Gheorghe Leahu s-a născut la 10 mai 1932 la Chişinău într-o familie din rândul elitei economice şi politice din Basarabia. Ca urmare a ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, care solicita cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, sub ameninţarea unei invazii militare, armata şi administraţia românească au părăsit provincia. Înainte ca trupele sovietice să intre în Chişinău la sfârşitul lunii iunie 1940, Gheorghe Leahu împreună cu părinţii s-a retras la Bucureşti. Conform relatărilor lui Leahu, bunicii rămaşi la Chişinău au fost arestaţi şi executaţi de trupele sovietice în cadrul unor ample măsuri represive, care au vizat elita provinciei. În 1944, tatăl său a fost rănit pe front şi transportat la un spital din Făgăraş. Gheorghe Leahu, împreună cu mama şi sora sa, s-au mutat de la Bucureşti la Făgăraş pentru a putea avea grijă de tatăl rănit. Ulterior, familia Leahu a rămas pentru mai mulţi ani în Făgăraş. După ce a absolvit liceul la Făgăraş, Leahu a urmat între anii 1951–1957 cursurile de arhitectură ale Institutului de Arhitectură Ion Mincu, unde a avut ocazia să se formeze sub îndrumarea unor profesori de formaţie occidentală, care au activat ca arhitecţi în România interbelică, precum Duiliu Marcu, Octav Doicescu sau George Simotta. Aceştia i-au cultivat un respect faţă de patrimoniul arhitectural, care îi va marca întreaga activitate.
După finalizarea studiilor, a lucrat în perioada 1957–1991 ca arhitect în cadrul Institutului Proiect Bucureşti, instituţia însărcinată să realizeze planurile urbanistice şi de arhitectură pentru capitala României, şi a fost responsabil pentru proiectarea unor clădiri emblematice construite în capitala României în anii 1970 şi 1980, precum magazinul Unirea. În 1984, a fost însărcinat ca angajat al Institutului Proiect Bucureşti să coordoneze proiectarea noii clădiri a Tribunalului Bucureşti, care urma a fi aşezată, la indicaţiile lui Ceauşescu, pe amplasamentul Mănăstirii Văcăreşti, important monument istoric din secolul al XVIII-lea. Leahu împreună cu echipa de arhitecţi pe care o coordona a furnizat autorităţilor douăsprezece soluţii arhitecturale diferite prin care se putea construi clădirea tribunalului, păstrând în acelaşi timp intactă cea mai mare parte a complexului Mănăstirii Văcăreşti. După doi ani de discuţii legate de proiect, autorităţile au decis în 1986 să demoleze complet monumentul pentru a face loc noii construcţii, refuzând toate variantele propuse de echipa coordonată de Leahu de salvare a edificiului. Faptul că Leahu a primit ca sarcină coordonarea proiectării noului tribunal al capitalei României sugerează că acesta era unul dintre arhitecţii acceptaţi de regim. Iniţiativele acestuia de promovare a patrimoniului arhitectural al Bucureştiului erau tolerate în anumite limite, dar nu aprobate de autorităţi.
În contextul limitărilor şi a stresului din mediul profesional, cauzate de intervenţia politicului, Leahu şi-a găsit un refugiu în pictura de acuarelă. Acesta a început să picteze acuarele încă din perioada liceului. În anii 1980, în contextul frustrării create de degradarea condiţiilor în care activau arhitecţii, care asistau neputincioşi la demolarea a numeroase monumente istorice, Leahu a pictat acuarele ca formă de evadare din atmosfera apăsătoare a vieţii de zi cu zi, un adevărat act tăcut de opoziţie culturală. Acesta a pictat cu precădere străzi şi clădiri vechi din Bucureşti şi alte oraşe din ţară. Acuarelele sale reprezintă o valoroasă sursă de documentare pentru zone întregi din capitala României, distruse în anii 1980 de restructurarea urbană promovată de regimul Ceauşescu, proces legitimat de discursul privind “sistematizarea urbană” a capitalei, care prezenta demolările ca un pas necesar în modernizarea oraşului. Acuarelele constituie o memorie alternativă la discursul oficial din epocă, care încerca să limiteze politicile de protejare şi promovare a patrimoniului arhitectural, mai ales a bisericilor vechi ale oraşului. O serie de acuarele, care reprezintă peisaje urbane din centrul vechi al Bucureştiului, au fost adunate de Leahu într-un album intitulat Bucureşti – arhitectură şi culoare şi trimise spre publicare în 1986 Editurii Sport Turism. Albumul a trecut iniţial de cenzură şi a fost publicat în 1988, însă prezenţa în paginile sale a reproducerilor unor acuarele care reprezentau biserici vechi a făcut ca acesta să fie retras înainte de comercializare şi topit.
