COURAGE

interconectarea colecțiilor

Colecţia Ștefan Gane a fost adusă în arhiva Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc în urma demersurilor desfășurate de această instituție de identificare a unor astfel de colecții în scopul punerii lor în circuitul cercetării. Pentru recuperarea și aducerea în țară a arhivei arhitectului a fost însărcinat în august 2004, printr-o misiune oficială a institutului, istoricul Adrian Niculescu, la acea vreme vicepreședinte al instituției. Înainte de 1989, acesta a fost un membru activ al exilului românesc, printre altele fiind și delegat în Italia al Asociației Internaționale pentru Protejarea Monumentelor și Siturilor Istorice din România fondate de arhitectul Gane. După decesul lui Ștefan Gane la Paris în 1988 și până în 2004 când a fost adusă în România, colecția arhitectului a fost păstrată la Paris în pivnița unui prieten al acestuia, Pierre Rosetti. Până la acel moment trecuse printr-o inundație care o afectase, însă starea documentelor era una acceptabilă. Așadar, demersul institutului a fost o reușită, fondul de arhivă personală Ștefan Gane fiind adus la sediul IICCMER. Însă, în procesul de inventariere a acestei arhive s-a declanșat un conflict de proporții în cadrul instituției. La momentul aducerii în țară a colecției Ștefan Gane, aceasta era alcătuită din mult mai multe documente decât cele care astăzi sunt disponibile cercetării. Inițial, ea a fost compusă atât din fotografii, diapozitive și vederi, cât mai ales din corespondență a Asociației pentru Protejarea Monumentelor și Siturilor Istorice din România și a lui Ștefan Gane cu o serie de decidenți politici occidentali, precum și cu personalități ale exilului. În 2005, în urma unei evaluări care a constatat nu numai că documentele ajunseseră într-o stare de degradare avansată și implicit greu de utilizat în cercetare, dar și că reprezentau un adevărat focar de infecție, a fost emisă o dispoziție de distrugere a unui material din colecția Ștefan Gane. Documentele considerate drept folosibile au fost puse în cercetare în luna ianuarie 2008, după ce au fost inventariate. Pe acest fond, Adrian Niculescu a luat atitudine pentru a împiedica distrugerea documentelor destinate incendierii și astfel un număr de circa 200 materiale nu au mai fost distruse. Stoparea incendierii documentelor în cauză s-a făcut la intervenția Ministerului Culturii. Acestea sunt acum publice pe un site dedicat lui Ștefan Gane. Astăzi colecția Ștefan Gane din arhiva IICCMER poate fi completată cu documentele pe care le-a conținut inițial accesând site-ul https://arhivagane.wordpress.com/about/, unde se regăsește o corespondență extrem de importantă pentru istoria exilului românesc.

În 2005, CNSAS (acronimul pentru Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) i-a returnat lui Paul Goma la toate cele 39 de caiete de notițe confiscate din locuința lui Paul Goma cu ocazia arestării sale la 1 aprilie 1977 și arhivate în Colecția Manuscrise confiscate de la CNSAS. Această restituire s-a bazat pe un cadru legal postcomunist, care viza rectificarea greșelilor regimului comunist. Ceea ce este important în legătură cu această restituire este că nu s-au păstrat copii în Arhiva CNSAS și deci, astăzi, originalele se găsesc doar în Arhiva privată Paul Goma, în timp ce copii ale documentelor, care au ajuns la Radio Europa Liberă pot fi găsite și la Open Society Archives Vera și Donald Blinken din Budapesta. Multe dintre documentele confiscate de la Goma au fost, de asemenea, păstrate în dosarul său de urmărire informativă, în special scrisorile deschise și listele de semnături, astfel încât ele sunt încă păstrate în Arhiva CNSAS. Colecția privată Paul Goma este într-adevăr un caz special nu numai pentru că multe dintre materialele sale sunt păstrate în copii în alte colecții, dar și pentru că este una dintre puținele care au călătorit după 1989 din România în exil. Modelul post-comunist a fost mai degrabă să se readucă în România colecțiile create în exil, astfel că acest eveniment al colecției reprezintă o excepție de la regulă.

