 1973, devenind și profesor de franceză și de Noul Testament la Seminarul Teologic Ortodox din București (Cătănuș 2007, 243).
Activitățile disidente ale lui Calciu-Dumitreasa au început în septembrie 1977, când a protestat împotriva demolării bisericilor din centrul Bucureștiului, în special a bisericii Enei. Aceasta a fost primul monument istoric, care a fost dărmat după cutremurul din martie 1977, pe motivul că fusese prea avariat pentru a fi consolidat. La 30 ianuarie 1978, el a ținut o predică în Catedrala Patriarhală din București împotriva ateismului și a materialismului, pe care l-a etichetat drept "o filosofie a disperării." La un an după cutremurul din 4 martie 1977, Calciu-Dumitreasa a ținut încă o predică pentru a comemora moartea studenților, care au fost prinși sub ruinele clădirii prăbușite a seminarului. Acțiunile sale au fost sancționate sever de către superiorii săi, care i-au interzis să mai predice în Catedrala patriarhală și i-au reproșat organizarea serviciului în memoria elevilor de la seminar (Cătănuș 2007, 244).
În ciuda acestor prime avertismente, Calciu-Dumitreasa a decis să țină o serie de șapte predici nonconformiste la biserica seminarului în perioada 8 martie - 19 aprilie 1978. Vizând atât pe elevii de seminar, cât și pe tineri, prediciile sale abordau probleme sensibile pentru comunist regimul și Biserica Ortodoxă Română, cum ar fi educația ateistă, relația dintre stat și biserică, rolul preotului, care trebuia să aibă grijă de comunitățile lor parohiale și să se opună demolării bisericilor (Cătănuș 2007, 244).
Noul patriarh, Justin Moisescu, a considerat că preotul Calciu-Dumitreasa a trădat Biserica. Ca urmare, el și-a pierdut poziția de la seminarul ortodox. Hărțuit de poliția secretă românească, Securitatea, el a susținut, în 1979, inițiativa unui grup de muncitori și intelectuali din orașul Drobeta-Turnu Severin de a crea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România și a acceptat să fie "consilierul spiritual" al sindicatului. La 10 martie 1979, a fost arestat, judecat, condamnat la zece ani de închisoare sub acuzația de "propagare a ideologiei fasciste" și trimis la închisoarea din Aiud. Regimul comunist a folosit angajamentul său politic din trecut cu Garda de Fier pentru a-l discredita și a justifica privarea sa de libertate, însă motivul real era activitatea sa de opoziție.
Arestarea sa a declanșat un val de proteste internaționale, la care au participat parlamentari britanici, francezi, elvețieni, membri ai Congresului american și organizații internaționale, precum Christian Solidarity International. Datorită acestei presiuni internaționale, Calciu-Dumitreasa a fost eliberat în 1984. Întrucât reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România de către Congresul american era condiționată de respectarea drepturilor omului, autoritățile i-au dat lui Calciu-Dumitreasa și familiei sale viza de ieșire din țară în 1985 (Deletant 1995, 100, 231, 195).
În timpul exilului său în Statele Unite, a lucrat în construcții ca muncitor necalificat pentru a se întreține pe el însuși și familia sa. Calciu-Dumitreasa nu a abandonat lupta împotriva regimului comunist și a ateismului promovat de acesta, continuând să țină predici la radio, să dea interviuri posturilor de radio străine, inclusiv Radioului Europa Liberă, să organizeze demonstrații și să facă lobby pe lângă Congresul american. Toate acțiunile sale au urmărit sensibilizarea opiniei publice internaționale privind natura represivă a regimului Ceaușescu (Sullivan 2006; Cătănuș 2007, 246-260). Din 1989 și până la moartea sa în 2006, el a fost preot la Biserica Holly Cross din Alexandria, Virginia. Calciu-Dumitreasa a fost înmormântat în România.