Leahu a redactat în secret în perioada 1985–1989 un jurnal, pe care îl ţinea ascuns în garajul personal. Anii acoperiţi de jurnal sunt caracterizaţi de o prăbuşire a calităţii vieţii în România, cauzată de raţionalizarea draconică a produselor de bază, de o înăsprire a caracterului opresiv al regimului, precum şi de o intensificare a cenzurii şi a propagandei. În paginile jurnalului, Leahu a realizat o critică acidă a regimului Ceauşescu şi a politicilor sale, care au făcut ca viaţa de zi cu zi să devină o fugă disperată după alimente sau alte bunuri de larg consum, iar activitatea profesională, un şir nesfârşit de umilinţe.
După 1989, Leahu şi-a expus acuarelele în numeroase expoziţii din ţară şi străinătate (New York – 1992, Viena – 1994, Chicago – 1995, Paris – 2001, Veneţia – 2002). Acesta a publicat, de asemenea, o serie de albume care conţin selecţii ale unor reproduceri după acuarelele sale, între care amintim: Bucureştiul dispărut (1995), Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti (1997), Bucureşti – portretul unui oraş (2001). În 2005, şi-a publicat şi jurnalul secret redactat în anii 1980 sub titlul: Arhitect în “Epoca de Aur”. Poşta Română a emis o serie de timbre care reproduc acuarele ale lui Leahu, fapt care ilustrează maniera în care opera acestuia a marcat cultura vizuală în România postcomunistă. Ca semn al aprecierii de care s-a bucurat pentru întreaga sa activitate, Leahu a fost inclus în diferite structuri profesionale de prestigiu, precum Comisia Naţională a Monumentelor Istorice. În 2004, preşedenţia României i-a conferit Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Comandor pentru contribuţia sa la promovarea culturii române.
-
Adresa:
- Romania
Mirel Leventer (n.25 decembrie 1950, București -) este un reputat arhitect. A absolvit Liceul Ion Luca-Caragiale în 1969 și Institutul de Arhitectură Ion Mincu din București (actuala Universitate de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu) în 1975. Are o experiență profesională bogată; a urmat mai multe cursuri de perfecționare profesională, atât în țară, cât și în străinătate. Între 1985 și 1993 a locuit în Israel; în prezent are dublă cetățenie, română și israeliană. Semnătura sa de arhitect se regăsește pe mai multe construcții de anvergură, atât din țară, cât și din străinătate, o bună parte dintre acestea în Israel. Mirel Leventer este, de asemenea, om de afaceri. Este membru al Clubului A din București și a fost coordonatorul cineclubului acestuia între anii 1970 și 1975, în perioada în care era student al Facultății de Arhitectură.
