Mircea Eliade (născut la 28 februarie 1907 în Bucureşti – decedat la 22 aprilie 1986 în Chicago) a fost un istoric al religiilor, filosof şi scriitor, care a decis să rămână în Occident după 1945, unde a devenit unul dintre cei mai cunoscuţi intelectuali ai exilului românesc. S-a născut într-o familie din rândurile micii burghezii româneşti. De la o vârstă precoce, Eliade a dovedit un talent literar remarcabil, precum şi un interes pentru ştiinţe. Debutul său a avut loc în 1921, la vârsta de paisprezece ani, cu un articol publicat într-o revistă de popularizare a ştiinţei. Din 1926 până în 1934, a publicat numeroase articole pe teme culturale în cotidianul Cuvântul. Între acestea se remarcă ciclul “Itinerariu spiritual”, publicat în mai multe numere din acest ziar în 1927. Istoricul Zigu Ornea a considerat acest text ca fiind “un program” al tinerei generaţii de intelectuali, prin care Eliade îi îndemna la “unitate şi scopuri comune” (Ornea 1995, 147). Intelectuali precum Petru Comarnescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor şi Mihail Polihroniade aparţineau acestei generaţii. Acest grup de tineri intelectuali s-a reunit în perioada 1932–1934 sub egida cercului Criterion, care organiza conferinţe pe teme variate. Adeziunea unor membri ai grupului Criterion la Legiunea Arhanghelului Mihail a dus în final la dizolvarea cercului (Ornea 1995, 150–151).
Din 1925 până în 1928, Eliade a studiat filosofia la Universitatea din Bucureşti, unde a avut ocazia să audieze cursurile lui Nae Ionescu, profesor de logică şi metafizică, care a avut o influenţă puternică nu doar asupra lui Eliade, ci şi asupra întregului grup de intelectuali din care făcea parte. Nae Ionescu a vut un rol important în definirea atât a interesului lui Eliade privind fenomenul religios, cât şi a simpatiei sale pentru Legiune. Între anii 1928 şi 1938, Eliade a fost asistentul lui Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti. Influenţat de acesta, dar şi de lecturile din James George Frazer, Eliade a decis să îşi dedice cariera istoriei religiilor. În 1927, acesta face o călătorie în Italia, unde l-a întâlnit pe indianistul italian Giuseppe Tucci. Întâlnirea cu acesta a avut un rol important în decizia lui Eliade de a pleca în India pentru a studia sanscrita şi filosofia indiană. Eliade a petrecut perioada dintre anii 1928 şi 1931 în India, ca bursier al maharajahului din Kassimbazar, pentru a studia filosofia indiană cu profesorul Surendranath Dasgupta la Universitatea din Calcutta. Pe baza cercetărilor făcute atunci, Eliade a publicat în 1936 volumul Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, o lucrare care l-a pus în circuitul academic internaţional din domeniul indianismului. Experienţele sale de ordin personal din India au inspirat scrierea romanului Maitreyi, publicat în anul 1933. Maitreyi a devenit unul dintre cele mai populare romane din România anilor 1930. Au urmat Domnișoara Christina în 1936 şi Nuntă în cer în 1938.
În a doua parte a anilor 1930, ideile şi atitudinile politice ale lui Mircea Eliade au devenit din ce în ce mai radicale. Asemeni altor intelectuali din România interbelică, Eliade a aderat la Mişcarea Legionară. În opinia lui Florin Ţurcanu, unul dintre biografii lui Mircea Eliade, radicalizarea sa politică a avut loc treptat în perioada 1935–1937, iar influenţa intelectuală a lui Nae Ionescu a jucat un rol important în acest sens (Ţurcanu 2006, 312–318). Între 1937 şi 1938, Eliade a scris numeroase articole în presa legionară, iar unele dintre acestea se caracterizau printr-un ton antisemit virulent. De asemenea, acesta a participat la campania electorală a Gărzii de Fier din 1937 (Ţurcanu 2006, 347, 357–358).