-
Adresa:
- București, România
Constantin Caraman (n. 4 august 1912, Oancea, județul Galați, d. 11 iulie 2001) a fost pastorul penticostal, care a semnat scrisoarea deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România referitoare la libertatea religioasă intitulată: Cultele neo-protestante și drepturile omului în România, care a fost difuzată de Radio Europa Liberă în aprilie 1977. El a fost închis pentru practicarea credinței sale în perioada 1950-1951 și 1964-1965. După semnarea scrisorii deschise a fost arestat și interogat de către Securitate (Silveșan și Răduț 2014, 66-67).
-
Adresa:
- București, România
Considerat unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti români care au lucrat la posturile de radio Vocea Americii şi Europa Liberă, Mircea Carp a fost un jurnalist incomod pentru regimul comunist de la București.
Mircea Carp s-a născut în 28 ianuarie 1923 la Gherla (judeţul Cluj) într-o familie cu origini nobiliare, în care exista atât o tradiţie intelectuală, cât şi una militară. Urmând tradiţia din partea tatălui, care a fost ofițer de carieră, Mircea Carp a urmat un liceu militar, după care a fost admis, în 1942, la Școala de Ofiţeri de Cavalerie şi trimis în Germania pentru a se specializa. A luptat în armata română atât împotriva URSS, cât şi împotriva Germaniei naziste, după ieşirea României din alianţa cu puterile Axei la 23 august 1944. În august 1946, Carp a fost epurat din armata română din motive politice, iar în august 1947 a fost arestat şi anchetat pentru convingerile şi activitatea anticomunistă, dar eliberat din lipsă de probe. După abdicarea forţată a regelui Mihai în decembrie 1947, a decis să plece în Occident din dorința de a se alătura luptei împotriva regimului comunist din cadrul exilului românesc. În ianuarie 1948, Carp a reuşit să treacă ilegal graniţa dintre România şi Ungaria şi să ajungă în Austria, unde a lucrat pentru misiunea militară americană până în 1951, când a emigrat în SUA. Aici s-a angajat la Departamentul de Presă şi Documentare din cadrul Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă (National Committee for a Free Europe), unde a fost responsabil cu redactarea revistei Cronica Românescă. Această organizaţie cu caracter anti-comunist a fost înfiinţată la New York în anul 1949 cu scopul de a creşte influenţa SUA în Europa şi a o limita pe cea sovietică. Un an mai târziu, Comitetului Naţional pentru o Europă Liberă a creat şi administrat postul Radio Free Europe. În perioada 1955-1979, Carp a lucrat la Vocea Americii, unde a ocupat poziţiile de crainic, redactor şi, din 1969, şef al serviciului românesc al Vocii Americii. În anul 1973, conducerea postului decide mutarea acestuia în funcţia de corespondent şef al biroului Vocii Americii din Europa. Activitatea lui Carp la postul de radio Vocea Americii s-a încheiat în anul 1979, odată cu mutarea la Radio Europa Liberă. Aici a realizat emisiunea “Programul Politic”, care a avut un mare impact asupra publicului din România în perioada anilor 1980.
Începând cu anul 1969, Carp a vizitat de mai multe ori România, fie ca ziarist american acreditat la Bucureşti, fie ca membru al unor delegaţii oficiale americane, precum cea care l-a însoţit pe preşedintele Richard Nixon în vizita sa oficială din România din 1969. După cum o arată dosarul de urmărire informativă creat de Securitate, Mircea Carp era perceput ca un inamic de către poliţia secretă din cauza criticilor virulente aduse regimului comunist din România în cadrul emisiunilor sale. Din aceast cauză, Carp a fost urmărit intens de Securitate în timpul vizitelor din România şi nu numai, după cum se poate deduce din faptul că poliția secretă monitoriza atent corespondenţa sa cu prietenii şi familia din ţară. După încetarea activității la Radio Europa Liberă în 1995, Mircea Carp a publicat două volume inspirate de propria biografie. Primul, intitulat Vocea Americii în România,1969-1978, se referă la activitatea acestui post de radio dedicată țării sale natale, iar al doilea reprezintă un volum de memorialistică cu un titlu ce amintește de fraza cu care își încheia emisiunile de la Radio Europa Liberă: Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! .
