Nicolae Dragoș (n. 26 octombrie 1932, Leipzig, județul Cetatea Albă, România, în prezent Serpnevo, rsionul Tarutino, regiunea Odesa, Ucraina) a fost principalul fondator și cel mai important activist al grupului politic de opoziție cunoscut sub numele de Uniunea Democrată a Socialiștilor (DSS). În momentul arestării sale, la 16 mai 1964, Dragoș era directorul unei școli serale în localitatea sa natală. În ciuda numelui său cu sonoritate românească, el se auto-identifica, mai curând, ca aparținând naționalității ruse. Dragoș a frecventat patru clase ale unei școli de limba română în orășelul său natal (din 1939 până în 1940 și din 1941 până în 1944), ceea ce explică buna sa cunoaștere a limbii române. Cu toate acestea, socializarea sa politică a avut loc în ultimii ani ai stalinismului și, fapt mai semnificativ, în timpul „dezghețului” lui Hrușciov. Familia sa pare să fi jucat, de asemenea, un oarecare rol în cristalizarea convingerilor sale anticomuniste. După cum a mărturisit Dragoș mai târziu într-un interviu, tatăl său a fost un anti-comunist convins și a influențat puternic viziunea sa timpurie asupra lumii. Din câte se pare, până la vârsta de 20 de ani Dragoș a citit deja Capitalul lui Marx și și-a formulat primele idei critice despre natura marxism-leninismului și despre esența regimului sovietic. După absolvirea școlii medii, Dragoș s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității de Stat din Chișinău. După cel de-al doilea an de studii, a fost transferat la Facultatea de Mecanică și Matematică a Universității de Stat din Odesa, pe care a și absolvit-o. Timp de mai mulți ani după absolvire, a predat matematica la Bulboaca, în raionul Anenii Noi din RSS Moldovenească, ceea ce demonstrează că vorbea destul de bine limba română, deoarece școala respectivă era o unitate de învățământ cu program de predare în română. În această perioadă, în jurul anului 1955, opoziția sa față de regim a devenit mai sistematică, deoarece a început să asculte emisiunile posturilor de radio străine, în special Radio Europa Liberă. După ce s-a angajat la câteva locuri de muncă temporare, la sfârșitul anilor 1950 (inclusiv pe un post de bibliotecar, ceea ce i-a permis să citească destul de mult), a devenit profesor de matematică în satul Tuzla, regiunea Odesa, situat nu departe de orășelul său natal. În timp ce se afla la Tuzla, el a făcut cunoștință cu Nikolai Tarnavskii, care urma să devină principalul său colaborator și susținător. În 1962, Dragoș s-a întors în satul său natal, Serpnevo, unde, un an mai târziu, a devenit director al unei școli serale pentru tineretul care provenea din clasa muncitoare. Ca și în alte cazuri similare, educația universitară a fost crucială pentru atitudinea sa critică ulterioară față de partidul comunist. Dragoș a mărturisit mai târziu că a citit multe lucrări de filozofie în timpul anilor de studenție, concentrându-se în principal pe evoluția conștiinței umane. Potrivit mărturiei sale din timpul procesului, el și-a creat propria sa viziune filosofică despre lume (mirovozzrenie), inclusiv cu privire la URSS, încă din 1959. El a manifestat un interes sistematic referitor la problemele politice, în special în privința chestiunilor legate de condițiile de trai ale clasei muncitoare. Astfel, Dragoș și-a dat seama de existența anumitor fenomene care subminau discursul oficial sovietic. Treptat, opiniile sale critice l-au condus pe Dragoș la ideea că regimul politic din Uniunea Sovietică necesita schimbări și îmbunătățiri semnificative. El credea că, pentru a atinge acest obiectiv, ar fi fost necesar să se creeze un nou partid politic de alternativă, care să stimuleze viața socială și să servească drept impuls pentru dezvoltarea conștiinței în rândul popoarelor URSS. Manipulând cu abilitate argumentele pe care le-a folosit pentru a se apăra în timpul procesului de judecată, Dragoș a demonstrat o bună cunoaștere a Codului Penal sovietic și a susținut că nu a consultat nici un fel de literatură „anti-sovietică”, limitându-se, de fapt, la „Istoria PCUS”, anumite broșuri accesibile în mod liber și la scrierile lui Lenin”. Condamnarea de către el a „dictaturii partidului” și pledoariile sale pentru o structură mai democratică a sovietelor, care ar trebui restabilite în deplinătatea statutului lor legal, în calitate de organe de decizie, par să fi provenit, în cazul său, dintr-o credință reală în posibilitatea unei democratizări a sistemului sovietic. Acest fapt se datora, în mare parte, atmosferei generale a dezghețului hrușciovist. Dragoș însuși a recunoscut acest lucru atunci când a afirmat, într-un interviu ulterior, că „mișcarea noastră a fost legată de dezghețul lui Hrușciov, iar noi am avut impresia că ceva a început să se miște [în țară]”. Cu toate acestea, opozița lui Dragoș față de regimul sovietic a fost mai profundă decât s-ar putea crede, luând în considerație doar strategia sa de apărare la proces. El a vorbit și despre caracterul „ilogic” al doctrinei marxiste și despre contradicțiile profunde pe care le presupunea existența unei „dictaturi” a partidului, încălcându-se astfel drepturile oamenilor muncii. Opiniile sale nu erau lipsite nici de o anumită doză de naivitate politică; el credea, printre altele, că partidul comunist ar putea accepta o provocare la luptă politică din partea DSS, fără a submina, prin aceasta, sistemul ca atare. Un alt element remarcabil al viziunilor lui Dragoș este lipsa oricăror elemente naționale sau etnice în platforma sa ideologică. Dimpotrivă, grupul de bază al susținătorilor săi includea nu numai moldoveni sau vorbitori de limba română, ci și ruși și ucraineni, ceea ce demonstrează un anumit grad de indiferență și chiar ignorare a problemei naționale, precum și accentul deosebit pus pe problemele sociale. Dragoș a fost arestat, împreună cu ceilalți membri ai grupului, în mai 1964. Procesul a avut loc la Judecătoria Supremă din Chișinău în perioada 28 august - 19 septembrie 1964. În urma verdictului, Dragoș a fost condamnat la șapte ani de muncă grea într-o colonie de corecție prin muncă din Mordovia. A fost găsit vinovat conform art. 67, partea I și art. 69 din Codul Penal al RSSM: agitație și propagandă antisovietică / participare într-o organizație antisovietică care urmărește comiterea unor crime periculoase de stat. După eliberarea sa, în 1971, Dragoș a petrecut încă un an în arest la domiciliu, în satul natal. În 1972 s-a mutat la Chișinău, unde a lucrat, în următorii doi ani, pe o linie de asamblare la o uzină mecanică locală. Din cauza implicării sale în încercarea de a ajuta pe una dintre cunoștințele sale să evadeze din localitatea de reședință forțată, care îi fusese fixată în RSSM, și să se întoarcă la Moscova, Dragoș a început să fie hărțuit de KGB în 1974. A reușit să obțină o invitație oficială în Germania. Până la urmă, i s-a permis să emigreze în Republica Federală Germania, mai târziu, în același an – 1974. După o perioadă inițială de adaptare și integrare, Dragoș a fost angajat ca profesor de matematică într-un liceu din Frankfurt pe Main, unde a predat timp de peste optsprezece ani. După emigrare, Dragoș a rămas activ în cercurile anti-comuniste din exil. Astfel, în 1981 a fost unul dintre co-fondatorii Uniunii Democrate a Emigranților Politici din URSS, care număra în jur de o sută de membri. În 1983, a publicat o carte în care a prezis prăbușirea statului sovietic în decursul următorului deceniu, în absența reformelor structurale. A mai scris și alte cărți (în special în limba rusă), cu privire la diverse probleme politice și economice contemporane. În urma unei petiții oficiale a unui membru al grupului, Vasile Postolachi, Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești a anulat sentința în cazul Dragoș, la sfârșitul lui decembrie 1988. Dragoș a fost complet reabilitat în februarie 1989. El și-a menținut convingerile anti-comuniste și a oferit mai multe interviuri presei din Republica Moldova în timpul scurtei campanii de de-comunizare din perioada 2010-2011. În aceste interviuri, el și-a prezentat pe larg și a împărtășit publicului moldovean experiența sa de disident. În prezent, Dragoș și familia sa locuiesc în Germania.
-
Adresa:
- Serpneve, Ukraine
Radu Dumitrescu este un intelectual baptist, care a semnat scrisoarea deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România cu referite la libertatea religioasă intitulată: Cultele neo-protestante și drepturile omului în România, transmisă de Radio Europa Liberă în aprilie 1977. Din cauza activității sale de opoziție, el a fost persecutat de regimul comunist și a fost concediat de la școala primară unde era angajat ca profesor (Silveșan și Răduț 2014, 64).