Este pasionat de publicitate, producție video, alpinism, călătorii și istoria filmului. Își menține vie plăcerea de a face fotografii. Este o pasiune care, în cazul său, datează deja de aproape jumătate de secol: ”Fac poze din liceu, din clasa a opta chiar. Deci, cumva, cam dintotdeauna mi-a plăcut să fac fotografii. Când eram în liceu am participat, de altfel, la multe expoziții foto ale elevilor. Era și la un cerc de fotografie în liceu. Pe atunci, cercurile de fotografie erau mici instituții de amatori, unde învățam ce să facem cu un aparat foto. Aveam un coordonator care în cazul nostru era profesorul de fizică, dar cercurile nu aveau nici o legătură specială cu școala. Un asemenea cerc ne încuraja să ne dezvoltăm o anumită pasiune; aș putea spune că aici s-au sădit ’primele semințe’ ale unei pasiuni,” care ulterior a generat colecția unică de fotografii și filme legate de Clubul A.
-
Adresa:
- București, România
Emil Loteanu (n. 6 noiembrie 1936, Clocușna, Ocnița – m. 18 aprilie 2003, Moscova) a fost un regizor, scenarist și compozitor moldovean. Loteanu, care și-a pierdut tatăl și mama în timpul celui de-al doilea război mondial, a studiat la școala de teatru și film de pe lângă Teatrul de Artă din Moscova (MKhAT), cu celebrul actor rus Vasilii Toporkov (1889-1970), între 1953 și 1956, jucând în același timp pe scena Teatrului Pușkin din Moscova. Mai târziu Loteanu s-a înscris la atelierul de regie al lui Grigorii Roșal de la Școala Cinematografică Sovietică de Stat (VGIK), pe care a absolvit-o în 1962. După absolvire a început să lucreze ca regizor la studioul Moldova-Film. Loteanu a intrat în Partidul Comunist al URSS în 1968. În 1969 a devenit Artist Emerit al RSS Moldovenești, iar în 1980 i s-a conferit titlul de Artist al Poporului al Federației Ruse. A fost președinte al Uniunii Cineaștilor din Moldova în perioada 1987-1992. Loteanu însuși s-a autodefinit odată drept „un moscovit moldovean sau un moldovean moscovit”; relațiile sale cu țara sa natală au fost adesea tensionate. Loteanu și-a început cariera cu un șir de documentare poetice, un gen în care a lucrat simultan cu producerea unor filme artistice până târziu în anii 1980 (Freska na belom (O frescă pe alb), 1967; Moi belyi gorod / Orașul meu alb, 1973, și altele). În 1963 a produs primul său film artistic de lung metraj, care a devenit, de asemenea, și filmul său de licență - Zhdite nas na rassvete / Așteptati-ne în zori. Acțiunea filmului are loc în 1919, în Basarabia, unde trupele pro-bolșevice au învins forțele românești. Krasnye poliany / Poienile roșii (1966), o poveste simplă bazată pe un triunghi amoros, având ca fundal ciobanii din Moldova contemporană, i-a impresionat pe critici prin viziunea sa romantică asupra lumii și prin utilizarea expresivă a culorilor. Loteanu a devenit cel mai imoprtant regizor al cinematografiei sovietice moldovenești ca urmare a creării a trei filme care combină peisaje vii din secolul al XIX-lea, procedee cinematografice sofisticate și povești de dragoste care debordează de pasiune fără limite și gesturi grandilocvente. Lăutarii / Lautary (1972) desenează o panoramă de anvergură despre viața țiganilor, conținând toate punctele forte ale regizorului - compoziții peisagistice panoramice, muzică senzuală și un ritm narativ lent care izbucnește în acțiuni de violență bruscă, - dar și slăbiciunile sale caracteristice, cea mai frustrantă fiind structura amorfă a subiectului narativ, care se dezintegrează din cauza gustului exagerat al lui Loteanu pentru imagini impresionante și o coloană sonoră frumoasă. O dată cu Tabor uhodit v nebo / Șatra urcă la cer (1975), film bazat pe povestirile timpurii ale lui Maxim Gorki, Loteanu a realizat unul dintre cele mai mari succese comerciale ale cinematografiei sovietice și i-a transformat în staruri pe actorii principali din film, Svetlana Toma și Grigore Grigoriu, care joacă rolurile unei fete