-
Adresa:
- München, Munich, Germany
Igor Cașu (n. 8 octombrie 1973, Borogani, raionul Leova, Republica Moldova) este un istoric moldovean, care este specializat în perioada comunistă. În 2010, el a creat Centrul pentru Studierea Totalitarismului la Universitatea de Stat din Moldova, fiind și director fondator. În calitate de membru al Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova (creată prin decret prezidențial în 2010), Igor Cașu a făcut parte din ”revoluția arhivelor” din Moldova, care a permis un acces fără precedent la colecțiile de arhivă anterior restricționate (în special, cele ale KGB, Ministerului de Interne și Partidului Comunist). Cu toate acestea, această perioadă a fost de scurtă durată, iar restricțiile de acces au fost restabilite după ce Comisia și-a încheiat activitatea. Acest lucru crește valoarea acestei colecții private, care deține un număr semnificativ de copii ale documentelor de arhivă, care nu sunt disponibile publicului larg. Aceste surse atent selectate permit un studiu aprofundat al perioadei comuniste din Republica Moldova, în ciuda obstacolelor cu care încă se confruntă cercetarea sistematică în arhivele publice. Igor Cașu este dispus să ofere acces la aceste documente comunității mai largi de cercetători, ceea ce reprezintă o alternativă salutabilă în comparație cu reticența depozitelor publice de arhivă de a-și deschide colecțiile către public, fără nici o restricție. În prezent, Igor Cașu continuă să activeze în calitate de director al Centrului pentru Studierea Totalitarismului și este, de asemenea, conferențiar universitar la Facultatea de Istorie și Filozofie a Universității de Stat din Moldova.
Deși nu avea o istorie familială de opoziție anti-regim, Igor Cașu afirmă că primele sale atitudini critice față de regim au apărut la sfârșitul anului 1988 sau la începutul anului 1989 și au fost legate de postura sa de membru al Ligii Tineretului Comunist (Komsomol). El a decis să părăsească organizația în contextul valului de glasnost și al dezbaterilor istorice tot mai energice din perioada lui Gorbaciov. Această acțiune a fost, de asemenea, posibilă datorită relaxării regimului, ca rezultat al căreia consecințele acestui tip de comportament erau mai puțin severe, în comparație cu perioadele anterioare. El nu a participat la alte evenimente semnificative sau cruciale legate de mișcarea pentru ”emancipare națională” din Moldova.
În interpretarea sa, dimensiunile opoziției culturale din RSSM au fost semnificative, dar aceasta a fost prezentă ”într-o măsură mai mică decât în alte regiuni ale Uniunii Sovietice (de exemplu, statele baltice, Ucraina de Vest sau Georgia).” Definiția lui Igor Cașu a fenomenului opoziţiei culturale cuprinde anumite ”acțiuni percepute ca fiind mai puțin politice, dar, cu toate acestea, critice față de regim”, mai ales în domeniul ”politicilor culturale, problemelor lingvistice, dar, de asemenea, și [cazuri] ale unor intelectuali din diferite sfere (scriitori, pictori, alți artiști), care au exprimat idei definite ca fiind anti-sovietice sau periculoase pentru regim.” Cașu subliniază faptul că definirea conceptului de ”opoziție culturală” dă naștere unei ”probleme metodologice foarte dificile”, în principal din cauza atitudinii schimbătoare a autorităților față de cazurile de discursuri și activități de opoziție. După cum a observat Cașu pe bună dreptate, prioritățile în permanentă schimbare ale instituțiilor centrale le-au influențat percepția asupra disidenței și, implicit, reacția oficială la astfel de cazuri. Pentru a-și exemplifica punctul de vedere, Cașu dă exemplul utilizării alfabetului latin în RSSM. În ciuda interzicerii oficiale a acestei practici, consecințele pentru utilizatorii săi puteau varia foarte mult de la un deceniu la altul. De asemenea, pentru Cașu, ”conceptul de ”opoziție culturală” este un construct, întrucât cazurile concrete ale opoziției culturale și politice pot fi cu greu separate în realitate.” Această incertitudine provine, de asemenea, din faptul că, în ochii autorităților comuniste, ierarhia pericolului relativ asociat cu anumite acțiuni a variat considerabil, nu numai în timp, dar și în spațiu, în cazul diferitelor regimuri comuniste.