COURAGE

interconectarea colecțiilor

Fondul Hans Otto Roth a fost înregistrat oficial şi arhivat de către Arhiva Comunităţii Honterus în 1962, an în care documentele din acest fond au fost oficial incluse în cadrul secţiunii de manuscrise a arhivei. În 1958, ca urmare a legislaţiei din 1957 emise de autorităţile comuniste privind funcţionarea arhivelor confesionale, a fost creată Arhiva Comunităţii Honterus, ulterior redenumită Arhiva şi Biblioteca Bisericii Negre. Această instituţie a primit în custodie patrimoniului arhivistic şi de carte veche deţinut de parohia locală a Bisericii Evanghelice şi de fostul liceu Honterus, o instituţie culturală importantă a saşilor transilvăneni începând cu secolul al XVI-lea. În 1976, când o mare parte a patrimoniului arhivistic al instituţiei a fost preluat de Arhivele Statului în baza unei legislaţii arhivistice din 1971, fondul Hans Otto Roth a fost protejat de această naţionalizare.

Deşi registrele Arhivei Comunităţii Honterus din anii 1960 dovedesc că fondul Roth a intrat oficial în administrarea instituţiei în anul 1962, nu se cunoaşte contextul în care fondul Hans Otto Roth a ajuns în posesia arhivei comunităţii Honterus şi cine a fost de fapt donatorul. Thomas Șindilariu, istoric şi arhivist care lucrează în cadrul instituţiei, consideră că unul dintre apropiaţii lui Hans Otto Roth a salvat acest fond şi l-a adăpostit la Braşov după arestarea acestuia în 1952. Gustav Markus, directorul Arhivei Comunităţii Honerus, a avut un rol cheie în intrarea acestui fond în custodia instituţiei, deoarece acest lucru nu ar fi fost posibil fără aprobarea sa. Markus şi-a asumat un risc considerabil prin includerea acestui fond creat de un deţinut politic în patrimoniul instituţiei într-o perioadă în care represiunea politică în România comunistă era încă în plină desfăşurare. Mai mult decât atât, copii lui Hans Otto Roth - Herberth şi Marie Luise – fuseseră condamnaţi din motive politice în cadrul procesului Bisericii Negre doar cu patru ani înainte.

Klaus Popa, care a editat o parte din documentele aflate în acest fond, consideră că Roth însuşi a avut un rol important în salvarea propriei colecţii, deoarece acesta ar fi direcţionat o parte a documentelor către Braşov, iar alte două părţi ar fi fost trimise către Sibiu şi Cincu (Groβ Schenk/judeţul Braşov), din dorinţa de a le proteja de Securitate. În acest sens, Klaus Popa a invocat unele însemnări ale lui Roth pe mapele cu documente ale fondului care aveau menţiunea “Kr.” (Kronstadt/Braşov) sau “Gr.Sch.” (Groβ Schenk) (Popa 2003, 10). Aceasta este doar o ipoteză deoarece în arhiva bisericească de la Cincu nu au fost însă găsite părţi ale arhivei personale a lui Hans Otto Roth.

Moara de vânt de la Beştepe (nordul Dobrogei) este una dintre cele mai valoroase piese ale Muzeului ASTRA. Aceasta reflectă patrimoniul civilizaţiei rurale din această regiune a ţării. Moara a fost achiziţionată pentru muzeu în anul 1969 de Hedwig Ulrike Ruşdea în urma unei cercetării de teren în Dobrogea. În perioada 1973–1975, Ruşdea a coordonat reconstrucţia morii în cadrul muzeului din Sibiu pe baza dosarelor tehnice create în timpul cercetărilor de teren anterioare. Procesul reconstrucţiei artefactului de către meşterii muzeului a fost filmat parţial de responsabilul cu realizarea documentarelor din instituţie. În iulie 1975, moara de vânt de la Beştepe a fost vernisată în prezenţa directorului Cornel Irimie şi a reprezentanţilor presei locale. De atunci, moara de la Beştepe reprezintă un adevărat simbol al Muzeului ASTRA, fiind prezentă în numeroase materiale promoţionale.