frumoase și a unui hoț de cai ce se îndrăgostesc. Fundalul țigănesc și cultura sa melodioasă, preferate deja de mult timp de publicul rusesc, simbolizează atât emoțiile neîngrădite, suprimate în epoca modernă, cât și o acceptare fatalistă a deznodământului tragic. Acest lucru este valabil și pentru filmul Moi laskovyi i nejnyi zver / Gingașa și tandra mea fiară (1978), o adaptare pitorească după Anton Cehov, care a fost supusă unor critici dure pentru interpretarea extrem de liberală și aproximativă a sursei originale. Anii 1980 s-au dovedit a fi un deceniu de declin lent pentru Loteanu. Mega-producția sa internațională Anna Pavlova (cunoscută și ca Divina Anna sau Pavlova: O femeie pentru toate vremurile, 1983) s-a transformat într-un eșec comercial, în pofida subiectului senzațional și a aerului său nostalgic, la modă în epocă. Este notabilă și apariția în roluri episodice a doi regizori faimoși, Martin Scorsese și Michael Powell. Regizorul își pierduse, în mod evident, simțul pentru preferințele spectatorilor și părea cumva pierdut în contextul cinematografic post-sovietic. Ultimul său film, Skorlupa (Carapacea, 1993), este un recviem cu o lungime de trei ore care deplânge pierderea frumuseții și dispariția vieții boeme și libere într-un context urban contemporan. În momentul morții sale, Loteanu pregătea o coproducție cinematografică internațională despre legendara cântăreață Maria Cebotari.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai importante personalități ale exilului românesc, care și-a dedicat întreaga viață sprijinirii disidenței împotriva regimului comunist. Activitatea sa de critic literar exilat, scriitor, traducător, realizator de programe la REL și jurnalist a urmărit nu doar activitatea disidenților români, dar i-a și prezentat ca modele de demnitate morală și umană incontestabilă. Aceste modele erau, în opinia sa, demne de a fi emulate de cei care doreau să "trăiască în adevăr."
Monica Lovinescu s-a născut la 19 noiembrie 1923 la București, fiind fiica lui Eugen Lovinescu, un cunoscut critic literar și cultural al României interbelice, și a Ecaterinei Bălăcioiu, a cărei familii, o familie veche de boieri avea legături cu Curtea Regală. De la o vârstă fragedă, Monica Lovinescu nu numai că s-a familiarizat cu mediul intelectual al vremii, dar s-a și bucurat de compania și prietenia multor intelectuali români care se adunau, de obicei, în casa tatălui ei pentru întâlniri, lecturi publice sau dezbateri literare (Crăciun 2009, 279) .
Convingerile sale anticomuniste au devenit vizibile imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și înființarea unui guvern românesc dominat de comuniști, sub conducerea "tovarășului de drum" Petru Groza. Ea s-a alăturat tinerilor, care s-au adunat la București pentru a sărbători ziua onomastică a Regelui Mihai I (8 noiembrie 1945) și care și-au manifestat sprijinul lor față de monarhia românească, instituția care se opunea în mod ferm preluării preluării comuniștilor. În mai 1947, Monica Lovinescu și-a reprezentat facultatea la Congresul studenților, un congres pe care comuniștii îl sperau să-l folosească pentru epurareaa profesorilor ostili față de noul regim politic. Ea a contracarat cu succes acest plan și a pus capăt discuțiilor prin intonarea Imnul Regal (Burlacu 2014, 35).
În același an 1947, Lovinescu a părăsit România la vârsta de douăzeci și trei de ani, după ce a primit o bursă guvernamentală franceză. Abdicarea forțată a regelui Mihai I și proclamarea ulterioară a Republicii Populare Române au fost urmate de ruperea relațiilor culturale dintre Franța și România. Astfel, Monica Lovinescu și alți studenți români (inclusiv viitorul ei soț, Virgil Ierunca) și-au pierdut bursele și, deși autoritățile comuniste le-au cerut să se întoarcă acasă, au solicitat azil politic, iar unii dintre ei, inclusiv Lovinescu, au început o viață lungă în exil (Stan Snejana 2010, 684-686).