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Cornel Chiriac (nume real Ionel Corneliu Chiriac) a fost un jurnalist, cântăreț de jazz, prezentator de radio și producător muzical, care a lucrat pentru Radio România și Radio Europa Liberă. El s-a născut la 9 mai 1942, la Uspenca (acum în Ucraina). Mai târziu, părinții săi s-au mutat la Pitești, un oraș de aproximativ 100 km nord de București. În ciuda faptului că părinții săi erau “intelectuali” (ambii au fost profesori), Cornel Chiriac a fost considerat, în mod oficial, o persoană cu “origine socială sănătoasă.” Tatăl său, poreclit “marxistul,” a fost membru în comitetul regional Argeș al Partidul Muncitoresc (numele oficial al partidului comunist din România între anii 1948 și 1965) și redactorul șef al publicației sale oficiale, Secera și ciocanul. Apartenența tatălui său la elita locală de partid l-a adăpostit adolescentul rebel, Cornel Chiriac, de intervențiile nedorite ale autorităților. De asemenea, i-a oferit acces la bunuri și resurse financiare inaccesibile pentru restul populației, care i-au permis să-și cumpere o cameră și un radio pentru a asculta posturile de radio străine. Pe scurt, el a fost unul dintre puținii tineri privilegiați, care puteau să-și urmeze hobby-urile, printre care muzica, actoria, pictura, fotografia și poezia (Udrescu 2015, 16-29, 195).
Pasiunea cea mai durabila a lui Cornel Chiriac a fost muzica jazz, căreia i-a dedicat întreaga sa viață. El a început să se intereseze de acest gen muzical la mijlocul anilor 1950, când jazz-ul era, încă identificat, ca un produs cultural occidental, care se presupunea că ar submina educația “corectă” a tineretului român. Astfel, Chiriac a participat la războiul rece cultural și a luat partea Occidentului în această competiție culturală, odată ce a început să asculte posturile de radio străine, în special Vocea Americii (VOA). Emisiunea sa preferată a fost cea a lui Willis Converts, Music USA-Jazz Hour, un program muzical pe care VOA a început să-l difuzeze în întreaga lume din 1955. Pentru Cornel Chiriac și alți tineri din blocul estic, emisiunea de jazz a lui Willis Convert a reprezentat principala sursă de cunoaștere despre acest gen muzical și o privire aruncată spre Occident și stilul american de viață (Ritter 2016, 13). În plus, adolescentul Cornel Chiriac a ascultat și alte posturi de radio străine, care difuzau, în mod regulat,muzica de jazz. (Udrescu 2015, 48). La sfârșitul anilor 1950, părinții lui Cornel Chiriac se numărau printre puținii români, care își puteau permite să cumpere un aparat de radio. Prețul lor a variat între 400 și 4.000 de lei, în momentul în care salariul mediu net mediu a variat între 400 lei în 1956 și 750 lei în 1959 (Marin 2016, 671). În următorii câțiva ani, cu ajutorul părinților săi, Cornel Chiriac și-a cumpărat un aparat de radio portabil și un pick-up Belcanto pentru a putea asculta muzica de pe discurile de vinil (Udrescu 2016, 175-176).O altă sursă de cunoaștere a muzicii de jazz au fost revistele străine, în special cele din Polonia, care au ajuns în România, pentru prima dată la sfârșitul anilor '50. Aceste publicații puteau fi cumpărate în mod legal, dar numărul de abonamente era limitat la două sau trei pentru întregul oraș. În consecință, Cornel Chiriac a început să citească La Pologne, o revistă publicată în limba franceză, iar ulterior periodicul polonez Jazz, care conținea articole despre comunitatea internațională de jazz. Aceasta s-a transformat în sursa sa principală de informații despre muzica de jazz, cu ajutorul dicționarului polonez-român cumpărat pentru acest scop (Udrescu 2015, 63, 67).