-
Adresa:
- București, România
Ion Dumitru, emigrat din România comunistă în 1961, a fost o personalitate a exilului românesc postbelic. Acesta s-a afirmat, în special, prin inițiativa de a înființa o editură proprie, care a devenit una dintre cele mai importante ale exilului, sub egida căreia s-a publicat o adevărată bibliotecă a emigrației române, extrem de valoroasă și utilă pentru istoria și cultura română. De asemenea, el s-a remarcat prin implicarea în acțiunile de mediatizare în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului comunist din țara natală, precum și în cele pentru respectarea drepturilor omului în România.
S-a născut la 27 august 1937 în localitatea Boteni, actualmente în judeţul Argeș. A urmat cursurile Școlii Medii Tehnice de Marină Comercială, secţia ofiţeri de punte, cursă lungă maritimă, din Constanța, pe care a absolvit-o în 1955. Începând din 1952, când a ajuns la liceu, a participat la întrunirile cenaclului literar de la Cazinoul din Constanța, condus de Grigore Sălceanu. Pasionat de poezie, începând din anii de liceu, a compus o serie de poezii, a participat la întâlnirile mai multor cenacluri, îndeosebi în Brăila, la cenaclul Hristo Botev. Cu unele dintre poeziile citite aici a debutat în ziarul local Înainte, unde a publicat și note de călătorie și reportaje. Sporadic a participat şi la cenaclurile literare din Cernavodă, Galaţi, Giurgiu, Târgu Jiu, Tulcea, Turnu Severin şi din București. Câteva texte i-au apărut și în Viaţa Nouă din Galaţi, Munca din Bucureşti şi Ramuri din Craiova.
Cum liceul l-a care s-a înscris inițial avea o durată de 3 ani, pentru completarea studiilor a urmat, în paralel, între 1954-1955, Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța. După absolvire, în 1955, a susținut examenul de admitere la Școala de literatură Mihai Eminescu din București, care ulterior a devenit o secție a Facultății de Filologie a Universității din București. Din octombrie 1955 a fost angajat ca marinar pe nave fluviale. În 1959 a fost avansat în funcţia de ofiţer stagiar fluvial, iar după examenul de Brevet pentru funcţia de ofiţer fluvial, a lucrat în calitate de secund, din decembrie 1960 până în august 1961. În anul 1959 a avut prima tentativă de a pleca din România comunistă. Angajat ca ofițer stagiar fluvial la bordul navei Johann Wallner, a fost suspectat că ar avea intenții să fugă în RFG, motiv pentru care a fost debarcat la Bratislava și trimis în țară cu trenul. Pe acest fond, a fost detașat disciplinar pe ambarcațiuni fluviale de pe Dunărea de Jos și din Delta Dunării. În 1961 a fost numit ofițer secund pe o navă de mici dimensiuni a companiei NAVROM, care avea curse spre RFG, la Regensburg. Astfel că în timpul unei deplasări din august 1961 a hotărât să nu mai revină în țară. O perioadă a petrecut-o în lagărul de refugiați de la Zirndorf, unde a solicitat azil politic autorităților vest-germane. Inițial, solicitarea i-a fost refuzată, însă cu ajutorul unei asociații a românilor din exil, Asociația Românilor Liberi din Germania, a contestat decizia în justiție și a câștigat. La 2 februarie 1962 a primit azil politic și s-a stabilit la München. În perioada de acomodare, primele activități desfășurate au constat în muncă necalificată: șlefuitor de lentile și paznic de noapte la hotel.
În acest timp, a început să interacționeze cu românii din străinătate și să se implice în activitățile exilului. Pe acest fond, în 1964 a fost angajat la Radio Europa Liberă, ca redactor la compartimentul de documentare, unde și-a desfășurat activitatea 31 ani, până în 1995. De asemenea, a fost membru fondator al cenaclului Apoziția din München, unul dintre cele mai importante și cunoscute cenacluri literare din exilul românesc postbelic. O altă inițiativă extrem de importantă și esențială exilului care i-a aparținut a fost înființarea la München a Editurii Ion Dumitru (Jon Dumitru Verlag), înregistrată oficial în 1976, dar care funcționat de la mijlocul anilor 1960. La această editură a apărut un număr semnificativ de lucrări ale românilor din străinătate, printre care și propriile volume. Una dintre cele mai importante cărți ale lui Ion Dumitru publicată în exil, în 1969, și prin care s-a afirmat în mod special între românii din emigrație este Forme de etnocid în URSS: Un plan sistematic de rusificare forțată a Basarabiei și Bucovinei de Nord. În esență, acest volum reflectă modul în care exilul românesc a acționat pentru a conserva, cel puțin printre cei plecați din România, memoria teritoriilor românești ocupate de URSS, Basarabia și Bucovina. Aceeași editură a mai tipărit, pe cont propriu sau în colaborare, și câteva ziare și reviste ale exilului precum: Apoziția (revista cenaclului cu același nume), Dialog (unde au apărut în anii 1980 scrisorile critice trimise la RFE de disidenții din România), Săptămâna müncheneză, Limite, Curentul și Correspondances. Drept urmare, aceasta poate fi considerată cea mai importantă editură a exilului românesc anticomunist, care a adus o contribuție substanțială culturii românești, tipărind o adevărată bibliotecă a emigrației române.