Cea mai valoroasă piesă din întreaga colecție este probabil mojarul contesei Kata Bethlen. Proprietarul original, contesa Kata Bethlen de Bethlen, cunoscută și sub numele de Katherine Bethlen (1700-1759), a fost scriitoare și protectoare a artelor. A susținut parohiile și școlile reformate maghiare din Transilvania. Studenții talentați au fost trimiși în străinătate pe cheltuiala ei pentru a-și continua studiile. A lăsat moștenire biblioteca sa prețioasă Colegiului Reformat din Aiud. Este înmormântată în biserica reformată din Făgăraș. 

Există o poveste foarte interesantă în spatele achiziționării acestui obiect, care a constituit un eveniment în dezvoltarea colecției, deoarece a stârnit interesul pentru obiecte similare. De fapt, după această achiziție, contesa a început să colecteze şi mojare. Aceste mojare și pistilele lor au reprezentat obiecte din viața de zi cu zi din trecut, folosite pentru zdrobirea ingredientelor în procesele de gătit sau prepararea medicamentelor. Ei și-au pierdut între timp întrebuințarea practică datorită progreselor în industria alimentară și farmaceutică, devenind astfel obiecte de artă decorativă. Achiziționarea mojarului contesei Kata Bethlen de către descendentul ei, Anikó Bethlen, a reprezentat în primul rând un act care corespunde cu filozofia de colectare așa cum a fost înțeleasă de aceasta din urmă, și anume păstrarea acestor obiecte tradiționale mici, dar semnificative, care urmau să dispară din cauza modernizării comuniste. În al doilea rând, această achiziție a reprezentat un act de protejare a patrimoniului familiei nobiliare Bethlen din Transilvania, care a jucat în trecut importante roluri din punct de vedere istoric, cultural și social în această regiune multiculturală. 

Revenind la povestea achiziției, Anikó Bethlen își amintește că „într-o seară de toamnă în 1979, patru țigani locali care lucrau temporar la Făgăraș m-au vizitat cu scopul de a-mi vinde un mojar. M-au încurajat să-l cumpăr deoarece așa cum au spus ei »a aparținut cuiva înstărit și ar trebui să-l cumpăr«. Mojarul imens purta inscripția: »Gr. Bethlen Kata 1758«. Am știut că ea a murit în 1759, deci a fost turnat cu un an înainte să moară. Ei nu au știut că și eu sunt o Bethlen. Au cerut 4000 lei pentru asta, dar aveam doar 900 lei, puși deoparte pentru vară. Le-am răspuns că mojarul este ușor crăpat și valorează doar 900 lei. S-au gândit puțin la ce să răspundă, apoi mi-au vândut-o la acel preț.” 

Mojarul este realizat din bronz și este alcătuit din două părți. Mojarul efectiv are o înălțime de 22 cm, are un diametru de 22 cm și cântărește 14 kg. Lungimea pistilului este de 32 cm și cântărește 1 kg. Cele două piese au un total de 15 kg.

În 1981, Baász Imre a organizat un festival internațional pentru artiști contemporani. Ideea a fost total apolitică: a urmărit să introducă creatorii locali în stilurile noi, occidentale. Medium I – organizat încă din perioada de dominație comunistă – a funcționat ca o analiză a posibilităților artistice, fiind un punct de plecare pentru oricine era interesat de ideile progresiste. Trebuie să facem o distincție însă între Medium I (1981) și Medium II (1991), deoarece al doilea festival a fost organizat după 1989, beneficiind de mai multă libertate de exprimare. Mai mult decât atât, la Medium II au fost invitați și artiști importanți de pe scena internațională.

Baász a lucrat la strategia festivalului împreună cu membrii Grupului MaMű. 125 de artiști au participat cu mai mult de 200 opere:  instalații, grafică nonfigurativă, land art, concept art, sculptură abstractă, animație. Festivalul a avut un rol dublu: a servit ca loc de expoziție și ca loc de socializare. Festivalul a fost strict monitorizat de autoritățile locale și de presă, deseori fiind caracterizat drept calea spre o artă apolitică, umanistă. Rezultatul cel mai important al primului Medium a fost faptul că a generat un sol fertil pentru aspirațiile artei progresive locale. Oricum, forma neobișnuită și conținutul provocator au trezit suspiciunile autorităților în legătură cu Baász, care și-a pierdut locul de muncă imediat după primul festival.