Pasiunea lui Cornel Chiriac pentru muzica de jazz i-a influențat decizia din 1961 de a produce un samizdat, de fapt, o revistă manuscrisă despre acest gen muzical. Scopul său a fost de a face muzica de jazz cunoscută în România și de a oferi informații actualizate celorlalți iubitori români de jazz. Samizdatul Jazz Cool a inclus discografia artiștilor și a grupurilor de jazz, clasamentele muzicale publicate de Down Beat și de alte reviste, articole traduse din periodicul polonez Jazzși informații despre concertele și festivalurile de jazz organizate în întreaga lume. Conținutul, structura textului și ilustrațiile din în revista Jazz Cool i-au aparținut lui Cornel Chiriac. Revista Jazz Cool a fost, de obicei, “publicată” într-un număr maxim de zece exemplare pentru că prietenul său, Mircea Udrescu, l-a ajutat să înmulțească numărul de exemplare. În afară de editarea acestei reviste manuscrise, Cornel Chiriac a început să lucreze la Jazz-Cool-Enciclopedia, un proiect, pe care, din păcate, nu l-a terminat niciodată datorită deciziei sale de a emigra. Articolul lui critic despre orchestra de estradă din Pitești a fost publicat in periodic polonez Jazz la sfârșitul anului 1963, ceea ce i-a îmbunătățit substanțial statutul său de cunoscător de muzică de jazz (Udrescu 2015, 63-67, 103, 52).
Revista samizdat Jazz Cool l-a adus pe Cornel Chiriac în atenția nedorită a poliției secrete românești, Securitatea. În consecință, în vara anului 1964, Securitatea l-a reținut, i-a percheziționat casa în Pitești, i-a confiscat copiile din revista Jazz Cool și l-a interogat. Pentru a-și proteja prietenii, care l-au ajutat cu revista, Chiriac a luat asupra sa toată vina pentru “publicarea” ei. După interogatoriu, Securitatea i-a dat doar un avertisment și l-a eliberat, după ce a semnat o declarație că nu va mai angaja niciodată în activități împotriva “ordinii sociale” (Udrescu 2015, 77, 81). Chiar dacă Cornel Chiriac nu ar fi considerat, anterior, pasiunea pentru jazz și muzica străină ca o formă de opoziție față de regimul comunist român, întâlnirea sa cu Securitatea l-a influențat în a-și cultiva conștient pasiunea sa în această direcție periculoasă.
În același an 1964, Cornel Chiriac s-a mutat la București și, în curând, a început să lucreze pentru postul național de radio Radio România, ca producător al emisiunii muzicale Metronom, care a devenit extrem de populară printre tineri. Aici, el a organizat o arhiva muzicală, înregistrând cât mai multe melodii de pe albumele pe care l-a împrumutat de la prieteni și cunoștințe (inclusiv diplomați străini, artiști de jazz sau copii ai nomenclaturiștilor comuniști) sau pe care le-a cumpărat de pe piața neagră. Profitând de relaxarea și liberalizarea ideologică din primii ani ai perioadei lui Ceaușescu, el a difuzat în timpul programului Metronom cea mai recentă muzică de jazz, rock și folk. Astfel, el a devenit un simbol al opoziției culturale, lucrând din interiorul unei instituții românești. Potrivit unuia dintre numeroșii săi ascultători, Cornel Chiriac a devenit un idol pentru ei, deoarece el nu numai că a difuzat cele mai recente piese muzicale, dar și-a educat publicul despre cum să asculte muzica, cum să-o aprecieze și cum să vorbească despre ea. Chiriac a manifestat un interes deosebit pentru trupele rock românești și le-a adus pe unele dintre ele la București, în mod ilegal, pentru a-și înregistra, melodiile lor în studiourile Radio România (D. Ionescu 2016, 26-32, 34).În afară de aceasta, Cornel Chiriac s-a implicat în organizarea unei serii de conferințe despre artiștii sau stilurile de jazz la Casa de Cultura a Studenților din București. Prelegerile sale teoretice despre jazz erau exemplificate de audiții muzicale, unele dintre ele fiind realizate de către artiști de jazz și trupe cunoscute la acea vreme (Udrescu 2015, 93).
Un rebel prin natura sa, Cornel Chiriac nu a tolerat nici o formă de cenzură și a folosit fiecare ocazie disponibilă pentru a se revolta împotriva ei. De exemplu, după invazia Cehoslovaciei de către sovietici și aliații săi în august 1968, el a reușit să-l înșele pe cenzor și să introducă în programul său un cântec folk despre un lup mare și alți cinci lupi mici, care atacau o stână. Aceasta a fost o critică puțin voalată a intervenției brutale a Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia pentru a opri Primăvara de la Praga. Cum Ceaușescu însuși a condamnat invazia, această acțiune a rămas fără consecințe imediate, dar mai târziu a oferit argumente suplimentare pentru demiterea sa de la postul național de radio. Ultima picătură în cazul său a fost difuzarea piesei formației Beatles "Back in USSR" în timpul programului său, Metronom. În consecință, Cornel Chiriac a fost concediat de la Radio România în 1969, și a decis să fugă din țară în același an (D. Ionescu 2016, 40-41).
Profitând de o viză turistică, Cornel Chiriac a ajuns în tabăra de refugiați din Treiskirchen, lângă Viena. Directorul departamentului românesc al Radioului Europa Liberă, Noel Bernard, a aflat despre sosirea sa și i-a oferit un loc de muncă (Morariu 2015). Participarea sa la războiul rece cultural împotriva comunismului a intrat într-o nouă fază. Cornel Chiriac și-a reluat emisiunea sa, Metronom, la Radio Europa Liberă și a produs și alte câteva programe muzicale, cum ar fi Rock în concert, By request, sau Jazz à la carte (D. Ionescu 2016, 47, 61). Muzica și comentariile sale erau acum amestecate cu critica împotriva regimului lui Ceaușescu și denunțarea frecventă a lipsei de libertate pentru tineri. Cornel Chiriac a atras la Radio Europa Liberă pe ascultătorii săi loiali de la Radio România. Unii dintre ei au descoperit, de fapt, Radio Europa Liberă datorită emisiunilor sale muzicale și au devenit treptat ascultători fideli ai altor programe ale acestui post de radio străin. Până la moartea sa violentă în 4 martie 1975, Cornel Chiriac a continuat să primească numeroase scrisori de la tineri. În scrisorile lor, acești tineri au descris situația sumbră din România, înăsprirea cenzurii și consolidarea controlului ideologic asupra producției și consumului cultural după așa-numitele teze din iulie 1971. De asemenea, ei i-au cerut idolului lor să le difuzeze preferințele muzicale, ceea ce Chiriac a făcut întotdeauna (Udrescu 2015, 156-157; Măgură-Bernard 2007, 26-28; D. Ionescu 2016, 62). Cornel Chiriac a folosit microfonul radioului și pasiunea sa pentru muzică pentru a crea o imagine alternativă a lumii pentru tinerii din România. Aceasta era o lume care valoriza libertatea, alegerea personală, diversitatea în toate formele ei si, mai presus de toate, demnitatea morală. În timp ce emisiunile lui Cornel Chiriac le-a oferit tinerilor o privire asupra lumii occidentale, ele l-au stimulat și mai mult atitudinile lor nonconformiste și rebele.
-
Adresa:
- München, Munich, Germany