Ca urmare a ascensiunii rapide a Gărzii de Fier şi a acţiunilor sale violente, regele Carol al II-lea a luat măsuri represive dure împotriva elitei legionarilor în 1938. În acest context, în iulie 1938, Eliade a fost închis pentru activitate politică legionară în lagărul de la Miercurea–Ciuc, unde a stat până în octombrie 1938. El a fost eliberat ca urmare a intervenţiilor unor membri ai familiei. Tot prin intervenţia acestora, Eliade a obţinut numirea ca ataşat cultural al ambasadei române din Londra. După intrarea României în război de partea puterilor Axei şi a întreruperii relaţiilor diplomatice dintre Marea Britanie și România, Eliade a fost mutat la Lisabona, unde a fost ataşat cultural al ambasadei până la eliberarea sa din funcţie în 1944. Încă din 1943, Eliade a decis să nu se mai întoarcă în România deoarece a intuit viitoarea intrare a României sub control sovietic. În 1945, acesta s-a mutat la Paris, unde se găsea nucleul emigraţiei culturale româneşti. Capitala Franţei era privită de mulţi intelectuali români ca o rampă de lansare pentru o carieră internaţională. Cu ajutorul recomandărilor lui Georges Dumézil, Eliade a reuşit să intre la École Pratique des Hautes Études, unde a predat istoria religiei pentru o perioadă limitată de timp. În timpul șederii sale la Paris, societatea franceză trecea printr-un proces de epurare a intelectualilor care au colaborat cu extrema dreaptă. Eliade a păstrat ascuns trecutul legionar de teama că acesta i-ar putea periclita accesul la o carieră academică în Occident (Laignel–Lavastine 2004, 470–471). Căderea Cortinei de Fier i-a facilitat ascunderea acestui trecut, pentru că, după 1948, presa legionară, unde Eliade publicase numeroase texte nu mai era accesibilă celor din Vest. Când totuşi unele detalii au ieşit la lumină, Eliade “a ales, în mod deliberat, să-şi reinventeze trecutul mai degrabă decât să îl înfrunte” (Ţurcanu 2006, 603). Conform poziţiei lui Norman Manea, Eliade a pierdut o importantă şansă de a-şi înfrunta trecutul şi de a rectifica unele greşeli atunci când a redactat textele cu caracter autobiografic (Manea 1992, 94). Încercând să explice această atitudine, Laignel–Lavastine îl compară pe Eliade cu Heidegger şi susţine că Eliade “nu pare să fi înţeles ‘gravitatea erorii sale’” (Laignel–Lavastine 2004, 476).
În perioada petrecută în Franţa (1945–1956), Eliade a publicat trei cărţi care i-au adus recunoaştere internaţională în domeniul istoriei religiilor: Techniques du yoga (1948), Traité d'histoire des religions (1949) and Le mythe de l'éternel retour (1949). Ca urmare, în 1956, Eliade a ţinut prestigioasele prelegeri Haskell în calitate de profesor invitat la Divinity School din cadrul Universităţii din Chicago. Mai târziu, a devenit profesor titular al acestei instituţii, iar în perioada 1957–1968, Eliade a fost şef al Departamentului de istoria religiilor din cadrul Divinity School, unde a lansat revista academică History of Religions. Acesta a adus o contribuţie fundamentală la consolidarea istoriei religiilor ca disciplină academică distinctă. Ca urmare a dezvoltării carierei sale în SUA, mai multe din lucrările sale redactate anterior au fost traduse în engleză: The Sacred and the Profane: The Nature of Religion (1959; iniţial publicată în germană cu titlul: Das Heilige und das Profane, 1957) şi A History of Religious Ideas (trei volume: 1978, 1982, 1985, iniţial publicată în franceză).
La început, regimul comunist din România a interzis opera lui Eliade din cauza activităţilor sale politice legionare din anii 1930. În februarie 1960, un tribunal militar din România a condamnat un grup de douăzeci şi trei de intelectuali în aşa-zisul proces politic Noica–Pillat. Una dintre acuzele aduse a fost faptul că două exemplare ale cărţii lui Eliade Noaptea de sânziene au fost aduse în ţară de Marietta Sadova la întoarcerea din Paris şi au circulat într-un mod clandestin între cunoscuţii săi (Tănase 2009a, 370–379).
Ulterior, de-a lungul anilor 1960, atitudinea regimului comunist în privinţa lui Eliade s-a schimbat odată cu așa-numita distanţare de Moscova şi instituirea naţional–comunismului. Având în vedere că era unul dintre intelectualii români cei mai cunoscuţi din exil, Eliade era perceput într-o manieră ambivalentă de regimul Ceauşescu, care a devenit interesat în a recupera acea parte din opera lui Eliade ce se referea la religia tracilor şi dacilor, deoarece aceasta putea contribui la legitimarea regimului (Laignel–Lavastine 2004, 548). Cea mai mare parte a operei sale a rămas însă inaccesibilă publicului din România în anii comunismului. Eliade a fost reţinut în a lua poziţii critice privind regimul comunist, cu excepţia unor momente rare, precum acela în care s-a alăturat iniţiativei formării unui grup de susţinere a generalului anti-comunist exilat în SUA Nicolae Rădescu în decembrie 1947. Alexandra Laignel–Lavastine susţine că reţinerea lui Eliade şi Cioran în ceea ce priveşte atitudinea faţă de regimul comunist poate fi explicată prin teama că autorităţile comuniste ar fi putut replica prin dezvăluiri ale atitudinilor lor pro-legionare (Laignel–Lavastine 2004, 547).
-
Adresa:
- Chicago
Victor Frunză a fost un scriitor și ziarist român, care s-a afirmat inițial în 1978 prin opoziția față de dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Ulterior, acesta s-a remarcat în exilul românesc, unde s-a implicat activ în mediatizarea în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului comunist, în susținerea disidenților din țară și, în mod special, în lupta exilului pentru respectarea drepturilor omului în România. Despre aceste teme a publicat o serie de articole în publicațiile exilului, a vorbit în emisiunile postului de radio Europa Liberă și a scris prima istorie necenzurată a Partidului Comunist Român în 1984, precum și volumul Pentru drepturile omului în România.
Născut în 1935 la Râmnicu Sărat, Victor Frunză a absolvit Facultatea de Ziaristică pe care a început-o la București în 1952 și pe care a finalizat-o la Moscova între 1953-1958. A fost membru al Partidului Comunist Român din 1956, redactor și realizator de emisiuni culturale la Radiodifuziunea Română și la Televiziunea Română (1958-1978) și conferențiar la Facultatea de Ziaristică a Academiei Ștefan Gheorghiu din București (1972-1978). În perioada 1958-1978 a efectuat o serie de deplasări în străinătate în interes de serviciu și personal, în URSS, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, RDG și Franța. Ultima vizită în Franța a făcut-o între 18 august – 11 septembrie 1978, când a mers la Paris cu viză turistică. În acest interval de timp, a întreprins două acțiuni care i-au influențat radical parcursul biografic ulterior. În primul rând, a redactat o scrisoare pe care a înmânat-o unui reprezentant al Agenției Reuters, care a fost publicată de către Frankfurter Algemeine Zeitung și difuzată de postul Radio Europa Liberă. De asemenea, un exemplar al scrisorii a fost expediat de Victor Frunză, prin poștă, lui Nicolae Ceaușescu. În esență, scrisoarea sa era o critică adusă dictaturii lui Ceaușescu. Cultul personalității lui Ceaușescu, nerespectarea drepturilor omului și nivelul scăzut de trai al populației în România erau principalele subiecte supuse criticii. Al doilea lucru pe care l-a făcut cu aceeași ocazie a fost să treacă clandestin manuscrisul cărții Istoria P.C.R. în scopul publicării la o editură străină. Cartea a scris-o între 1971-1975, sursele folosite fiind texte oprite de la publicare sau retrase după apariție, precum și texte culese de el însuși de la Biblioteca Academiei Române. Conținutul cărții l-a transcris pe foi de țigară și de biblie, cu un creion foarte fin, litere care se puteau citi doar cu lupa. La momentul plecării în Franța a luat cu el acest manuscris pe care l-a ascuns în buzunarele unei haine. Ajuns la Paris, a contactat mai multe edituri franceze, primind răspuns pozitiv de la editura Flammarion. Deși apariția cărții a fost anunțată în toamna anului 1978 pentru târgul de carte de la Frankfurt din anul 1979, volumul n-a apărut atunci, ci câțiva ani mai târziu sub egida propriei edituri a lui Victor Frunză, pe care acesta a înființat-o după emigrare.
Reîntors în România la 11 septembrie 1978, nu a fost arestat, ci doar anchetat timp de o lună și jumătate. A fost considerat drept ”trădător” și a fost exclus din Partidul Comunist și din învățământ, fără dreptul de a mai ocupa un loc de muncă în specialitatea sa în România. După excluderea din învățământ a ocupat, pentru o vreme, diferite locuri de muncă neconforme pregătirii sale, însă la un moment dat a ales să rămână șomer. Până la plecarea din țară și-a petrecut timpul studiind la Biblioteca Academiei Române. În această perioadă, Securitatea a creat o rețea informativă pentru urmărirea sa și a familiei sale, a instalat tehnică operativă în locuința acestuia, i-a interceptat corespondența și apelurile telefonice și l-a filat. Scopul Securității era acela de a crea atât în familie, cât și în anturajul său o stare de dezaprobare față de acțiunile lui, în vederea izolării sale, precum și a temperării și descurajării de a mai recurge la acțiuni similare celei din Franța.
În august 1979, pe fondul primirii unei invitații din partea Universității din Tours (Franța) de a ține cursuri de ziaristică, a depus o cerere de plecare împreună cu familia, inițial respinsă de autoritățile comuniste, dar acceptată după mai multe tergiversări. A plecat din România la 21 august 1980, organele de Securitate păstrând rețeaua informativă pe care o alcătuise pentru cazul său în 1978 până în martie 1990. Victor Frunză s-a stabilit în Aarhus, Danemarca. În ceea ce privește activitatea sa în afara țării, în perioada 1982-1989 a fost colaborator al ziarului Curentul al lui Pamfil Șeicaru, în paginile căruia a publicat atât recenzii de carte, cât mai ales analize politice care radiografiau situația României comuniste, cu accent pe: cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, nerespectarea drepturilor omului, nivelul scăzut de trai al românilor, cenzură, poliția politică, intimidarea corespondenților străini veniți în România, precum și despre situația emigranților români; a înființat propria editură – Editura Nord – unde și-a publicat cărțile (Pentru drepturile omului în România (1982), Istoria P.C.R. (1984), dar și pe ale unor români din exil; a editat revista de studii asupra dictaturii lui Nicolae Ceaușescu Alergătorul de la Marathon; a oferit o serie de interviuri postului de radio Europa Liberă și a citit la microfonul acestui radio din scrierile sale publicistice. A revenit în România în ianuarie 1990, unde a înființat Editura Victor Frunză, sub egida căreia a publicat mai multe volume de versuri, proză, teatru și istorie ale sale sau ale altor autori. Tot în cursul anului 1990, la inițiativa lui Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas i-a publicat ediția a II-a a cărții Istoria PCR, al cărei titlu a fost modificat în Istoria stalinismului în România, volum care nu lipsește din bibliografia de specialitate. Imediat după revenirea în țară a atras atenția asupra existenței cenzurii și doar a unei anumite stări de libertate și, îndeosebi, asupra aflării comuniștilor la putere. A decedat în Danemarca, la Aarhus, în 2007.
-
Adresa:
- Aarhus, Denmark
Ștefan Gane (n. 1924, București – d. 1988, Paris) a fost un arhitect român care s-a afirmat în cadrul exilului românesc din Franța începând cu anul 1985, când a înființat la Paris Asociația Internațională pentru Protejarea Monumentelor și Siturilor Istorice din România. Motivul pentru care a fost constituită această asociație a fost acela de a prezenta decidenților politici și opiniei publice internaționale proiectul regimului comunist din România de distrugere a patrimoniului arhitectural și urbanistic. Accentul acțiunilor întreprinse în cadrul acestei asociații a căzut, în mod deosebit, pe mediatizarea demolării centrului orașului București, gândită de autoritățile regimului totalitar în scopul reconstrucției acestuia după viziunea arhitectonică comunistă. Acestui demers inițiat de Ștefan Gane i s-au alăturat o serie de personalități ale exilului, care împreună cu el au adresat scrisori și memorii unor oficiali occidentali (de exemplu, președintelui Franței, François Mitterrand), unor organizații internaționale precum UNESCO, dar și redacțiilor unor publicații din străinătate. De asemenea, au organizat proteste pe străzile Parisului al căror deziderat, alături de celelalte activități, era acela de a sensibiliza Occidentul în așa măsură încât să determine o intervenție externă care să împiedice programul de distrugere planificat de regimul Ceaușescu.
