Una dintre cele mai impunătoare săli de la Memorialul Revoluției din Timișoara este dedicată drapelelor tricolore care au fost pe stradă sau în diferite instituții timișorene în zilele foarte tensionate ale lui decembrie 1989. Acolo există un număr de aproximativ 15 drapele, toate originale. ”Sunt drapele care au făcut, cumva, războiul; cu ele s-a ieșit la manifestații în zilele dintre 15 și 22 decembrie, în unele dintre ele s-a tras, unele s-au decolorat de la vremea din acele zile; sunt obiecte simbolice importante care au făcut trasee foarte importante pentru mișcările revoluționare din 1989, în acele zile fierbinți și sângeroase din Timișoara,” spune Gino Rado. Majoritatea au gaura de la stema comunistă îndepărtată – drapelul cu gaură în mijloc fiind una dintre imaginile emblematice ale Revoluției Române din decembrie 1989. Toate aceste drapele, dintre care numai unul este al partidului comunist, cel care a fost dat jos de pe clădirea Comitetului de Partid din Timișoara, au ajuns la Memorialul Revoluției ca donații, de-a lungul mai multor ani, cele mai multe în perioada 1990-1994.
-
Adresa:
-
Anul creării:
-
Piesă remarcabilă la:
“Gediegenes Erz” (Minereu solid) este manuscrisul unei nuvele care abordează tema vieţii tinerilor saşi în prima jumătate a anilor 1950. Sub influenţa cercului literar german din Cluj Eginald Schlattner a început să se interogheze asupra viitorului comunităţii saşilor transilvăneni în noua societate socialistă. Intenţia autorului era să pledeze pentru integrarea saşilor în noua societate. Nuvela a fost premiată de ziarul
Neuer Weg şi a fost publicată în 1956. După participarea la o întâlnire a unor tineri saşi la Braşov în toamna anului 1956, ocazie cu care a citit nuvela amintită, Eginald Schlattner a atras atenţia Securităţii. Deşi intenţiile sale au fost altele, Securitatea a interpretat nuvela ca pe un apel la păstrarea identităţii saşilor transilvăneni, fapt care intra în contradicţie cu internaţionalismul promovat oficial de către regimul comunist. Nuvela va fi interzisă în 1957 şi va fi invocată împotriva autorului în timpul interogatoriilor din perioada 1957-1959. Manuscrisul original a fost confiscat în 1957 şi a fost returnat autorului la eliberare în 1959. În 2012, Michaela Nowotnick a editat volumul
Odem, volum care include, pe lângă alte opere literare de dinainte de 1989, şi nuvela “Gediegenes Erz”.
-
Adresa:
-
Limbi:
-
Creator:
-
Anul creării:
-
Piesă remarcabilă la:
“Tagebuch” (Jurnal) este manuscrisul care cuprinde notele zilnice, redactat de Eginald Schlattner în scopul păstrării pentru generaţiile viitoare a gândurilor, ideilor şi observaţiilor sale asupra evenimentelor curente, precum şi a reflecţiilor sale asupra discuţiilor avute cu alţi intelectuali. Jurnalul acoperă perioada de la sfârşitul anilor 1940 până la începutul anilor 2000. Manuscrisul a fost confiscat în 1957 şi a fost returnat autorului în 1959, după eliberarea din închisoare. Alături de corespondenţa cu alţi scriitori germani, jurnalul a fost invocat ca dovadă a vinovăţiei politice în timpul interogatoriilor de la Securitate din anii 1957-1959. Importanţa istorică a jurnalului constă în acele secţiuni care descriu atmosfera intelectuală a mediului cultural alternativ creat de cercurile literare germane din Transilvania de la mijlocul anilor 1950. Aceste medii culturale alternative au încurajat apariţia unor forme de manifestare liberă a gândirii, care au îngrijorat instituţiile represive ale statului comunist în contextul efectelor Revoluţiei Maghiare din 1956. Jurnalul prezintă de asemenea condiţiile sociale şi politice în care activau scriitorii de limbă germană din România.
-
Adresa:
-
Limbi:
-
Creator:
-
Anul creării:
-
Piesă remarcabilă la:
Dosarele create de arhitectul Ulrich Keicher conţin o serie de fotografii realizate de arhitectul Günther Schuller, care ilustrează restaurarea Bisericii Negre în perioada 1937–1978. Ulrich Keicher a fost un ahitect vest german care a coordonat în perioada 1981–2000 şantierul de restaurare al Bisericii Negre. Nu se cunoaşte contextul în care aceste fotografii au ajuns – probabil în decursul anilor 1980 – în posesia lui Keicher. Ultimul le-a păstrat şi arhivat în scopul documentării evoluţiei procesului de restaurare înainte de implicarea sa în proiect în anii 1980. Ulterior, Keicher a donat dosarele sale privind activitatea de restaurare, inclusiv fotografiile realizate de Schuller, arhivei Bisericii Negre.
Fotografiile realizate de Schuller reprezintă o sursă istorică valoroasă pentru documentarea acestui proces de restaurare, care, după 1977, s-a desfășurat în contradicţie cu politicile regimului Ceaușescu de descurajare a protejării clădirilor de patrimoniul, mai ales a bisericilor. Fotografiile prezintă în principal imagini cu activitatea de restaurare a faţadelor edificiului gotic. De o mare valoare sunt fotografiile din perioada 1937–1944, deoarece pe baza lor se pot reconstitui acţiunile de restaurare din acei ai, dar și starea faţadelor Bisericii Negre înainte de lucrări. În anii 1980 și 1990, unele dintre aceste fotografii au fost folosite pentru o serie de cercetări tehnice, care vizau evoluţia eroziunii pietrelor din pereţii bisericii, precum și a culorii acestora în diferite perioade. De asemenea, păstrarea fotografiilor realizate în perioada 1937–1944 a fost o încercare a lui Schuller de a împiedica ştergerea din memoria comunităţii a unei iniţiative pornite de elita interbelică a saşilor transilvăneni.
-
Adresa:
-
Limbi:
-
Creator:
-
Anul creării:
-
Piesă remarcabilă la:
Creatorul colecţiei a purtat o amplă corespondenţă cu intelectuali români aflaţi în exil, care se păstrează astăzi în fondul Adrian Marino. Între aceste relaţii de corespondenţă se remarcă prin amploarea şi conţinutul ei cea purtată cu Matei Călinescu, istoric şi critic literar rămas ilegal în 1973 în SUA, unde a predat la Indiana University din Bloomington. Scrisorile primite de Marino de la Matei Călinescu se găsesc în original în dosarele arhivei personale donate BCU Cluj, iar cele primite de acesta din urmă de la creatorul colecţiei au fost copiate după 1989 şi arhivate cu multă grijă în cadrul acestei colecții. În aceste ultime scrisori, Marino a întreprins o critică a vieţii literare din România, a competiţiei acerbe între scriitori pentru funcţii în instituţiile culturale de stat, precum şi a cenzurii practicate de editurile epocii. Corespondenţa sa fiind monitorizată de Securitate, Marino a evitat să formuleze în scrisorile sale opinii politice critice și s-a limitat la tematica culturală. În scrisoarea trimisă de Marino lui Matei Călinescu în 26 februarie 1968, primul îl felicita pe cel de-al doilea pentru că nu se afla în ţară pentru a asista la o viaţă literară pe care o caracteriza ca fiind “din ce în ce mai convulsivă şi deci mai sterilă”. Caracterul “convulsiv” era cauzat de intensificarea la sfârşitul anilor 1960 a competiţiei între diferite grupări literare pentru numirea în funcţii care permiteau alocarea de resurse materiale. În cazul de faţă, scrisoarea către Matei Călinescu (aflat la Londra) este redactată în contextul plecării lui Eugen Barbu – unul dintre cei mai controversaţi scriitori români ai periodei comuniste - din funcţia de redactor-şef al revistei literare Luceafărul, care apărea sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi avea ca scop promovarea tinerelor talente. Astfel, Marino deplângea faptul că mediul literar este “imprevizibil” din cauza schimbărilor frecvente ale persoanelor care ocupau funcţiile de conducere ale editurilor şi revistelor literare, ceea ce periclita soarta unora dintre proiectele sale editoriale. Nemulţumit de atmosfera tensionată din instituţiile culturale, Marino propunea retragerea din viaţa publică, concentrarea pe proiectele individuale şi afirma că: “Avem nevoie de pasiunea studiului în sine, pentru el însuşi.”
-
Adresa:
-
Limbi:
-
Creator:
-
Anul creării:
-
Piesă remarcabilă la: