COURAGE

interconectarea colecțiilor

Inițial, cazul împotriva lui Alexandru Șoltoianu a făcut parte din dosarul mai mare al grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur. Șoltoianu a fost arestat la 13 ianuarie 1972, alături de ceilalți protagoniști ai acestui caz. Cu toate acestea, la 29 aprilie 1972, dosarul său a fost separat de celelalte, deoarece autoritățile sovietice nu au găsit dovezi convingătoare privind o legătură directă între activitățile lui Șoltoianu și cele ale Frontului Național Patriotic. Acuzațiile împotriva lui Șoltoianu s-au bazat pe afirmația că „el a întreprins, în mod sistematic, anumite activități organizaționale îndreptate spre crearea unei organizații naționaliste clandestine, cu scopul de a lupta împotriva ordinii sociale care există în prezent în URSS și de a submina puterea sovietică”. O acuzație deosebit de gravă se referea la „răspândirea, în anturajul său imediat, a calomniilor și minciunilor care discreditau statul sovietic și ordinea socială din URSS”, inclusiv prin „producerea, depozitarea și răspândirea unor documente de natură ostilă [puterii sovietice].” Este interesant faptul că acuzația specifică de susținere și propagare a „secesiunii RSS Moldovenești și a unei părți a RSS Ucrainene” din componența Uniunii Sovietice și a unificării acestora cu România nu figurează în mod vădit în acest document. Severitatea deosebită a atitudinii autorităților față de cazul lui Șoltoianu și sentința foarte dură se datorează, în special, intenției sale de a crea o rețea extinsă de rezistență antisovietică, cu obiective etno-naționale clare, care ar fi fost bazată pe recruți din rândul „tineretului studențesc și a intelighenției de naționalitate moldovenească”. Deși materialele anchetei arată clar că cercul partizanilor lui Șoltoianu nu a depășit, cel mult, cincisprezece până la douăzeci de persoane, el a fost pedepsit mai ales pentru intențiile și îndrăzneala planurilor sale neîndeplinite decât pentru rezultatul real al activității sale. Pregătirea academică a lui Șoltoianu în domeniul relațiilor internaționale și în studii orientale a condiționat și sensibilitatea sa deosebită față de literatura istorică, precum și meditațiile sale extinse asupra naturii „coloniale” a relațiilor ruso-moldovenești din interiorul URSS, pe care le-a comparat sistematic cu experiența imperială a Rusiei. În cursul procesului său de judecată, Șoltoianu a încercat să convingă judecătorii că nu a intenționat niciodată ca activitatea sa să fie „antisovietică” sau „anticomunistă”, subliniind că nu a vizat niciodată sistemul în ansamblu, ci doar dominația etnicilor ruși și presupusele politici de discriminare aplicate față de conaționalii săi moldoveni. Se pare, totuși, că motivația etnică a argumentării sale a convins autoritățile de potențialul pericol al activităților sale, având în vedere faptul că naționalismul local a fost perceput ca fiind cea mai serioasă provocare pentru autorități la periferia sovietică. Unele dintre lucrările și opiniile lui Șoltoianu păreau să incite deschis la revoltă împotriva regimului sovietic, în timp ce critica sa deschisă și radicală a politicii externe sovietice (în special a invaziei sovietice a Cehoslovaciei) a completat această imagine. Probabil cel mai îngrijorător element al planurilor lui Șoltoianu a fost, pentru autoritățile sovietice, proiectul său de a crea o rețea extinsă de asociații studențești la Moscova, Leningrad și într-un șir de alte orașe din partea vestică a URSS (Kiev, Odesa, Harkov, Lvov, Ismail, Cernăuți și Belgorod-Dnestrovskii) . „Naționalismul burghez” și „înclinațiile antisovietice radicale” pe care Șoltoianu le-a manifestat în variantele nepublicate ale proiectatului său tratat politic, deși erau destul de grave din punctul de vedere al autorităților, păreau modeste în comparație cu ambițiile sale organizaționale (în ciuda rezultatelor practice extrem de limitate). Discursul pe care l-a ținut în fața unui grup de studenți moldoveni care vizitau Moscova în ianuarie 1963 părea să confirme potențialul pericol al eforturilor sale de propagandă. Actul de acuzare a rezumat cu atenție activitățile „subversive” ale lui Șoltoianu, descriind apariția și creșterea rețelei sale informale și demonstrând, cel puțin apparent, natura gravă a devierilor sale ideologice prin ample citate din fișele sale personale. Actul de acuzare a fost emis la 12 iulie 1972, cu cinci zile înainte de data pronunțării sentinței finale. Acest document dezvăluie nu numai viziunile lui Șoltoianu, ci și ierarhia pericolului perceput și construit de regimul sovietic la periferiile sale „naționale”. Șoltoianu a fost acuzat (și, în consecință, condamnat) conform art. 67, partea I și art. 69 din Codul Penal al RSSM: agitație și propagandă antisovietică / participare într-o organizație antisovietică care urmărește comiterea unor crime periculoase de stat. Agenda lui anti-imperialistă și anti-rusă radicală, chiar dacă era, în multe privințe, similară cu scopurile și strategia grupului Usatiuc-Ghimpu-Graur, era unică datorită sofisticării și ambiției sale.

Pe baza documentelor colecției Congregației Reformate din Cluj–Dâmbul Rotund, pe 13 martie 1971, vest-germanul Gustav Adolf Werk a oferit o donație de 50.000 de mărci germane ca ajutor ecumenic pentru construcția bisericii (KKREL 1971/7, Raportul nr. 28). Evenimentul s-a dovedit a fi de importanță majoră în procesul de construcție al bisericii. Faptul că statul putea beneficia de valută străină de pe urma șantierului de construcții a fost considerat un argument foarte puternic și a jucat un rol imens în istoria autorizației de construcție, eliberată însă fără mare tragere de inimă de autorităţile comuniste. Între anii 1971-1976, fundația și pastorul din Dâmbul Rotund, János Dobri, în mare parte doar au corespondat cu privire la această problemă despre preluarea sumei, iar parohia a fost nevoită să răspundă că nu a obținut încă aprobarea pentru construcție. Sub regimul comunist orice donație în bani sau de altă natură pentru comunităţile religioase provenind din străinătate putea fi acceptată și preluată numai cu permisiunea Departamentului Cultelor de la București. Regulamentul nr. 16455/1971 al Departamentului Cultelor, cu referire la Decretul-lege nr. 334/1971 alin. 5 lit. "r", a stipulat că darurile, moștenirile date sau acceptate de organizațiile clericale se pot face numai prin aprobarea Departamentului Cultelor. În plus, orice obiect de inventar, fie că avea valoare istorică, artistică sau nu, cărți, manuscrise, instrumente muzicale, bani, materiale, produse, indiferent de valoarea lor, puteau fi donate sau acceptate numai prin aprobarea prealabilă a Departamentului Cultelor (KKREL 1971/7, Adresa nr.1420). În cele din urmă, în plus față de construcția bisericii, s-a acordat permisiunea pentru utilizarea donațiilor. Conform cunoștinței pastorului reformat András Dobri și a cantorului Anna Jankó, numai prima jumătate a sumei a fost transferată oficial la Banca Națională a României, cealaltă jumătate a fost transferată prin alte „filiere.” În acele vremuri, valuta nu putea intra în posesia unui cetățean român, care trăia în țară, fără aprobarea autorităţilor. Străinii trebuiau să facă schimbul valutar la cursul oficial și astfel puteau să ofere banii. Deoarece rata de schimb era dezavantajoasă, cei responsabili din congregaţie au decis să schimbe valuta introdusă cu ajutorul turiștilor polonezi. Cea mai mare parte obținută în acest fel a putut fi folosită în mod corespunzător în timpul construcției. Pentru că era vorba despre sume mai mari, aproape toți membrii prezbiteriului, format atunci din aproape 28 de membri, au luat o parte din aceste sume, pe care apoi i-au oferit ca donație, în nume propriu, pentru construcția bisericii. Pe baza interviurilor realizate prin metoda istoriei orale, nu este exclus ca a doua parte a donației vest-germane să fie transferată oficial într-un mod similar, iar credincioșii au fost utilizați în preluarea altor donații în numerar străin, pentru că donația în sine a lui Gustav Adolf Werk nu a fost suficientă pentru construcția bisericii (declarația lui Anna Jankó, declarația lui András Dobri).

Materialele create de Securitate despre János Dobri informează, de asemenea, despre donație. Pe baza documentelor conținute în dosarul informativ, la 5 martie 1971, episcopul reformat Gyula Nagy a fost informat printr-o scrisoare din partea donatorului vest-german - prin pastorul-secretar general Dieter Knall - că suma de bani destinată construcției bisericii din Dâmbul Rotund a fost pregătită și i s-a cerut să accepte donația în numele Eparhiei Reformate Cluj. Un răspuns pozitiv a fost precedat de acordul Departamentului Cultelor din București (ACNSAS, 211500/4, 147). Începând din august 1972, serviciul de contraspionaj din Cluj, condus de colonelul Sándor Peres, s-a ocupat, în special, de acest caz. După ce Securitatea a aflat că o sumă considerabilă a fost alocată de Fundația Gustav Adolf Werk pentru construcția bisericii, Peres a afirmat că, pentru a primi banii, ei trebuie să vorbească cu inspectorul județean de la Culte, „studiind posibilele moduri de coordonare.” Această afirmație este semnificativă mai ales în lumina unei declarații ulterioare a inspectorului județean de la Culte, Hoinărescu Țepeș Horia, conform căreia în Cluj nu se vor construi biserici sau capele maghiare, atât timp cât el deținea acea poziție în oraș (ACNSAS, I211500/5, 152–153). Acțiunile ulterioare, construcția bisericii, dovedesc succesul „coordonării,” ținând cont de interesele partidului-stat unic.

Actul oficial de acuzare privind cazul lui Gheorghe Zgherea (cazul nr. 33/023262) a fost emis pe data de 2 iunie 1953 de către anchetatorul principal al Secției de anchetă din cadrul Direcției Afacerilor Interne din raionul Cahul, căpitanul Vorobiov și aprobat de șeful Direcției respective, colonelul Eliseev, a doua zi, pe 3 iunie. Acest document sintetiza principalele activități „anti-sovietice” întreprinse de inculpatul Zgherea, care era calificat drept „participant activ în cadrul sectei anti-sovietice ilegale a inochentiștilor-arhangheliști”. Activitățile „anti-sovietice” ale acuzatului ar fi început imediat după intrarea sa în grupul local al inochentiștilor, în decembrie 1949, devenind periculoase și sistematice mai ales începând din decembrie 1950, când Zgherea a devenit predicator misionar și „a trecut în ilegalitate” [pereshel na nelegal’noe polozhenie]. Zgherea a fost acuzat, în special, de „vagabondare prin satele din raioanele Vulcănești, Strășeni, Kotovsk și alte raioane ale RSS Moldovenești”, angajându-se în acțiuni de „agitație anti-sovietică sistematică” prin manipularea și „folosirea prejudecăților religioase ale credincioșilor”. El încerca să își convingă publicul-țintă, format mai ales din țărani, să „se abțină de la orice participare la viața social-politică a țării, să boicoteze alegerile pentru instituțiile puterii sovietice, încerca să îi convingă pe tinerii din sate să nu intre în organizațiile Komsomolului”. De asemenea, el făcea apel la țăranii colhoznici să nu iasă la lucru în colhoz [în special duminica și de sărbătorile religioase]. Este interesant că esența specific religioasă a mesajului lui Zgherea a fost cumva edulcorată de autoritățile sovietice. Din contră, principalul accent se punea pe consecințele sociale și politice nefaste și nocive ale propagandei religioase răspândite de inculpat și de alți membri ai comunității. Un alt motiv serios de acuzare se referea la „cooptarea și recrutarea de către Zgherea a noilor membri în cadrul sectei”, precum și la „participarea sa activă la întâlnirile ilegale ale membrilor sectei”, unde, probabil, își propaga opiniile anti-sovietice printre cei prezenți la aceste întruniri. Autoritățile sovietice erau alarmate nu numai de existența acestor „viziuni anti-sovietice” ca atare, ci mai ales de prezența structurilor paralele și clandestine ale comunității inochentiste, care reprezentau o amenințare directă la adresa stabilității regimului din zonele rurale, încă slab contrólate de centru în primii ani postbelici. Potrivit acestui document, „vinovăția” lui Zgherea era confirmată nu numai de mărturia personală a inculpatului, ci și de relatările și depozițiile martorilor. Din câte se pare, Zgherea nu avea acte de identitate sau obiecte personale (în afară de două fotografii descoperite în timpul arestării sale), confirmându-și astfel statutul de marginal și „clandestin”. Trebuie subliniat faptul că procesul lui Zgherea a fost doar un exemplu dintr-un întreg șir de dosare și procese judiciare intentate împotriva unor membri influenți ai comunității inochentiste. Aceste evenimente au avut loc la sfârșitul anului 1952 și la începutul anului 1953. Unii dintre cei condamnați aparțineau chiar rețelei imediate din jurul lui Zgherea. Astfel, inculpatul a fost doar una dintre victimele campaniei orchestrate de autoritățile sovietice împotriva inochentiștilor, care viza distrugerea structurilor lor clandestine pe tot teritoriul RSSM. Acest lucru explică, probabil, și sentința foarte dură emisă în cazul lui Zgherea și a co-religionarilor săi. Ca și în alte situații similare, actul de acuzare a fost ulterior folosit drept bază pentru redactarea sentinței oficiale.

Actul oficial de acuzare referitor la cazul lui Arsenie Platon (cazul nr. 6539) a fost emis de către anchetatorul special al KGB, căpitanul Sidelnikov, pe data de 19 decembrie 1961, când a fost aprobat de șeful KGB-ului din RSSM, general-maiorul Savcenko. Acest document a fost, de asemenea, aprobat de Procurorul General al RSS Moldovenești, A. Kazanir, la 21 decembrie 1961. Actul de acuzare prezintă o narațiune concisă și sintetică a principalelor „activități anti-sovietice” inițiate și promovate de inculpat în perioada anilor 1957-1961. Documentul conține și o descriere detaliată a acuzațiilor care i se aduceau lui Arsenie Platon. Principalele puncte ale rechizitoriului și ale acuzării se refereau la „agitația naționalistă anti-sovietică” pe care Platon ar fi inițiat-o în interiorul rețelei sale de prieteni și cunoștințe. În mod concret, inculpatul era acuzat de următoarele fapte: „manifestând o orientare naționalistă și ostilitate deschisă față de puterea sovietică, pe parcursul anilor 1957-61 a promovat sistematic agitația antisovietică; el a scris și a răspândit poezii care conțineau calomnii deschise în privința realității sovietice și a PCUS, atacuri grosolane și insultătoare împotriva șefului guvernului sovietic, precum și invenții naționaliste anti-sovietice îndreptate împotriva comuniștilor și cetățenilor de origine rusă care locuiau în Moldova; a redactat versiuni preliminare ale unor proclamații naționaliste, făcând apel deschis către basarabeni să se unească în lupta lor pentru răsturnarea puterii sovietice în Moldova; a răspândit printre membrii anturajului său invențiile și minciunile sale naționaliste provocatoare, exprimându-și nemulțumirea față de puterea sovietică și față de prezența persoanelor de origine rusă în Moldova; a exprimat și răspândit calomnii împotriva realității sovietice, lăudând în schimb condițiile de viață în timpul fostului regim burghez românesc; a declamat public poeziile sale anti-sovietice, care distorsionau și discreditau sistemul social sovietic și pe conducătorii statului sovietic”. Acest fragment arată nu numai esența crimelor comise de Platon, în ochii autorităților sovietice, ci și dezvăluie limbajul și retorica utilizate de regim pentru a defini și clasifica diverse acțiuni de disidență și de opoziție. Este evident că opiniile naționaliste ale lui Platon, exprimarea viziunilor sale în public, precum și proiectele sale de proclamații, dar și comparația favorabilă a impactului regimului românesc în raport cu cel sovietic au fost cele mai grave aspecte ale cazului său, care i-au înrăutățit situația în continuare. Strategia de apărare a lui Platon, bazată pe negarea impactului public al opiniilor sale și pe refuzul încăpățânat de a confirma depozițiile martorilor care îl incriminau, a dus, în cele din urmă, la un efect de bumerang, atunci când anchetatorii au prezentat probe suplimentare și l-au confruntat direct cu martorii acuzării. Se pare că arestarea sa a fost precedată de un denunț făcut de câțiva dintre colegii săi de muncă sau de pacienții cu care a stat în spital, în vara anului 1961. Deși acest lucru nu rezultă în mod clar din dosarul său, este probabil că KGB-ul avea deja unele indicii asupra comportamentului său suspect, ceea ce explică efectuarea percheziției la domiciliul său, pe data de 18 octombrie 1961. Actul de acuzare a descris, de asemenea, în mod detaliat contactele lui Platon din perioada anilor 1957-1961, accentuând posibilele motivații și influențe care i-ar fi explicat și clarificat „convertirea” la naționalism și poziția sa critică față de regim. În pofida acceptării de către Platon a esenței argumentelor acuzării și a recunoașterii vinovăției sale, actul de acuzare a evidențiat faptul că „opiniile anti-sovietice” ale inculpatului erau deja evidente în timpul primei sale perioade de detenție din 1957, contrazicând astfel afirmația lui Platon că el a devenit tot mai dezamăgit de regim abia după anul 1959, sub influența colegului său de muncă, Nikolai Emelianov. Caracterul textual al criticii lui Platon, precum și posibilitatea unui impact public mai puternic al opiniilor sale erau deosebit de îngrijorătoare pentru autorități. În pofida caracterului izolat și spontan al acțiunilor sale și a eșecului de a dovedi legătura lui Platon cu orice formă organizată de opoziție, radicalismul retoricii sale naționaliste a fost suficient pentru a-i convinge pe anchetatorii KGB-ului din RSSM de potențialul său pericol. Platon a fost acuzat în conformitate cu articolul 67, partea 1 din Codul Penal al RSS Moldovenești („agitație și propagandă anti-sovietică promovată în scopul subminării puterii sovietice”) și condamnat la trei ani și jumătate de închisoare într-un lagăr de corecție prin muncă cu regim sporit de securitate. Urmând practicile obișnuite ale sistemului sovietic de justiție, sentința finală reproduce aproape literalmente textul actului de acuzare.