Încă din 1964 Ion Dumitru s-a remarcat în presa exilului, unde a publicat, până la prăbușirea regimului comunist din România, poezii, proză și articole despre situația din țara de origine. Activitățile desfășurate de acesta au avut atât un caracter cultural, publicistic, religios, social, cât și politic. A fost colaborator al mai multor publicații românești din străinătate printre care: Revista Scriitorilor Români, Cuvântul Românesc, Stindardul, Cuvântul în exil, Buletinul Asociației Românilor Liberi din Germania și Berlinul de Vest, Drum, America, Acțiunea Creștin Socială Română. În aceeași ordine de idei a activităților întreprinse de Ion Dumitru în exil, merită amintit și faptul că a fost fondator și secretar al societății Fondul de ajutor al românilor din Germania (din 1972), membru fondator al Asociației Scriitorilor Români și Germani din Bavaria (München).
După prăbușirea regimului comunist din România, Ion Dumitru a revenit de multe ori în țară, fără a se stabili aici definitiv. A făcut parte din Consiliul de Garanție Morală al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc, organism care reunea personalităţi ale exilului românesc. Rămas la München, a continuat să se implice într-o serie de activități culturale ale românilor din Germania și să-și publice propriile cărți. Astăzi, la 81 ani, este încă foarte activ în comunitatea românilor din Germania, participând în continuare cu lucrări la sesiunile științifice.
-
Adresa:
- München, Munich, Germany
Gyula Dávid s-a născut în 1928. Dávid este istoric literar, editor, traducător și autor de manual. În perioada 1991–1999 a fost președintele Societății Maghiare de Cultură din Transilvania, mai târziu a fost ales președinte de onoare.
-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Péter Egyed (Cluj, 6 Aprilie 1954 – ), filosof, scriitor, poet, critic, eseist maghiar din Transilvania. Părinții săi sunt istoricul Ákos Egyed și pedagogul Emese Fábián. Sora sa este istoricul literar, poetul și profesorul universitar Emese Egyed. El a absolvit liceul în orașul său natal, iar după serviciul militar, în perioada 1974-1978 a urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. La începutul carierei sale, între 1978 până în 1980, Péter Egyed a fost profesor la Grupul Școlar Auto Timișoara, iar în perioada 1980-1990 a lucrat ca redactor la Editura Kriterion din Cluj-Napoca. Din 1973, el a publicat poezii, critică literară, eseuri, la început, în principal, în revistele Echinox și Korunk (Epoca noastră). Între anii 1974 și 1978, Péter Egyed a lucrat ca redactor pentru paginile maghiare ale publicației studențești din Cluj, Echinox. El a fost un reprezentant al celei de-a treia generații Forrás (Sursa).
Potrivit mărturiei din volumul său din seria Forrás din 1978, intitulat A parton lovashajnal (Răsărit ecvestru pe mal), poezia sa se caracterizează printr-o predispoziție puternică spre filosofie, prin afișarea paralelă a problemelor vitale ale omului și a problemelor specifice vieții de aici. Analizele și eseurile lui - printre care se remarcă eseul introductiv din 1979 pentru volumul lui György Bretter, intitulat “Itt és mást” (Aici și altul) - subliniază sensibilitatea și o atitudine critică hotărâtă față de rolul colectiv al filosoficului. El a fost preocupat de semiotica literară și a fost unul dintre cei mai influenți creatori de literatură și filosofie maghiară contemporană.
După schimbarea regimului, din 1990 Péter Egyed a fost profesor la Facultatea de Istorie și Filosofie de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În 1998, el a obținut doctoratul în filosofie politică. Egyed a lucrat ca lector, iar începând cu anul 2000 ca și conferențiar, iar din 2003 ca profesor universitar, temele sale de cercetare acoperind filosofia libertății, filosofia drepturilor omului și istoria filosofiei maghiare. În decursul deceniilor, în afara studiilor sale și articolelor profesionale, numeroasele sale cărți publicate au acoperit diferite genuri și au primit, de asemenea, mai multe premii literare.
-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania