COURAGE

interconectarea colecțiilor

Virgil Ierunca (numele real Virgil Untaru, 1920-2006) a fost un critic, scriitor și jurnalist cultural român. S-a născut la 16 august 1920 în comuna Lădești, județul Vâlcea, iar în 1943 a absolvit Facultatea de literatură și filosofie a Universității din București. După cel de-al Doilea Război Mondial, el a început să publice articole despre cultura franceză în ziare apropiate spectrului de stânga al vieții politice românești (Dumitrescu 1997, 304, Meseșan 2015, 82-83). Mai târziu, Ierunca a explicat că simpatiile sale inițiale de stânga au fost rezultatul antifascismului său și al faptului că, așa cum a menționa el, "comuniștii m-au copleșit cu atenția la care am renunțat când am înțeles jocul lor" (Meseșan 2015, 83). În consecință, Ierunca a plecat în Franța cu o bursă Arthur Koestler, acordată de Institutul Francez din București, cerând și primind azil politic în 1948 în aceeași țară (Meseșan 2015, 84). În 1952, el s-a căsătorit cu Monica Lovinescu, cu care a împărtășit pasiunea pentru literatură și hotărârea ei în sprijinirea disidenței împotriva regimului comunist român.

In exil, Virgil Ierunca s-a concentrat pe jurnalismul cultural, lucrând pentru Radio Paris (1951-1975) si din 1975 pentru REL, unde a colaborat la doua programe: Cronica pesimistului ca parte a emisiunii Actualitatea românească și Povestea vorbei, pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate. De asemenea, el a scris articole, eseuri și chiar poezii pentru reviste și ziare publicate de exilul românesc și a fost redactor-sef pentru mai multe publicații românești tipărite în străinătate (Meseșan 2015, 85; Crăciun 2009, 285). În emisiunile sale, Virgil Ierunca a folosit jurnalismul cultural pentru a-și exprima convingerile anticomuniste, criticând dur pe mulți scriitori ai scenei literare românești. În plus, el a fost printre primii care au documentat represiunea pe scară largă folosită de către regimului comunist împotriva unor persoane nevinovate.

El a împărtășit părerea lui Monica Lovinescu că literatura imparțială din punct de vedere politic era posibilă chiar și în România comunistă (Stan Snejana 2010, 120-121) și, prin urmare, a folosit emsiunile sale radio și materialele scrise pentru a recunoaște integritatea morală și valoarea literară a unora dintre scriitorii români marginalizați datorită reticenței lor de a urma canonul oficial. Pe de alta parte, el a condamnat deschis compromisul făcut cu regimul de catre o alta parte a scriitorilor români și a văzut critica sa ca fiind o datorie morală față de prezent și mai ales față de viitor. Prin intermediul proiectului său jurnalistic intitulat Antologia rușinii, Ierunca a devenit vocea care a denunțat "prostia, servilitatea și insolența" acelor intelectuali "care nu și-au pierdut doar conștiința, dar și rațiunea lor" (Merișanu și Taloș 2009 , 7-8). Antologia rușinii a identificat pe aceia care au lăudat fără rușine regimul comunist, politicile și pe conducătorii săi și trebuia să funcționeze ca un vaccin împotriva uitării acelor acte de colaborare, care susțineau și asigurau supraviețuirea regimului (Mănescu 2012, 13-14, 25, 27-29). Virgil Ierunca a demarat rubrica Antologia rușinii în noiembrie 1957 și a reluat proiectul după așa-numitele teze din iulie 1971, când presa românească a fost inundată de aceste "texte ale rușinii" (Meseșan 2015, 85-86, Mănescu 2012, 67-70).

Ierunca a rămas în cea mai mare parte cunoscut pentru denunțarea represiunii comuniste. În 1981, Virgil Ierunca a publicat Fenomenul Pitești, prima relatare detaliată despre tortura psihologică și fizică extremă la care deținuții din penitenciarul Pitești au fost supuși în mod continuu de către alți deținuți între anii 1949-1952. Pe lângă expunerea ororilor acestui experiment unic "de reeducare," care a devenit asociat cu Pitești, deși a fost pus în aplicare și în alte câteva închisori, Ierunca a ridicat din nou problema colaborării cu regimul. În acest caz, el a condamnat lipsa moralității și a conștiinței din partea celor care au proiectat acest experiment și a celor care au participat voluntar la torturi și umilințe (Mănescu 2015, 23, 71-72). Datorită opoziției sale față de regimul comunist român, Securitatea a încercat să-l reducă la tăcere pe Virgil Ierunca, dar asasinul s-a predat poliției din Berlin (Lovinescu 2001, 247). Activitatea anticomunistă a lui Ierunca a câștigat o recunoaștere oficială în 2006, când autoritățile române l-au lăudat pe Virgil Ierunca și pe soția sa, Monica Lovinescu, pentru activitatea lor la RFE și pentru susținerea și popularizarea actelor de opoziție culturală împotriva regimului comunist (Mănescu 2012, 16).

Ghiţă Ionescu (n. 21 martie 1913 la București – d. 28 iunie 1996 la Londra) a fost un politolog britanic de origine română, care s-a impus în anii 1960 ca unul dintre cei mai apreciaţi specialiști din Occident în problemele comunismului românesc prin publicarea unor monografii despre România în primele două decenii postbelice. Acesta a manifestat în mod constant o atitudine critică faţă de dictatura comunistă din România, fie din poziţia de șef al secţiei române a Radio Europa Liberă la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, fie din cea de analist politic specializat în problemele Europei de Est.

Născut într-o familie din clasa de mijloc din București, Ionescu a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din București și a început o carieră în diplomaţie. De asemenea, în anii 1930, acesta obișnuia să publice în publicaţii românești de stânga, precum Era Nouă și s-a remarcat prin poziţii antifasciste. În 1947, când preluarea puterii de către comuniști era în ultima fază, Ionescu era membru al corpului diplomatic al României de la Ankara. În acel an, acesta a ales să nu se mai întoarcă în România și să se alăture exilului românesc din Occident, unde a fost implicat în organizaţii anti-comuniste precum Comitetul Naţional Român. Acesta a fost înfiinţat în 1949 de către politicieni români din exil și pretindea că reprezintă conducerea politică legitimă a României, în speranţa că Occidentul va “elibera” România de dictatura comunistă și va reinstala democraţia interbelică. Ionescu a fost secretarul Comitetului Naţional Român din 1955 până în 1958. Din 1959 până în 1963, acesta a fost șef al secţiei române de la Radio Europa Liberă. Această experienţă i-a permis să acumuleze o expertiză importantă în problemele Europei de Est, care a reprezentat ulterior o bază solidă pentru a construi o carieră academică pe această temă. După încheierea activităţii la Radio Europa Liberă, Ionescu s-a mutat în Marea Britanie unde a obţinut o finanţare pentru a scrie o carte despre România postbelică, subiect despre care nu exitau în acel moment lucrări academice consacrate. Cartea în cauză a fost publicată în 1964 de către Oxford University Press cu titlul: Communism in Romania, 1944–1962 (“Comunismul în România, 1944–1962”) și a fost considerată începând cu anii 1960 o monografie clasică privind România primelor decenii postbelice. Această carte, alături de cel de-al doilea volum al său (The Reluctant Ally: A Study of Communist Neo–Colonialism (“Aliatul recalcitrant: studiu asupra neo-colonialismului comunist”; 1965), una dintre primele contribuţii academice care au analizat desprinderea comuniștilor români de Moscova, i-au adus recunoașterea ca specialist apreciat la nivel internaţional în problemele regimurilor comuniste din Europa de Est.

Mai târziu, acesta și-a extins aria de expertiză asupra unor teme variate precum studiul comparat al regimurilor comuniste, integrarea europeană sau fenomenul populismului. Între cele mai apreciate contribuţii aduse de Ghiţă Ionescu pe aceste teme pot fi menţionate: The Politics of the European Communist States (“Politica statelor comuniste din Europa”; 1967); Opposition: Past and Present of a Political Institution (“Opoziţia: trecutul și prezentul unei instituţii politice”; coautor: Isabel de Madariaga; 1968); Populism: Its Meaning and National Characteristics (“Populismul: înţelesuri și caracteristici naţionale”; editat de Ghiţă Ionescu și Ernest Gellner; 1969); Comparative Communist Politics: Studies in Comparative Politics (“Politica în statele comuniste: studii comparate în domeniul politicii”; 1972); Between Sovereignty and Integration: Introduction (“Între suveranitate și integrare: introducere”; editat de Ghiţă Ionescu; 1974). A predat știinţe politice la Universitatea din Manchester și la Școala de Știinţe Economice de la Londra. În cadrul ultimei instituţii, acesta a lansat în 1965 împreună cu istoricul Isabel de Madariaga revista academică Government and Opposition. De asemenea, Ghiţă Ionescu a fost implicat în activitatea asociaţiilor profesionale din domeniul știinţelor politice și a activat ca președinte al Comitetului de Cercetare al Unificării Europene din cadrul Asociaţiei Internaţionale de Știinţe Politice.

Contribuţiile sale privind comunismul românesc nu doar că au deschis noi arii de cercetare în mediul academic occidental, dar au reprezentat, de asemenea, și un fundament pentru istoriografia românescă post-89 privind comunismul, precum și un model pentru generaţiile de tineri din România post-comunistă, care au ales să studieze știinţele politice.

După cum remarca politologul Vladimir Tismăneanu, Ghiţă Ionescu a fost nu doar un specialist apreciat la nivel internaţional privind chestiunile Europei de Est, dar și “un cercetător cu o puternică vocaţie etică”, care și-a dedicat întreaga viaţă promovării valorilor democratice (Tismăneanu 2013). Din acest punct de vedere, acesta a fost o sursă de inspiraţie pentru societatea civilă românescă post-89.

Lucian Ionică (n. 28 martie 1952, Timișoara) este una dintre personalitățile culturale ale orașului Timișoara. A urmat liceul în Timișoara, iar Facultatea de Filozofie la Universitatea din București (1972-1977). Tot în capitală a urmat studii postuniversitare de regie și montaj în cadrul Academiei de Artă Teatrală și Cinematografică. De asemenea, Lucian Ionică este doctor în filozofie al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca din 1999, cu o teză despre ”Valențele epistemologice ale imaginii vizuale.” Între 1980 și 1990 a fost realizator de filme documentare la Universitatea de Vest din Timișoara, apoi sociolog al aceleiași instituții pentru următorii doi ani. Din 1992 și până în prezent a fost cadru didactic la secția de jurnalistică a Universității de Vest din Timișoara. Pentru o durată de mai bine de un deceniu, începând din 2004, a fost și director al studioului regional al Televiziunea Publice din Timișoara.

A scris mai multe cărți și studii de amploare. Este autorul a peste 40 de filme documentare, de mai multe ori premiate la festivaluri importante de profil. Între filmele documentare în care a fost implicat Lucian Ionică există și unul cu o valoare patrimonială deosebită pentru că aduce în prim plan martori ai Revoluției Române din decembrie 1989 în Timișoara. Filmul se intitulează Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te! și se găsește în videoteca de la Memorialul Revoluției de la Timișoara. ”În primele zile din ianuarie 1990, am primit un telefon de la Iosif Costinaș, faimosul jurnalist de investigație din Timișoara dispărut în condiții suspecte și declarat mort cu un 15 ani în urmă [în 2002], care m-a chemat să ne întâlnim și care mi-a zis: ’Hai să filmăm niște interviuri cu participanții la Revoluție.’ El a făcut rost de o cameră video, ne-am dus la sediul revistei Orizont , am făcut-o foarte conspirativ, ne-am închis într-o încăpere de acolo și am început să filmăm. Trei zile la rând am făcut interviuri filmate. Şase-șapte ore, brutul de filmare. Cred că au fost șase persoane intervievate. Am filmat pe casetă VHS, deci pe un suport care nu permitea stocarea unei imagini video de foarte bună calitate; dar am ales să facem aceasta pentru că, atunci, în ianuarie 1990, am fost mai ales interesați de informație, nu neapărat de acuratețea cadrelor video,” spune Lucian Ionică, foarte pe scurt, povestea realizării acestui film.

Pasiunea pentru fotografie, vocația sa de profesor de jurnalism și de colecționar s-au întâlnit la Lucian Ionică într-un proiect de sinteză care a avut ca scop arhivarea poveștilor altor fotografi care au realizat instantanee în zilele Revoluției din decembrie 1989 în Timișoara. Au rezultat nouă povești individuale consemnate în trei studii ample publicare deja de Lucian Ionică, ale căror coordonate publicistice sunt următoarele: Ştefan Iordănescu, Ladislau P. Gagy, Ion Roman sunt obiectul primului studiul publicat ca Lucian Ionică, ”Fotografi ai revoluţiei,” în volumul Mass-media, represiune şi libertate, coord. Lucian-Vasile Szabo (Editura Gutenberg, Arad, 2010); Doina Benea, Liviu Butoi, Gheoghe-Martin Copăceanu sunt prezentați în următorul studiu apărut ca Lucian Ionică, ”Fotografi ai revoluţiei (II),” Memorial 1989 1(11), 2013; iar Constantin Flondor, Petru Teleagă, Mircea Radu sunt incluși în ultima parte a acestei trilogii publicată în aceeași revistă ca Lucian Ionică, ”Fotografi ai revoluţiei (III),” Memorial 1989, 1(15), 2015.

Lucian Ionică este, de asemenea, editorul principal al unui proiect de mare anvergură, Enciclopedia Revoluției din Timișoara, a cărui publicare a început odată cu aniversarea a 25 de ani de la evenimente. Lucrarea are trei volume, apărute în intervalul 2014-2016, și peste 1.000 de pagini. Lucian Ionică a fost coordonatorul primului volum, care include o cronologie detaliată a evenimentelor din Timişoara din perioada 15-22 decembrie 1989, precum şi referințe aduse la zi despre victimele revoluției. Este o lucrare care se adresează publicului larg și oferă într-o manieră accesibilă și succintă informaţii despre acele zile dramatice în scopul de a-i ajuta pe cititori să discearnă ce este esențial din multitudinea de date disponibile, uneori contradictorii, dar și de a-i face să-și amintească de faptul că există încă întrebări care nu și-au găsit răspuns. ”De­cem­brie 1989 a fost un moment unic în viața noastră și în istoria orașului nostru. Atunci au murit oameni, în locuri unde astăzi ne plimbăm liniștiți. Treptat, me­moria acelor zile se va restrânge la o ce­remonie de comemorare. Nu cred că este suficient să-i omagiem numai în vorbe, ocazional. În amintirea gestului lor su­prem, trebuie să încercăm să obținem o mai bună înțelegere a ceea ce s-a în­tâmplat atunci. O formă a recunoștinței noastre, dar și a celor ce vor veni este cunoașterea detaliată a acelei încleștări în care unii au devenit eroi, unii au fost participanți, iar alții, simpli spectatori,“  spune Lucian Ionică despre sensul acestui amplu proiect editorial.

În privința comunismului, Lucian Ionică este de părere că ”la vremea respectivă, comunismul era un dat, așa cum era un dat că soarele răsare la est și apune la vest. Îți place, nu îți place, asta era situația. În aceste condiții, încercai să îți găsești o cale de a trăi cât mai normal. Îi vedeai pe cei care, prin politic, încercau să urce în ierarhia socială – erau cu gura mare, doreau să urce foarte repede. Și aveai o anume reacție de dezaprobare. Știai că poți fi ascultat, că poți fi turnat – și atunci, te protejai și vorbeai deschis doar cu prietenii în care aveai încredere. Îți creai un spațiu al libertății. Și încercai să îți găsești o comunitate în care să te manifești neîngrădit. Eu am avut șansa de a avea două asemenea comunități: zona de cineclub, cinematografie – am avut șansa să merg aici în 1968, un an important pentru comunismul românesc, fiindcă atunci Nicolae Ceaușescu a avut declarația de distanțare față de invazia trupelor sovietice în Cehoslovacia. A doua portiță de libertate a fost zona SF, cea a cenaclurilor literare. Am fost membru fondator al Cenaclului H. G. Wells din Timișoara și al Cenaclului SF Helion. Acestea au fost forme de echilibrare, spații de libertate.” Lucian Ionică fost membru de partid, dar unul pasiv, care nu a dorit să se folosească de această apartenență politică pentru a ieși în evidență, ci doar pentru a urma o carieră profesională „normală,” neîngrădită de refuzul de a intra în această organizație de masă, care până în 1989 a ajuns să aibă aproape patru milioane de membri: ”Am fost membru de partid, pentru că în timpul studiilor universitare ni s-a spus că dacă nu devii membru de partid, nu poți face nimic profesional. A fost ca un fel de dat și, pentru foarte mulți, aceasta era o formalitate.”

Înainte de orice altceva, zilele revoluționare care au dus la schimbarea de regim din 1989, zilele din decembrie 1989 în care Lucian Ionică a fost pe stradă în Timișoara, sunt de neuitat pentru acesta: ”Duhul acelor zile a fost ceva formidabil. Atunci cred că am trăit cea mai mare bucurie, cea mai intensă bucurie din viața mea. Era și puțină teamă, dar mai ales era acea bucurie copleșitoare. Mi-am dat seama că lucrurile nu se mai pot întoarce, că, la noi, comunismul a căzut. Gata! Am simțit că va fi altceva și speram că va fi mult mai bine. A fost o stare cu totul și cu totul specială ceea ce am trăit atunci, în acele zile, pe străzile din Timișoara. Când am văzut 100.000-150.000 de oameni în Piața Victoriei, am știu că, gata, comunismul va cădea, că nu mai are viitor. Se schimbase expresia fețelor oamenilor; toți trăiau acele momente de bucurie, de euforie, de solidaritate, de frățietate. Era formidabil, absolut formidabil”. Lucian Ionică dublează și întărește această confesiune cu o alta: ”Dacă era ceva care a ieșit în evidență pentru mine atunci, dacă a fost ceva, cum să zic, izbitor, atunci aceasta a fost: faptul că oamenii erau uniți. Uniți în mod spontan, autentic. Nu mai trăisem așa ceva până atunci. Lumea, atunci, era unită. Și toți doreau, atunci, același lucru. Nu doar că își doreau același lucru, dar și exprimau aceasta și acționau la vedere în același sens și în aceeași direcție. Nu se ascundeau; trăiau deja, plenar, liberi. Și aceasta mi s-a părut aproape miraculos. Era tot ce nu se făcuse până atunci. Și până în decembrie, lumea mai cârcotea, mai auzeai pe unul, pe altul, că nu îi convine ceea ce trăia în comunism, dar acum era ferm, clar, răspicat, la vedere, tare, asumându-și riscurile. Era fără întoarcere, era sentimentul libertății.  Sigur că, în același timp, era și marea durere pentru oamenii care au murit, pentru cei care erau răniți. Durerea de a fi pierdut atâția oameni și miracolul de trăi în libertatea...”

Cornel Irimie (născut la 17 ianuarie 1919 la Sibiu – decedat la 22 martie 1983 la Sibiu) a fost un sociolog, etnolog şi muzeograf român, care s-a afirmat prin înfiinţarea în 1963 a Muzeului Tehnicii Populare din Sibiu (devenit ulterior Complexul Naţional Muzeal ASTRA sau pe scurt Muzeul ASTRA) şi prin ample cercetări etnografice, în mod deosebit în satele din Transilvania, începând din anii 1950 până în anii 1970. Irimie s-a născut într-o familie cu origini ţărăneşti din Sudul Transilvaniei. După ce a finalizat studiile liceale la Sighişoara în anul 1937 a ales să studieze sociologia rurală şi etnografia în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A fost un discipol al lui Dimitrie Gusti, considerat creatorul şcolii de sociologie de la Universitatea din Bucureşti din perioada interbelică. Irimie a participat împreună cu Gusti la cercetările de teren din anii 1938–1940, unde a avut ocazia să îşi însuşească metodele cercetării monografice. Metodologia cercetării monografice, definită de profesorul Gusti, constă din abordarea pluridisciplinară a unei “unităţi sociale” prin cercetări de teren întreprinse de echipe mixte formate din sociologi, etnografi, culegători de folclor, economişti, istorici. Această bursă l-a împiedicat să participe alături de mulţi dintre discipolii lui Gusti la cercetările de teren din Transnistria aflată sub ocupaţie românească în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cercetările sale doctorale s-au finalizat în 1948 cu susţinerea tezei de doctorat cu tema “Relaţiile sociale intersăteşti din Ţara Oltului” la Universitatea din Bucureşti sub îndrumarea profesorului Gusti.
Ulterior, în perioada comunistă, Irimie şi-a ascuns această colaborare apropiată cu Gusti, precum şi fostele simpatii pentru Mişcarea Legionară. Acest lucru a fost posibil şi pentru că Irimie fiind foarte tânăr în perioada 1938–1944 nu a ocupat funcţii în aparatul de stat al dictaturilor de extremă dreapta, care s-au succedat în România în acest interval. Prin comparaţie, alţi sociologi români activi în interbelic au avut o soartă diferită, indiferent de orientarea lor politică. Spre exemplu, sociologul cu orientare politică de stânga Anton Golopenţia şi susţinătorul înfocat al extremei drepte Traian Herseni, ambii activi în campania de cercetare din Transnistria, au fost epuraţi şi arestaţi. Primul a murit în detenţie, în timp ce al doilea a petrecut mulţi ani în închisoare înainte de a fi eliberat. În schimb, Irimie s-a angajat în 1945 referent pentru probleme privind lumea rurală la Ministerul Artelor, iar în anii 1952–1953 a condus secţia de artă populară a fabricii Decorativa din Bucureşti.
În anul 1953, s-a mutat la Sibiu, oraşul natal, unde a obţinut un post de asistent de cercetare la Muzeul Brukenthal, unul dintre cele mai importante muzee de artă din România. Plecarea din Bucureşti l-a ajutat să îşi ascundă trecutul problematic din punct de vedere politic. În cadrul Muzeului Brukenthal a urcat treptat în ierarhia instituţiei şi a ajuns cercetător în 1955, şef de secţie un an mai târziu, director adjunct ştiinţific în 1967 şi, în final, director al muzeului în 1969. Activitatea sa de cercetare etnografică a fost apreciată de instituţiile de cercetare din România comunistă. Irimie a lucrat începând din 1956, în paralel cu activitatea de la Muzeul Brukenthal, ca cercetător în cadrul Centrului de ştiinţe sociale Sibiu al Academiei Române şi colaborator al Institutului de istoria artei din cadrul aceleiaşi instituţii. În 1969, după înfiinţarea secţiei din Sibiu a Universităţii Babeş–Bolyai din Cluj, a devenit conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie şi Filologie a acestei secţii, unde a ţinut cursuri de etnografie şi muzeologie în perioada 1969-1973.
Ocuparea unor poziţii de conducere în instituţiile culturale din Sibiu şi autoritatea de care se bucura în mediul academic i-au permis lui Irimie să întreprindă cercetări care veneau în contradicţie cu politicile culturale oficiale. Astfel, în decursul anilor 1960, Irimie a realizat cercetări de teren privind practicile religioase ale comunităţilor rurale din Transilvania, a achiziţionat icoane pe sticlă din fondurile Muzeului Brukenthal şi a redactat chiar studii privind arta icoanelor pe sticlă. Unele dintre aceste studii au putut fi publicate la sfârşitul anilor 1960 în contextul unei relative liberalizări culturale din timpul primilor ani ai regimului Ceauşescu. Cea mai importantă realizare a lui Cornel Irimie a fost fondarea Muzeului Tehnicii Populare la Sibiu în anul 1963, ca departament al Muzeului Brukenthal. Sprijinul primit de acesta de la autorităţile locale şi centrale, în primul rând alocarea unui teren foarte extins la marginea oraşului pentru viitorul muzeu, indică faptul că Irimie a ştiut să profite de turnura din politicile culturale ale regimului pentru a-şi dezvolta cariera şi a-şi pune în aplicare planul de a fonda Muzeul Tehnicii Populare.
Prestigiul său academic la nivel naţional şi internaţional în domeniul etnografiei şi folclorului, care puteau fi instrumentalizate de propaganda regimului, au contribuit probabil la influenţa de care se bucura Irimie pe lângă autorităţile locale şi centrale. Totuşi, conform relatărilor fiului său, Radu Nicolae Irimie, Cornel Irimie a fost întreaga viaţă sub o atentă supraveghere a Securităţii. În acelaşi timp, lui Irimie i s-a permis să ocupe poziţii de conducere în cadrul unor insituţii culturale cu vizibilitate internaţională, ceea ce ne indică că acesta activa într-un spaţiu aflat între tolerare şi susţinere din partea autorităţilor.
Muzeul Tehnicii Populare era de fapt un muzeu al civilizaţiei rurale româneşti, conceput sub influenţa ideilor lui Gusti şi a şcolii sale. Prin intermediul acestui muzeu în aer liber au putut fi salvate şi expuse numeroase artefacte ale civilizaţiei rurale româneşti, precum case tradiţionale, mori, unelte, interioare ale unor locuinţe ţărăneşti, care altfel ar fi fost distruse de modernizarea rapidă a agriculturii şi a satului românesc promovată de regimul comunist. Irimie a sprijinit şi achiziţionarea pentru muzeu a numeroase obiecte religioase precum icoane, troiţe, cruci. Chiar dacă acestea nu au fost expuse în perioada comunistă, achiziţionarea lor a însemnat asumarea de către Irimie a unor riscuri politice, precum epurarea sa din instituţie. De asemenea, sub coordonarea lui Irimie s-au realizat de către angajaţii Muzeului Tehnicii Populare cercetări de teren care au vizat, între altele, obiceiuri şi credinţe religioase din satele din Transilvania. Rezultatele acestor cercetări se regăsesc astăzi în colecţiile arhivei Muzeului ASTRA.

Livia Irimie (născută în 11 decembrie 1921 la Mediaș – decedată la 25 februarie 1999 la Sibiu), soţia sociologului și etnografului Cornel Irimie, s-a format într-un mediu cultural interetnic româno-german din zona orașelor Mediaș și Sighișoara. Din 1956 până în 1967, a lucrat ca secretară la Academia Română, filiala Sibiu. Datorită faptului că mama ei fusese săsoaică, Livia Irimie stăpânea foarte bine limba germană. Aceste cunoștinţe au fost puse în valoare prin angajarea sa în anul 1967 la Muzeul Brukenthal, care are în custodie una dintre cele mai mari colecţii de carte veche în limba germană din România. Livia Irimie și-a sprijinit soţul în activitatea de cercetare prin dactilografierea manuscriselor acestuia și corectura de limbă a lucrărilor sale redactate în germană. De asemenea, Livia Irimie a avut grijă de moștenirea culturală lăsată de soţul ei. În perioada 1991–1992, a pus în aplicare dorinţa acestuia ca documentele colecţiei să ajungă după moartea sa în custodia Muzeului ASTRA pentru a fi accesibile cercetării. Deoarece nu era o persoană publică și nu a ocupat funcţii de conducere în instituţiile unde a lucrat, Livia Irimie nu a intrat în vizorul organizaţiilor de partid sau a Securităţii.