Acest prim val de exilați considera că guvernarea comunistă din România era temporară și spera că o intervenție militară a puterilor occidentale va elibera în curând regiunea. Astfel, eforturile lor au fost îndreptate spre conștientizarea de către opinia publică a situației reale din România. Monica Lovinescu s-a alăturat acestui efort prin traducerea în franceză a memoriilor Adrianei Georgescu despre perioada petrecută în închisoare, La început a fost sfârșitul, ca o încercare de a informa lumea occidentală despre teroarea și măsurile represive luate de către regimul comunist român împotriva oricărei forme de protest și rezistență. Traducerea în limba franceză a volumului a fost publicată în 1951 la editura Hachette. De asemenea, în 1951, ea și-a început colaborarea cu Radio Paris, dar contribuțiile sale au fost limitate la citirea unor anunțuri sau recenzii literare sub pseudonim, pentru a-și proteja mama care rămăsese în România. În anul următor s-a căsătorit cu Virgil Ierunca, devenit și el un critic al regimului comunist din România (Vladimirov 2012, 16; Vladimirov 2011, 312).
Moartea mamei sale, în iunie 1960, în închisoarea Văcărești, după o detenție de doi ani sub acuzația falsă de "acțiune ostilă împotriva ordinii sociale," a permis Monicăi Lovinescu să se angajeze într-o critică deschisă față de regimul comunist din România (Vladimirov 2012, 18). În fapt, decesul Ecaterinei Bălăcioiu i-a ascuțit critica împotriva comunismului, interpretând moartea mamei sale ca fiind "o crimă indubitabilă a regimului comunist și un sacrificiu uman pentru independența sa intelectuală și politică" (Crăciun 2009, 281). Cu atât mai mult cu cât, în ultimul mesaj pe care Ecaterina Bălăcioiu l-a trimis fiicei sale prin intermediul unei deținute, ea menționa că era foarte mândră de fiica ei și de munca ei din exil. Mai important, același mesaj a asigurat-o pe Lovinescu că nu există motive să-i fie rușine de comportamentul mamei sale în închisoare, excludea o posibilă trădare a prietenilor sub tortură, menționând că: "J'ai tenu bon, mon petit" Vladimirov 2012, 75).
Monica Lovinescu a început să lucreze la REL în 1962, iar în 1967 a lansat două programe săptămânale, care s-au axat pe evoluția vieții culturale europene și românești (Crăciun 2009, 285). Munca ei la REL a reflectat o schimbare semnificativă în strategia generală a exilului românesc. După revoluția maghiară din 1956, exilul românesc a înțeles că puterile occidentale nu se vor angaja niciodată într-un război împotriva Uniunii Sovietice, și că doar românii din interiorul țării ar putea înlătura regimul comunist și, în consecință, și-a asumat sarcina de a susține orice acțiuni interne de rezistență și opoziție (Stan Snejana 2013, 138).
Emisiunile de la REL ale Monicăi Lovinescu, Teze și anteze la Paris și Puncte de vedere, care făcea parte din programul general de știri Actualitatea românească, aborda, în primul rând, subiecte culturale. Cu toate acestea, mesajul lor anticomunist sublinia că rezistența sau dizidența în orice regim comunist era posibilă și dezirabilă. În același timp, opoziția a fost un act de curaj necesar, care ar trebui să-i unească pe toți pentru binele comun comun, și anume înlăturarea regimurilor comuniste criminale. În special, Lovinescu i-a criticat pe intelectualii români, care nu și-au asumat rolul de lideri ai comunității în lupta împotriva dominației partidului comunist. Astfel, considerând că lupta împotriva regimului comunist era o datorie personală și morală, Lovinescu a folosit microfonul REL pentru a denunța compromisul politic, colaborarea scriitorilor români cu regimul, participarea lor benevolă la promovarea cultului personalității lui Nicolae Ceausescu, lupta pentru putere, pentru un statut social mai bun și poziții oficiale superioare. De asemenea, a condamnat "demisia morală" a unor scriitori bine-cunoscuți, cum ar fi Tudor Arghezi, poet care a fost mai întâi marginalizat și mai apoi, recuperat de regimul comunist, pe care ea nu i-a criticat pentru operele lor literare, ci pentru oportunismul lor, pentru compromisul lor, motivat de ispita beneficiilor și a faimei (Burlacu 2014, 41-43, 52-56). Monica Lovinescu a crezut că este dificil, dar nu imposibil ca scriitorii români să refuze compromisul politic cu regimul. Astfel, în emisiunile sale, ea a urmărit construirea unui canon cultural alternativ, care să combine valorile morale și estetice și a folosit orice ocazie pentru a-i lăuda pe acei scriitori, precum Paul Goma, Marin Sorescu, a căror conștiință și moralitate au predominat în fața avantajelor materiale (Crăciun 2009, 281, 288-289).