Cea de-a 45-a aniversare a formării Congregației Reformate din Cluj–Dâmbul Rotund și cea de-a 25-a aniversare a construcției bisericii a fost în anul 2005. La fel ca la celebrarea aniversărilor anterioare, serviciul bisericesc din 24 aprilie 2005 a servit și ca amintire și bilanț. Deși populația congregației a scăzut de la 2.269 la 1.300, edificarea spirituală, lucrarea diaconală, educația tineretului au continuat. Un an mai devreme, congregația din Dâmbul Rotund a inaugurat o casă de congregație la Băgara, județul Cluj, cu ajutorul credincioșilor din Heemstede și Haarlem, Olanda, ceea ce a contribuit la întărirea spirituală a comunității. În timpul rememorării au fost amintiți nu numai pastorii din istoria congregației și membrii prezbiteriului, curatorii și primcuratorii, care au iubit biserica și au oferit un ajutor eficient congregației, dar și cei care au contribuit la dobândirea autonomiei congregației, la construirea bisericii și care, de-a lungul celor 45 de ani, au slujit bisericii prin munca, bunurile materiale și rugăciunile lor. Cu ocazia aniversării, congregația a emis o broșură comemorativă cu titlul “A Kolozsvár–Kerekdombi Református Egyházközség 1960–1980–2005” (Congregația reformată din Cluj-Dâmbul Rotund 1960-1980-2005), în care, pe lângă construcția bisericii, era menționată istoria de 25 de ani a corului și János Dobri, care a jucat un rol determinant în evenimente.

Colecția Sanda Stolojan a fost donată de către Sanda Stolojan Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER). Acest lucru a fost posibil ca urmare a demersurilor desfășurate de INMER de identificare a unor astfel de colecții în scopul aducerii lor în România și al punerii lor în cercetare. Inventarierea și punerea documentelor din această arhivă privată în cercetare s-a realizat în 2005. Documentele din Colecția Sanda Stolojan contribuie la cunoașterea, pe de o parte, a istoriei exilului românesc, precum și a relațiilor bilaterale româno-franceze între 1968-1998. Pe de altă parte, această arhivă privată reflectă o serie de acțiuni întreprinse de colecționară și de alte personalități din emigrație pentru stoparea încălcării drepturilor omului în România comunistă și a demolărilor impuse de regimul Ceaușescu după 1977. Totodată, unele dintre materialele pe care le cuprinde colecția conțin și dovezi despre modul în care unele personalități ale exilului și-au adus contribuția în România postcomunistă în vederea reconstruirii democrației.

Deși în 1990, în toiul revoluției, Sándor Balázs a „deconspirat” colaboratorii samizdatului în primul număr al revistei Korunk, publicând două dintre scrierile lor și evidențiind pe scurt activitatea lor ascunsă, acesta nu a putut publica Kiáltó Szó ca volum, pentru o perioadă mai lungă de timp. Lui Balázs i-a fost mult timp teamă că va fi acuzat de introducerea ilegală a materialelor imprimate din Ungaria, așadar a decis că va publica istoria Kiáltó Szó doar după ce atmosfera se va detensiona. În cartea sa, Balázs a ales exclusiv texte care ori au fost incluse în cele două ediții publicate, ori erau manuscrise aflate în posesia sa, care trebuiau să facă parte din cele șapte numere rămase nepublicate. Cu toate acestea, el nu a publicat acele scrieri care au fost destinate să apară în samizdatul Kiáltó Szó, și care au fost publicate de foștii colegi, într-o formă sau alta, după 1989. El definește genul cărții sale ca fiind o „rememorare susținută de documente”, această definiție incluzând și abordarea subiectivă a temelor, și obligația de a prezenta întâmplările fără părtinire. Volumul este împărțit în două părți. În ceea ce privește structura și conținutul, prima parte este reflectarea celui de-a doua, intitulată Documente, și care prezintă tematic, ignorând ordinea cronologică, articolele din Kiáltó Szó, care fie au fost tipărite, fie au fost multiplicate la o mașină de scris. În prima parte, după prezentarea genezei samizdatului, gândurile și explicațiile individuale referitoare la diferitele documente, surprind concepția de bază a redactorilor. Volumul, lansat în cursul anul 2006, fără doar și poate, a scos la iveală, pentru conștientizarea publică, ultima manifestare subterană semnificativă a disidenței maghiare transilvănene.