Înainte de emigrarea în Franța, Ștefan Gane și-a desfășurat activitatea ca arhitect în orașul natal. În București a început să-și manifeste nemulțumirea față de regimul comunist în 1977, după cutremur, care a servit drept pretext pentru distrugerea sau mutilarea multor monumente istorice. Nemulțumirea sa a fost legată de programul de sistematizare a Bucureștiului al regimului Ceaușescu. Pe acest fond, Ștefan Gane a început să desfășoare o activitate de opoziție culturală față de o politică arbitrară a regimului Ceaușescu de anihilare a unei părți esențiale a trecutului național. În acest sens, între 1977-1985, când a emigrat în Franța, el a fotografiat clandestin o serie de monumente istorice care au fost distruse sau mutilate de autoritățile comuniste. Scopul acestui demers al arhitectului a fost pe de o parte acela de a păstra memoria unor monumente de patrimoniu național și, pe de altă parte, de a strânge mărturii pentru generațiile viitoare în legătură cu politica de remodelare a trecutului specifică regimului Ceaușescu, care s-a folosit abuziv și intens de istoria națională pentru a se legitima și pentru a distruge ceea ce nu se potrivea viziunii comuniste.
După stabilirea la Paris, s-a exprimat public și deschis față de proiectul de demolare gândit de regimul Ceaușescu. A decedat în 1988 la Paris, din cauza unui cancer. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris, loc în care sunt înmormântate o serie de personalități. Acțiunea sa a fost dusă mai departe de către o fostă colegă din Facultatea de Arhitectură din București, Sanda Budiș, care se alăturase acțiunilor sale din 1985 până în 1988. La 10 mai 1988 ea a pus bazele Asociației contra Distrugerii Satelor și Monumentelor Istorice din România cu sediul în Elveția. Printre alte activități, această asociație s-a ocupat încă de la început de stabilirea unor parteneriate între satele elvețiene și cele românești, pe care le organiza asociația non-guvernamentală Operațiunea Satele Românești (Opération Villages Roumains – OVR). Această asociație s-a constituit în decembrie 1988, în Belgia, cu scopul adoptării și salvării tuturor celor 13.123 de sate, care conform celor anunțate de Ceaușescu ar fi trebuit să dispară de pe hartă. Acțiunea OVR a reușit să ia în doar câteva luni o amploare deosebită, înființându-se imediat comitete ale acestei asociații și în Franța, Olanda, Elveția, Suedia, Marea Britanie, Italia, Spania, Norvegia, Danemarca. În esență, OVR a urmat un model deja existent în Europa Occidentală postbelică, care urmărea să creeze parteneriate între localități cu profil economic și geografic asemănator în vederea creerii de oportunități de dezvoltare locală prin eforturi comune, precum și de solidarități transnaționale. Deși au existat parteneriate și cu localități din Europa de Est, acțiunea OVR a fost fără corespondent în blocul comunist, dacă se au în vedere amploarea și viteza de evoluție.
-
Adresa:
- Paris, France
Nicolae Gheorghe a fost un sociolog român și cel mai important activist pentru drepturile romilor din România. El s-a născut la 12 noiembrie 1946 la Roșiorii de Vede, județul Teleorman, într-o familie mixtă de romi. Tatăl său era zlătar, iar mama aparținea unei familii mixte de la vătrași și lăutari. Părinții lui Nicolae Gheorghe au încercat să scape de “povara etnicității,”tatăl său lucrând ca șofer și mama sa s-a asigurat că fiul ei era curat, bine îngrijit și că nu avea legături cu alți copii romi. Când Nicolae Gheorghe avea nouă ani, familia sa s-a mutat la București. În capitala României, membrii familiei Gheorghe au lăsat în urmă trecutul lor rom pentru a integra deplin în societate. În special, Nicolae Gheorghe a depus toate eforturile pentru a-și ascunde originea etnică și a suprima orice rămășiță a identității sale de rom (Sandu 2012). El a absolvit Facultatea de Sociologie a Universității din București și a devenit cercetător în cadrul Centrului de Cercetări Sociologice din București. Potrivit propriei mărturii, el a început să-și reconsidere identitatea etnică, pe măsură ce regimul românesc s-a îndreptat către o poziție mai naționalistă și a început să sublinieze, neoficial, prin politicile sale, diferențele etnice dintre cetățenii săi(Rombase). Acest lucru a influențat nu doar comportamentul său, dar și agenda sa de cercetare. Unul dintre colegii săi de la Centrul de Cercetări Sociologice și un informator al poliției secrete românești, Securitatea, arăta cum redescoperirea identității sale etnice a influențat comportamentul lui Nicolae Gheorghe: “până în urmă cu 1-2 ani, Gheorghe Nicolae nu afirma deschis că este ţigan sau că ar fi legat de problemele ţigăneşti.” Dar din 1982 el “şi-a lăsat mustaţă, vorbeşte adesea la telefon ţigăneşte, afirmă uneori că este nemulţumit de modul în care sunt trataţi ţiganii” de către autoritățile românești (ANCSAS I 234356, f. 98 v).
Activitatea de cercetare a lui Nicolae Gheorghe s-a concentrat pe romii din diferite județe din România. El a devenit deosebit de interesat de comunitatea romilor corturari din județul Sibiu, care au reușit să-și păstreze intacte tradițiile și să se integreze în societatea românească. Pe parcursul muncii sale de teren, Nicolae Gheorghe s-a întâlnit cu Ion Cioabă, liderul tradițional sau bulibașa romilor din Sibiu. De la Ion Cioabă și familia sa, el a învățat limba Romani, a învățat despre cultura romă și mândria de a fi un rom și de a trăi conform tradițiilor rome. De asemenea, datorită relațiilor lor strânse, Ion Cioabă i-a oferit lui Nicolae Gheorghe sprijin financiar și moral pentru cercetarea sa în comunitățile de romi din țară la începutul anilor 1980 (ACNSAS, I 234356, ff. 40-41 f-v, 42, 46-47 f-v, 48, 98 f-v).
Rezultatele cercetărilor efectuate de Nicolae Gheorghe au arătat că romii au rămas în urma românilor și a altor minorități naționale din punct de vedere social, cultural, economic și chiar politic. Aceasta deoarece accesul lor colectiv la “resursele dezvoltării și modernizării socialiste (instruire, calificare, poziţii în organizaţii, locuinţe, participare socială)” era inegal față de celelalte grupuri etnice. În afară de sporirea oportunităților pentru accesul romilor la educație, formare profesională și programe de integrare socială, Nicolae Gheorghe a pledat și pentru recunoașterea lor oficială ca “naționalitate conlocuitoare,” termenul folosit de regimul comunist pentru a desemna minoritățile naționale din România. Aceasta urmărea nu numai să sensibilizeze autoritățile cu privire la situația dezavantajoasă a romilor și să le forțeze să acționeze în mod corespunzător, dar să și asigure recunoașterea lor ca grup etnic distinct, a cărui specificitate culturală, inclusiv utilizarea limbii Romani în educație și literatura tipărită, și reprezentarea politică, ar fi trebuit asigurate. Pe scurt, sociologul român insista că cea mai bună soluție pentru rezolvarea situației dificile în care se aflau romii era integrarea lor ca și grup minoritar distinct în societatea românească (ACNSAS D 144 vol. 15, ff. 67-73). Nicolae Gheorghe a elaborat o strategie care să aducă suficiente argumente pentru recunoașterea romilor ca “naționalitate conlocuitoare.”În diferite contexte, inclusiv în cadrul contactelor cu cercetători străini, el a menționat, în repetate rânduri, că erau mai mulți romi decât arăta recensământul populației din 1977 și a folosit munca sa de teren pentru a-și demonstra afirmația. În afară de argumentul numeric, Gheorghe s-a străduit să demonstreze că romii aveau propria cultură și ei că și-au păstrat identitatea etnică prin limbă, tradiții și obiceiuri. Și în cele din urmă, el a redactat singur sau împreună cu Ion Cioabă documente, care au fost trimise autorităților române și în care au fost descrise dificultățile cu care se confruntau romii și posibile mijloacele de rezolvare a problemelor lor (Marin 2017, 44-47).
Acțiunile lui Nicolae Gheorghe s-au aflat în contradicție cu poziția autorităților române pentru rezolvarea problemei romilor. Recensământul din 1977 a evidențiat o creștere a numărului de romi de peste 80% față de numărătoarea anterioară a populației din 1966.Creșterea a influențat elaborarea mai multor studii privind condițiile de viață ale romilor. Rezultatele au confirmat faptul că “problema romilor” era, în primul rând, o “problemă socială,” întrucât sărăcia extremă, analfabetismul, șomajul, starea de sănătate și igiena precară erau încă parte a vieții de zi cu zi a romilor. Studiile identificau, de asemenea, în conservarea modului tradițional nomad și seminomad de viață, principala cauză a situației dificile a romilor (Marin 2017, 25-29, 38). Astfel, în loc să le acorde statutul de “naționalitate conlocuitoare” și să accepte posibilitatea integrării lor în societatea românească, autoritățile au decis că cea mai bună cale de a rezolva problemele romilor a fost nivelarea particularităților lor etnice și culturale prin asimilarea forțată.
Planurile de asimilare forțată și discriminarea intensă la care romii erau supuși de către autoritățile române, în special de miliția comunistă, au fost denunțate de Nicolae Gheorghe într-un articol publicat în Le Matin la 30 martie 1982 (ACNSAS, I234356, ff. 230 f-v, 231). Articol semnat cu pseudonimul “Danciu Alexandru”a fost citit în timpul unei emisiuni la Radio Europa Liberă. El a fost formulat ca un răspuns la un material redactat de către jurnalistul francez, Bernard Poulet, care le-a povestit cititorilor Le Matin cum a fost atacat și bătut, când a încercat să-l contacteze pe disidentul român, Vasile Paraschiv. Explicația oficială pe care Poulet a primit-o de la autorități a fost că el a fost atacat de un grup de “țigani.” Nicolae Gheorghe a respins concluzia anchetei și arăta că romii erau, de obicei, blamați pentru tot ceea ce mergea prost în România, denunța violența folosită împotriva lor de către miliție și refuzul autorităților române de a le acorda statutul de “naționalitate conlocuitoare.” (ACNSAS, D 144, vol. 15, ff. 315-317 f-v, 318). Suspectând că Nicolae Gheorghe era autorul articolului citit la Radio Europa Liberă, poliția secretă românească a intensificat urmărirea sa informativă. La acel moment, Securitatea avea deja deschis un dosar de urmărire informativă pe numele său, datorită contactelor sale frecvent cu cercetători străini și “naționalismului său țiganesc,”așa cum poliția secretă a etichetat intervențiile sale în favoarea drepturilor romilor. Setul de măsuri elaborate de către Securitate pentru a neutraliza consecințele presupuse negative ale “naționalismului său țiganesc” al lui Gheorghe a urmărit trei direcții principale de acțiune. În primul rând, autoritățile române nu i-au acordat viză de ieșire pentru călătoriile sale în străinătate în 1983, și nici măcar pentru bursa Fulbright, pe motiv că tema sa de cercetare ar putea ridica unele “probleme care pot fi speculate în străinătate despre așa-numita discriminare rasială.” Mai mult, legăturile sale cu cercetătorii străini au fost întrerupte, deoarece Securitatea a interceptat și a confiscat corespondența dintre ei(ACNSAS, I 234356, ff. 148-150, 174-175 f-v). În al doilea rând, profitând de conflictul personal dintre Ion Cioabă și Nicolae Gheorghe, Securitatea a reușit să distrugă colaborarea dintre cei doi și astfel să submineze alte acțiuni comune în favoarea recunoașterii romilor ca “naționalitate conlocuitoare” (ACNSAS, I 234356, ff. 255 v, 257 f-v, 172057 vol. 2, f. 30 f; D 8685, ff. 119 f-v-120). Și nu în ultimul rând, poliția secretă a recurs