Monica Lovinescu a atras atenția publică asupra cazurilor disidenților și intelectualilor români persecutați de regimul comunist, cum ar fi Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea și Dan Petrescu. Ea citea în mod regulat textele unora dintre ei în timpul emisiunilor sale de radio, sperând că luările sale publice de poziție vor diminua hărțuirea la care erau supuși datorită atitudinilor lor critice. Poziția lui Lovinescu în această chestiune reflecta strategia generală a departamentului românesc al REL față de fenomenul disidenței. Nu numai că REL a reușit să submineze monopolul oficial asupra informațiilor prin familiarizarea ascultătorilor săi cu scrierile disidenților români, dar a urmărit și siguranța lor prin menționarea numelor și cazurilor lor publicului român și străin (Petrescu 2013, 24-25, 42).
Mai mult, activismul politic al lui Lovinescu a implicat, de asemenea, și organizarea unor demonstrații sau proteste în fața ambasadei române la Paris, a unor campanii de presă, strângerea de semnături și difuzarea memorandumurilor în sprijinul disidenților români persecutați. Toate aceste acțiuni au fost coordonate prin rețeaua REL. În contextul înrăutățirii situației economice și politice din România de la sfârșitul anilor 1970 și mai ales în anii 1980, Monica Lovinescu a folosit emisiunile sale pentru a denunța politica regimului comunist român și a-i lăuda pe cei care au avut curajul de a protesta împotriva lui.
Astfel, în 1985 și 1986, ea a criticat așa-numitul program de sistematizare al lui Ceaușescu, care a dus la distrugerea mai multor sate, precum și a numeroase zone și clădiri istorice din București, pentru construirea "Casei Poporului" și a Bulevardului "Victoriei al socialismului." De asemenea, ascultătorii lui Lovinescu au aflat despre primele proteste importante împotriva regimului comunist, cum ar fi grevele minerilor din Valea Jiului în 1977, protestul muncitorilor din Brașov în 1987 sau despre reprimarea de către Miliție sau Securitate a protestelor și acțiunilor de opoziție ca o încălcare flagrantă a drepturilor omului (Crăciun 2008: 288-289; Vladimirov 2012, 136).
Monica Lovinescu a fost a personalitate puternică, care a respins orice compromis și orice persoană care a făcut compromisuri, refuzând să colaboreze cu Securitatea, chiar dacă prețul era salvarea vieții mamei sale. Ea a reacționat la mesajele de intimidare și ofertele de a ajunge la un compromis cu regimul comunist român, cu un răspuns ferm: "Nu îmi vând conștiința" (Vladimirov 2012, 67). Fermitatea criticilor sale, popularitatea de care se bucura în rândul publicului românesc și influența pe care o avea asupra opiniei publice internaționale au motivat autoritățile române să organizeze campanii de presă pentru a submina credibilitatea și reputația ei. Securitatea a ordonat chiar un atac fizic împotriva ei, în decembrie 1977, care, în loc să o reducă la tăcere, a declanșat un protest internațional împotriva regimului comunist român și a poliției sale secrete (Crăciun 2009, 291, Vladimirov 2012, 130-133).
Contribuția Monicăi Lovinescu la lupta împotriva dictaturii comuniste a fost recunoscută în mod oficial în 2006, când autoritățile române au subliniat rolul pe care ea și emisiunile sale de la RFE l-au avut în menținerea în viață a "conștiinței morale a românilor" (Mănescu 2012, 16). Ea a murit în aprilie 2008 la Paris, iar urna ei funerară s-a întors în România și a fost îngropată la Fălticeni. A fost decorată post-mortem cu cel mai înalt ordin național "Steaua României" în grad de Mare Ofițer (Vladimirov 2012: 31).
-
Adresa:
- Paris, France
Petru Lucinschi (n. 27 ianuarie 1940, Rădulenii Vechi, raionul Floreşti) este un politician moldovean care a deținut înalte funcții în cadrul partidului comunist în perioada sovietică, iar după 1991 a ocupat diverse posturi în cadrul noului stat independent, inclusiv pe cel de Președinte al Republicii Moldova (1997-2001). Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova, pe care a absolvit-o în 1962. Este membru al Academiei de Ştiinţe Sociale din Federaţia Rusă (Moscova), doctor în filozofie (1977). Între anii1960-1971 a deţinut funcţiile de: instructor, şef de secţie, secretar, prim-secretar al CC al ULCT din Moldova, ulterior (1971-1976) este secretar al CC al PCM. În anii 1976-1978 deţine funcţia de prim-secretar al Comitetului Orăşenesc Chişinău al PCM. În perioada 1978-1986 lucrează în calitate de şef adjunct de secţie la CC al PCUS. Din 1986 pînă în 1989 este al doilea secretar al CC al PC al Tadjikistanului. În 1989 este ales prim-secretar al CC al PCM, calitate în care a activat pînă în 1990. În 1990-1991 lucrează în calitate de secretar al CC, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, în 1991-1992 deţine funcţiile de colaborator ştiinţific superior la Institutul de Cercetări Social-Politice al Academiei de Ştiinţe din Federaţia Rusă (Moscova) şi de director executiv al Fondului de dezvoltare a ştiinţelor sociale al Academiei de Ştiinţe din Federaţia Rusă (Moscova). În 1992-1993 este ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Federaţia Rusă. La 4 februarie 1993 este ales Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a douăsprezecea, la 29 martie 1994 – Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a treisprezecea. De la 15 ianuarie 1997 pînă la 4 aprilie 2001 deţine funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. A fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM (1967-1980), deputat în Sovietul Suprem al RSS Tadjikistan(1986-1990), deputat în Sovietul Suprem al URSS (1986-1991), din 1990 pînă în 1996 - deputat în Parlamentul Republicii Moldova. În prezent este preşedinte al Fundaţiei de Studii Strategice şi Dezvoltare a Relaţiilor Internaţionale “Lucinschi”. Este cavaler al unor distincţii de prestigiu: Marea Cruce a Legiunii de Onoare (Franţa,1998), Ordinul Mîntuitorului (Republica Elenă,1999), Marele Ordin al Cavalerilor Sfîntului Mormînt (Patriarhia Greacă Ortodoxă, Ierusalim, 2000), Ordinul "Steaua României" în grad de Colan (România, 2000). În contextul prezentei colecții, rolul și atitudinea lui Lucinschi în raport cu fenomenul Noroc-ului rămân oarecum ambigui: dacă în decembrie 1970 el a jucat rolul unui funcționar vigilent din punct de vedere ideologic, tot el a fost direct implicat în a-l ajuta pe liderul Noroc-ului, Mihai Dolgan, să își recreeze trupa sub o nouă formă și o nouă denumire, Contemporanul, în 1974. Lucinschi a reflectat, de asemenea, asupra importanței acestui caz într-un interviu ulterior, pe care l-a acordat la sfârșitul anilor 2000.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova