COURAGE

interconectarea colecțiilor

Mihail [Moisei] Naumovici Kalik (n. 29 ianuarie 1927, Arhanghelsk, Rusia - m. 31 martie 2017, Ierusalim, Israel) a fost un regizor și scenarist sovietic de origine evreiască. A activat mai ales la Moscova și la Chișinău, unde a lucrat la studioul Moldova Film. În 1949, Kalik s-a înscris la atelierul de regie al lui Grigorii Aleksandrov de la Școala Cinematografică Sovietică de Stat (VGIK). Doi ani mai târziu, el și încă patru colegi au fost arestați și acuzați de „naționalism burghez evreiesc” și de „planificarea unor acțiuni teroriste anti-sovietice”. Kalik a fost condamnat la zece ani de muncă silnică, în conformitate cu articolul 58-17 din Codul Penal al RSFSR (producerea și răspândirea literaturii contrarevoluționare). El a fost trimis într-un lagăr de concentrare din sistemul GULAG, în nordul îndepărtat al Rusiei. Fiind reabilitat în 1954 și reînmatriculat ca student în anul III la VGIK, Kalik a reușit să-și continue studiile cu Serghei Iutkevici, absolvind VGIK în 1958. Debutul profesional al lui Kalik a fost filmul Ataman Kodr (1958), co-regizat împreună cu Boris Rîțarev după ce Olga Ulițkaia abandonase proiectul. Filmul a fost produs de studioul Moldova-Film. Un film de aventuri pe fundal istoric, produs într-un ritm rapid și plin de acțiune, Ataman Kodr prezintă o imagine romantică a haiducilor moldoveni. La studioul Gorki pentru filme de copii și tineret de la Moscova, Kalik a co-regizat producția Iunost nașih otțov (Tinerețea părinților noștri), o dramă inspirată din războiul civil și adaptată după romanul pro-bolșevic al lui Aleksandr Fadeev, Razgrom (Zdrobirea, 1927). O dată cu producția independentă Kolybel'naia (Cântecul de leagăn, 1960), Kalik și-a găsit propriul orizont tematic și stil, concentrându-se asupra experienței copiilor, a căror bunătate înnăscută și deschidere față de lume definește perspectiva etică a filmului. Constând din mai multe nuvele, Cântecul de leagăn povestește istoria unei fetițe care rămăsese orfană în urma celui de-al doilea război mondial, dar care în cele din urmă își găsește tatăl. Cel mai cunoscut film al lui Kalik este Chelovek idet za solntsem (Omul merge după soare, 1961), produs după un scenariu scris de Valeriu Gajiu. Filmul povestește istoria unui băiat de șase ani care, într-o singură zi, are parte de experiențe variate legate de diverse fațete ale vieții, de la prietenie și ajutor reciproc până la cruzime și respingere. „Sandu descoperă o lume plină de lumină naturală, spre care oamenii gravitează la fel de firesc ca și floarea soarelui, întorcându-și capul după soare” (Josephine Woll). Cu toate acestea, un scurt episod erotic a provocat indignarea lui Nikita Hrușciov și a dus la măsuri administrative împotriva lui Kalik. La studioul Mosfilm, Kalik a regizat filmul Do svidaniia, mal'chiki! (La revedere, băieți!, 1964), o poveste poetică despre trei prieteni aflați într-un oraș portuar în anii 1930; filmul se deosebește mai ales prin imaginile magnifice în alb-negru filmate de Levan Paatașvili. Liubit’ (A iubi) (1968), realizat la Moldova-Film, constă din patru secvențe scurte adaptate după diferite povestiri ale câtorva scriitori, care explorează natura afecțiunii și îmbină scenele ficționale cu cele documentare. Filmul a fost cenzurat, autorizat și difuzat într-un număr limitat de exemplare, apoi retras din distribuție în vara anului 1969 și restaurat de regizor abia în 1990. Țena (Prețul, 1969, producție TV, difuzată pentru prima dată în 1989), este adaptată după o piesă de teatru a lui Arthur Miller despre doi frați înstrăinați. Acesta a fost ultimul film sovietic al lui Kalik. El a emigrat în Israel în 1971, după care numele său a fost eliminat din toate publicațiile sovietice și din filmografie. În Israel, Kalik a realizat un film de lung metraj, Shlosha V’achat (Trei și Unu, 1974), și a lucrat ca profesor. În 1991, Kalik a revenit în Rusia pentru o scurtă perioadă și a regizat filmul I vozvrașciaetsia veter... (Și vântul se întoarce ...), o meditație despre viața sa turbulentă și despre realizările sale artistice, care include episoade semi-ficționale, precum și anumite scene din filmele sale anterioare. Mihail Kalik a murit la Ierusalim în martie 2017.

Zoltán Kallós (Răscruci, județul Cluj, 26 martie 1926 – Răscruci, 14 februarie 2018) este un etnograf maghiar din România, culegător de muzică populară, care este și membru de onoare al Societății Culturale Maghiare din Transilvania, membru al Societății Etnografice Maghiare, membru al Academiei Maghiare de Arte. Kallós a urmat cursurile școlii primare în satul natal Răscruci, iar liceul  la Gimnaziul Reformat din Cluj. Și-a continuat studiile la liceul din Sfântu Gheorghe/Sepsiszentgyörgy, respectiv din Cluj, și a obținut diploma de învățător în 1946. Provine dintr-o familie înstărită. În 1933, părinții lui au cumpărat casa de vânătoare din Răscruci deținută în trecut de conții Bánffy. Însă, în 1950, aceasta a fost confiscată de autoritățile comuniste, împreună cu cinci hectare din proprietatea familiei pe motiv că tatăl lui Kallós, considerat chiabur, ar fi semănat mai mult decât suprafața specificată în planul local de semănături. A fost pedepsit cu șase luni de închisoare și confiscarea tuturor bunurilor. Cazul a avut efecte și asupra carierei lui Kallós. Între 1946 și 1950, acesta a lucrat ca învățător în Viștea, județul Cluj, iar după aceea a fost admis la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Originea lui socială a dus la exmatricularea sa ca student din anul al doilea de studii, deși atunci s-a putut reînscrie prin intervenția delegatului din Viștea la Marea Adunare Națională, Ilona Nyilas. Însă, în anul al patrulea de studii, în 1954, a fost din nou exmatriculat din cauza originii sale sociale și nu a mai putut termina niciodată studiile universitare.

Și-a satisfăcut stagiul militar în Moldova și experiența câștigată aici l-a motivat să-și extindă activitatea de culegător de folclor de la zona etnic mixtă (maghiari, români, romi) din Câmpia Transilvaniei până la ceangăii din Moldova. Între anii 1954 și 1956, a lucrat ca învățător în Lespezi, județul Bacău. Apoi, când școala din Lespezi a fost închisă ca urmare a schimbărilor politicii de partid privind minoritățile de după Revoluția Maghiară din 1956, s-a mutat la Târgu Mureș, unde, pentru o scurtă perioadă, a lucrat ca „profesor de literatură populară” la Casa Patrimoniului. În 1957, și-a concentrat cercetarea în Ținutul Ceangăilor din Ghimeș și până în 1959 a lucrat ca profesor în satul Lunca de Sus, care atunci aparținea de Regiunea Autonomă Maghiară.

Eforturile lui de culegător de folclor au atras atenția autorităților. Urmărirea sa îndeaproape se poate explica și prin faptul că a lucrat și publicat în principal cu specialiști din Ungaria, expunându-se prin activitatea sa de culegător de materiale etnografice maghiare la acuzația de naționalism. Însă poliția secretă a ales să trateze cazul lui Kallós ca o infracțiune de drept comun. În 1959 și apoi în 1967 Tribunalul Poporului de la Miercurea Ciuc l-a condamnat la un an și trei luni, respectiv doi ani de închisoare corecțională (ACNSAS P051484, 2–46). Între cele două procese, din 1960 până în 1966, și-a continuat munca de culegător de folclor ca angajat al întreprinderii forestiere din Lunca de Sus. După ce și-a executat cea de-a doua pedeapsă, în 1968, s-a mutat la Cluj și, în 1970, și-a publicat, în mediul profesional adecvat, Balladák Könyve (Carte de balade), un volum care a provocat senzație și i-a adus recunoașterea profesională. În 1973, cu ajutorul lui Attila T. Szabó și János Jagamas, a publicat la Budapesta un alt volum intitulat Balladák könyve: Élő erdélyi és moldvai magyar népballadák (Carte de balade: balade populare maghiare vii din Transilvania și din Moldova), care a devenit în scurt timp un mare succes editorial.

Recunoașterea profesională l-a adus iarăși în centrul atenției. În 1974, Tribunalul Cluj l-a condamnat pe Kallós la doi ani și jumătate de privare de libertate pentru infracțiuni de drept comun. Arestarea lui a alertat elita intelectuală maghiară din Cluj, ai cărei membri – în special poetul Sándor Kányádi și scriitorul Andor Bajor – au interpretat procesul menit să-l discrediteze pe etnograf ca un act îndreptat împotriva lor și, implicit, împotriva întregii comunități maghiare din România. La procesele din 14 și 28 septembrie 1974 au participat mai multe personalități – pe lângă Kányádi și Bajor, scriitorii Tibor Bálint, György Beke, István Szilágyi și alții erau prezenți – în semn de protest la acuzațiile aduse împotriva lui Kallós. Și-au exprimat și intenția de a protesta împotriva sentinței tribunalului, atât la filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, cât și în alte medii publice. La ședințele deschise ale procesului, care privea zece persoane – inclusiv pe Corneliu Brudașcu, un pictor din Cluj, care era și el printre inculpați – Kallós și-a retras declarațiile date sub constrângere fizică și morală. Cazul său a fost prezentat pe larg în presa occidentală de la acea vreme și la Radio Europa Liberă (ACNSAS I203447/5, 390–395v, 397–398).

Privind în urmă, de la o distanță de patruzeci de ani, Kallós nu își mai amintește dacă a executat sentința cu închisoarea sau nu. Își amintește de arestări și de faptul că a cunoscut viața din penitenciarele din toată România. În acest sens, menționează închisorile de la Poarta Albă, Codlea și Aiud. A fost eliberat din cea din urmă la intervenția guvernului maghiar. Aceste evenimente nu au putut fi până în prezent susținute cu dovezi din arhivă. Dacă se dovedește adevărată, grațierea sa la intervenția autorităților din Ungaria vecină ar reprezenta un caz unic în istoria relațiilor bilaterale româno-maghiare din timpul regimului comunist. Regimurile comuniste din Ungaria și din România îi priveau cu suspiciune pe etnografi și îi considerau narodniks și naționaliști. Acestora nu li se permitea să își aleagă singuri temele de cercetare, ci le primeau deja definite de conducerile instituțiilor culturale, care erau controlate politic. Guvernul exercita presiune asupra lor în încercarea de a se asigura că subiectele discutate nu serveau alt scop decât acela de a consolida și legitima sistemul. În timpul dictaturii, Kallós, ca liber profesionist, nu a beneficiat de sprijin financiar pentru cercetarea sa. Cu toate acestea, activitatea sa de culegător de folclor era atent supravegheată. Această afirmație este susținută de dosarul de supraveghere informativă a lui Kallós, care cuprinde două volume și se referă la activitatea sa până la sfârșitul anilor 1960 (ACNSAS, I375159/1-2). Au fost situații în care s-a demarat o procedură penală împotriva sa după achiziționarea unui obiect, în încercarea nereușită de a dovedi că este vinovat de fraudă și de trafic. Furnizorii săi de date, cântăreții de muzică populară, erau hărțuiți în permanență. De la sfârșitul anilor 1950, provocările, perchezițiile la domiciliu, urmărirea pe stradă și observarea au devenit fenomene de zi cu zi și, până la schimbarea regimului în 1989, Kallós a fost victima unei presiuni continue din partea autorităților și a poliției secrete.

În opinia lui Kallós, principalul scop al regimului comunist din România în privința minorităților era să suprime, în măsura în care acest lucru era posibil, caracterul național și să distrugă simțul identității maghiare. Înainte de 1989, Kallós făcea munca mai multor oameni în mod constant. Activitatea sa era îndreptată spre păstrarea valorilor materiale și spirituale, care nu s-ar mai putea realiza în contextul actual deoarece subiecții săi au murit între timp. “Mă uit în jurul meu, toți cei din jurul meu au murit. Am rămas singur ca un copac solitar în deșert.” – mărturisea Kallós într-un interviu din 21 septembrie 2017 la Răscruci. Numele lui Kallós poate fi asociat cu cea mai amplă colecție de muzică populară realizată vreodată în cadrul unei comunități vorbitoare de limba maghiară. Înregistrări ale unei selecții de piese din colecție au fost publicate în principal după schimbarea regimului, iar Kallós însuși s-a ocupat de editarea și publicarea unei serii de materiale audio pe baza vechilor sale înregistrări. În calitate de cântăreț, este autorul a două discuri: în 1997, Búsulni sohasem tudtam… (Tristețea nu mi-a fost niciodată prieten), în 1998, Idegen földre ne siess… (Nu alerga spre pământ străin…). A fost consultant special la mai multe documentare etnografice și cântăreț, participant la festivaluri de muzică populară. Mai mult, în calitate de co-fondator al mișcării sălilor de dans din Transilvania și Ungaria, a organizat tabere de muzică și dansuri populare. Influența sa ca educator este foarte importantă, considerând că mulți ani a motivat cu succes sute de tineri să se familiarizeze cu și să iubească arta populară maghiară. Sfaturile sale profesionale și îndrumarea sa au pavat calea pentru multe generații și au modelat carierele unor muzicieni, dansatori sau etnografi.

Cea mai importantă realizare a lui Kallós după căderea regimului comunist a fost înființarea Fundației Zoltán Kallós. În vederea păstrării și continuării tradițiilor, și-a donat toate bunurile fundației. În 1992, i-au fost retrocedate proprietatea familiei și conacul după ce au fost folosite timp de patruzeci de ani de cooperativa agricolă locală. Inițial, a oferit conacul Eparhiei Reformate Ardelene, dar, deoarece Episcopul Kálmán Csiha intenționa să-l transforme într-o casă de bătrâni, s-a răzgândit, susținând că tineretul este în mai mare pericol decât generația mai în vârstă. Printre primele activități ale nou înființatei fundații s-a numărat organizarea de diferite tabere. În cadrul fundației, în 1998, colecția privată Kallós a fost expusă oficial pentru prima dată. În 1999, a lansat programul său educațional „Diaspora,” o activitate care decurge din taberele diaspora. Colegii lui Kallós au vizitat familii maghiare din aproximativ douăzeci de localități din Câmpia Tansilvaniei și au descoperit că educația în limba maternă nu era accesibilă în niciunul dintre aceste sate. Ca urmare, au fondat o grădiniță maghiară și o școala primară cu internat. Programul a fost lansat cu patru copii, iar douăzeci și cinci de ani mai târziu, în 2017, instituția deservește o sută patruzeci de copii. După introducerea programului de educație pentru membrii comunității maghiare, care locuiesc răspândiți în Transilvania, activitatea fundației, care se rezumase la două luni în timpul verii, a devenit permanentă.

Drept recunoaștere pentru activitatea sa de dinainte și de după 1989, fondatorul a primit din partea guvernului Ungariei premii și distincții prestigioase. Printre altele, Kallós a primit Premiul Kossuth (1996), Premiul Patrimoniului Maghiar (2000), Premiul Lanțul Corvin Maghiar (2001), Placa Memorială Kölcsey (2003) și Premiul Hazám (2006). În 2014, i s-a decernat Premiul Artistul Națiunii, iar, în 2017, a primit și Marele Premiu Kossuth (Fundația Zoltán Kallós 2017). La 5 aprilie 2017, Comitetul European și Europa Nostra au anunțat lista câștigătorilor Premiului UE pentru Patrimoniu Cultural Europa Nostra, cea mai prestigioasă distincție din Uniunea Europeană pentru protejarea patrimoniului cultural. Zoltán Kallós a primit premiul la categoria “Serviciu dedicat patrimoniului.” În urma votului online, Kallós a primit și Premiul Publicului. La moartea sa a fost unul dintre cele mai decorate personalități maghiare (Europa Nostra 2017).

Viktor Koval (născut în martie 1941, Komsomolsk-pe-Amur, regiunea Habarovsk, RSFSR) era un inginer de profesie care s-a mutat în RSS Moldovenească (orașul Bălți) în 1974, după ce lucrase anterior în diferite orașe din Extremul Orient rus și din regiunea sudică a Rusiei Europene (Novorossiisk). Koval era de origine rusă și a venit în RSSM alături de mulți alți ingineri și tehnicieni care proveneau din Rusia. Aceștia erau angajați în întreprinderile industriale ale Moldovei Sovietice, aflate în expansiune pe parcursul anilor 1960 și 1970. În momentul arestării sale din martie 1982, Koval lucrase timp de cinci ani ca inginer-șef la o fabrică de echipament electric, în cadrul secției care se ocupa de lucrările de construcție. Potrivit materialelor anchetei oficiale, Koval a început să-și exprime deschis opiniile „anti-sovietice” la sfârșitul anului 1977, în special la locul de muncă. El era extrem de critic mai ales față de structura politică sovietică, în general, și față de sistemul electoral, în special, afirmând că cetățenii sovietici nu se bucurau de libertăți civile și drepturi politice reale, iar deputații din organele sovietice erau selectați din timp de partid, în loc să fie aleși de către oameni. KGB-ul a identificat, în mod corect, posturile de radio occidentale pe care Koval le asculta sistematic (Vocea Americii, Radio Europa Liberă, BBC etc.) drept principalele surse ale atitudinilor sale critice și ale nemulțumirii sale față de regim. Această concluzie se plia perfect pe îngrijorarea și temerile regimului legate de propaganda străină, dar demonstra și impactul real al „posturilor de radio inamice”, în pofida eforturilor sovietice de a le bruia. Cel mai grav incident legat de respingerea de către Koval a „democrației sovietice” a avut loc pe 4 martie 1979, când acesta a refuzat cu fermitate să participe la alegerile simbolice pentru Sovietul Suprem din URSS. Mai mult, el și-a susținut poziția chiar în fața membrilor comisiei electorale. Dosarul privind cazul său sugerează o radicalizare crescândă a viziunilor lui Koval pe parcursul următorilor doi ani. Astfel, la începutul anilor 1980, el critica deschis invazia sovietică din Afganistan, susținând că aceasta reprezintă de fapt un exemplu de amestec brutal în afacerile interne ale unui stat suveran, mai degrabă decât o manifestare a „ajutorului internaționalist”, așa cum insista propaganda oficială. Mult mai gravă, din perspectiva autorităților, era exprimarea directă a sprijinului lui Koval pentru „Solidaritatea” poloneză. În august 1980, el lăuda revolta muncitorilor din Gdansk ca un model al democrației autentice și al „puterii poporului”, creionând o comparație (deloc favorabilă URSS) dintre Polonia și pretențiile democratice false ale regimului sovietic. El constata și existența pur formală a sindicatelor sovietice. La sfârșitul anului 1981, Koval a condamnat represiunile brutale aplicate de poliție împotriva mișcării „Solidaritatea”, precum și declararea stării de urgență, considerând aceste evenimente drept o suprimare și înăbușire a voinței poporului. Aceste opinii radicale i-au făcut pe angajații KGB să conchidă că aveau de-a face cu un caz deosebit de periculos de manifestare a atitudinilor anti-regim. Acest lucru a fost confirmat și de perchezițiile apartamentului lui Koval, care au avut drept urmare descoperirea mai multor texte și note cu conținut „anti-sovietic”. El nu și-a propagat opiniile exprimate în formă scrisă (în afară de neînsemnatul incident legat de proclamațiile găsite lângă fabrica sa la începutul anului 1982). Totuși, el era destul de sincer în conversațiile sale cu colegii. Ca urmare a tendinței regimului de a aplica psihiatria punitivă pentru suprimarea oricărei opoziții fățișe, Koval a fost supus unei evaluări psihiatrice, care a constatat că acuzatul suferea de „schizofrenie latentă”, în pofida faptului că dovezile nu erau deloc convingătoare. În loc să primească o sentință de condamnare la închisoare, la 27 august 1982 Koval a fost trimis la o instituție psihiatrică specializată, aflată în subordinea Ministerului de Interne al URSS, din Dnepropetrovsk (Ucraina). În timpul Perestroikăi, cu ocazia celei de-a 19-a Conferințe de Partid, organizată la Moscova în iunie 1988, Koval a depus o petiție, cerând eliberarea și reabilitarea sa definitivă. El susținea că a fost pedepsit pentru opiniile sale politice. Cu toate acestea, petiția sa a fost respinsă de procurorul general al RSSM în octombrie 1988, pe motiv că acțiunile lui Koval erau încă „periculoase din punct de vedere social”. El a fost eliberat în mai 1990, când articolul 203, alineatul 1 din Codul Penal al RSSM, pe care se baza condamnarea lui Koval, a fost abolit. El a fost reabilitat definitiv abia în noiembrie 1991, în urma unei decizii speciale a Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. Decizia în cauză a recunoscut că dosarul lui Koval era de natură eminamente politică. Totuși, Curtea nu a condamnat în mod explicit folosirea psihiatriei punitive. Soarta lui Koval de după eliberarea sa rămâne, din păcate, necunoscută.

József Kötő (1939–2016) teatrolog, dramaturg, istoric de teatru, politician. Timp de douăzeci de ani (1965-1985) a fost secretar literar al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, apoi până în 1990 directorul instituției. După schimbarea regimului politic a ocupat funcții politice prin UDMR, iar între 1998 și 2008 a fost președintele Societatății Maghiare de Cultură din Transilvania.