la una dintre măsurile sale preventive, așa-numitele “măsuri de influențare pozitivă.” Aceste măsuri utilizau, de obicei, rețeaua informatorilor, a membrilor familiei și a agenților educaționali pentru a proteja persoana în cauză de presupusele influențe negative, care ar fi putut determina participarea sa la “acțiuni anti-sociale și potențial dăunătoare” (Burlacu 2009, 64). În consecință, poliția secretă a folosit două persoane apropiate lui Nicolae Gheorghe, și anume superiorul său ierarhic de la Centrul de Cercetări Sociologice și, de asemenea, pe nașul său de cununie. Primul a deturnat atenția lui Gheorghe de la“problema romilor” prin implicarea sa în alte proiecte de cercetare, care au ajuns să-i monopolizeze, treptat, o parte semnificativă a timpului său de lucru (ACNSAS, I 234356, ff. 263, 273-274 f-v). Nașul său de cununie, identificat sub pseudonimul “Ionescu Vasile”,i-a arătat, în mod constant, că obsesia sa pentru studiul problemelor romilor a condus (“prin absenţe repetate de acasă şi dezinteres faţă de problemele practice de viaţă”) la dizolvarea familiei și a reprezentat un pas înapoi în cariera sa de sociolog. Mai mult, el a încercat, de asemenea, să demonstreze lipsa de finalitate a sprijinului lui Gheorghe pentru integrarea romilor în societatea românească, arătând că asimilarea lor era singurul mijloc posibil pentru transformarea lor în “cetățeni normali, utili societății.” (ACNSAS I 234356, ff. 262, 275 f-v).Rezultatul cumulat al izolării sale de Ion Cioabă, destrămarea căsniciei sale și “măsurile de influențare pozitivă” luate de Securitate au fost că Nicolae Gheorghe și-a abandonat studiile despre romi și acțiunile pentru recunoașterea lor ca “naționalitate conlocuitoare.”În consecință, în aprilie 1989, poliția secretă a decis să închidă urmărirea sa informativă și chiar lua în considerare recrutarea sa ca informator (ACNSAS, I234356, ff. 320 f-v, 321).
După căderea regimului comunist, Nicolae Gheorghe a reconstruit din temelii mișcarea civică pentru drepturile romilor din România. În 1993, el a fondat Centrul Romilor pentru Intervenție Socială și Studii (Romani Criss), care va deveni în anii următori una dintre cele mai importante organizații non-guvernamentale pentru apărarea drepturilor romilor din România și din Europa. De asemenea, el a avut o contribuție importantă la crearea primei organizații politice a romilor din România și la unificarea numeroaselor organizații ale romilor în scopul creării unei strategii naționale de abordare a problemelor acestei minorități (Rădulescu 2013). Nicolae Gheorghe s-a remarcat, de asemenea, ca un activist rom, recunoscut în plan internațional. El a fost unul dintre vicepreședinții Uniunii Internaționale a Romilor în perioada 1991-1993. În colaborare cu Federația Internațională pentru Drepturile Omului, a elaborat un document privind Protecția Drepturilor Romilor, care a fost adoptat ca Rezoluția 65/1993 de către Comisia ONU pentru Drepturile Omului. În calitate de reprezentant ONG, Nicolae Gheorghe a acționat în calitate de observator oficial la întâlnirile grupului de specialiști al Consiliului Europei cu privire la problemele romilor și sinti. Din 1999 a fost consultant pentru problemele romilor și sinti la Punctul de contact pentru problemele romilor și sinti, creat de OSCE la Oficiul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului din Varșovia. El a primit premiul pentru drepturile omului din partea statului francez în 1992 și cinci ani mai târziu din partea Uniunii Europene (Rombase 2017; V. Ionescu 2013).
-
Adresa:
- București, România
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova