Ion Raţiu (n. 6 iunie 1917 la Turda – d. la 17 ianuarie 2000 la Londra) provine dintr-o familie greco-catolică cu origini nobiliare, care s-a afirmat în decursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea în cadrul mişcării pentru emancipare politică a românilor din Transilvania. Tatăl său, Augustin Rațiu, a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi primar al oraşului Turda. După ce a finalizat studiile de drept la Universitatea din Cluj în 1938, Raţiu a lucrat într-un cabinet de avocatură. În februarie 1940, s-a angajat la Ministerul de Externe, iar două luni mai târziu a fost trimis în misiune la Legaţia României din Londra, ocupând funcţia de “cancelar diurnist”. În acea perioadă ministru al României la Londra era unchiul său Viorel Virgil Tilea, diplomat şi personalitate a Partidului Naţional Ţărănesc. Cunoscut pentru ostilitatea sa faţă de Germania Nazistă, Tilea a fost îndepărtat din funcţie în septembrie 1940, după instalarea statului naţional-legionar. Raţiu a demisionat şi el din funcţia pe care o deţinea la legaţia României la Londra şi a solicitat azil politic în Anglia. Rămas în Marea Britanie după demisie, tânărul Raţiu a obţinut o bursă la St. John’s College din Cambridge, unde a studiat ştiinţele economice în decursul următorilor trei ani. În 1957, Raţiu şi-a început propria afacere în domeniul transporturilor maritime.
Instalarea regimului comunist în România l-a făcut pe Raţiu să ia decizia de a nu se mai întoarce în ţară atât timp cât ţara era sub dictatură. S-a implicat încă din anii 1940 în structurile ogranizatorice ale exilului românesc din Occident. A făcut parte a Comitetului Executiv al “Mişcării Românilor Liberi”, organizaţie din exil care s-a opus după 1940 alianţei României cu Germania Nazistă. A fost preşedinte fondator al Asociaţiei Studenţilor Români din Marea Britanie. Mai târziu, s-a numărat printre membrii fondatori ai asociaţiei Amnesty International, care a avut un rol important în lupta împotriva încălcării drepturilor omului de către regimurile comuniste din Europa de Est. A fost unul dintre principalii iniţiatori ai asociaţiei din exil denumite Uniunea Mondială a Românilor Liberi , al cărei preşedinte a fost ales în 1984 cu ocazia primului congres de la Geneva al organizaţiei. Această organizaţie a fost una dintre structurile exilului românesc, care s-a remarcat prin luări de poziţie împotriva încălcărilor de către regimului comunist din România a drepturilor omului şi a încercat să unifice cercurile exilului românesc în jurul valorilor democratice. În timpul revoluţiei din România din 1989, Raţiu a lansat o campanie de ajutorare a României, care ieşea dintr-o perioadă de penurie gravă nu doar a bunurilor de consum, dar şi a medicamentelor. După 1989, Ion Raţiu a ales să se întoarcă în ţară şi să participe la procesul de democratizare a României. A contribuit la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, partid istoric din perioada interbelică, sub titulatura de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). În anul 1990, a candidat fără succes la preşedenţia României din partea PNŢCD. A obţinut însă mandate de deputat în Parlamentul României cu ocazia alegerilor din 1990, 1992 şi 1996.
Raţiu a început imediat după rămânerea sa în Marea Britanie activitatea de ziarist, fiind în anii 1940 corespondent al agenţiei de ştiri americane International News Service. De asemenea, între anii 1940–1951, a fost colaborator al postului de radio BBC, iar în perioada 1952–1955 asistent de program al BBC. În decursul anilor 1950 a colaborat şi cu alte posturi de radio occidentale precum Radio Free Europe şi The Voice of America. În 1955, a început să publice buletinul de ştiri săptămânal în limba engleză intitulat Free Romanian Press, dedicat informării mediilor occidentale despre situaţia din România. Raţiu a fost un apreciat analist politic al regimului comunist din România, în special, şi al situaţiei din Blocul Sovietic, în general. Expertiza sa în problemele regimurilor comuniste s-a concretizat cu publicarea în 1957 a lucrării Policy for the West, o analiză critică a politicii Occidentului faţă de Blocul Sovietic. În 1975, când Ceauşescu încă se bucura de binevoinţa ţărilor occidentale, Raţiu a publicat eseul Contemporary Romania, în care demonta o serie de clişee pozitive prin care presa şi mediile politice percepeau regimul Ceauşescu. Una dintre cele mai apreciate lucrări ale lui Raţiu intitulată Moscow Challanges the World a apărut în 1986 la editura Sherwood din Londra. Lucrarea, redactată într-o primă formă la sfârşitul anilor 1940, reprezintă o analiză complexă a sistemului politic, economic şi social din ţările Blocului Sovietic, precum şi a originilor sale ideologice, dar şi o pledoarie pentru valorile democratice.
-
Adresa:
- London, United Kingdom
Pierre Rosetti s-a născut la București, în august 1927, într-o familie de intelectuali români, o familie istorică, care contribuit seminificativ la construirea României moderne. Tatăl său, Ion Rosetti (1893-1971), care a urmat liceul și Facultatea de Drept la Paris, a fost avocat și profesor universitar la Universitatea din București. În 1950 a fost exclus din învățământ, fără nici o pensie, din cauza faptului că studiase într-o țară opusă ideologic României comuniste, Franța. Pierre Rosetti a absolvit liceul Dimitrie Cantemir din capitală şi a intrat la Facultatea de Mine şi Metalurgie din cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti. La momentul instaurării regimului comunist în țară, în 1948, era student în anul doi. Pe fondul problemelor pe care începuse să le aibă în facultate din cauza "originii nesănătoase," a decis să fugă din țară, împreună cu doi colegi, pe Dunăre, prin Iugoslavia. După aproape un an de zile petrecut în închisorile iugoslave și bulgare, a reușit să ajungă în Franța. Acolo și-a continuat studiile la École Nationale Supérieure des Mines de Paris, specializarea inginerie. A lucrat în domeniile industrie minieră, metalurgie (oțeluri speciale, aliaje), industrie textilă, electricitate și electronică. În 1967-1968 a fost naturalizat cetățean francez.
-
Adresa:
- Paris, France
Zoltán Rostás (n. 28.12.1946, Odorheiul Secuiesc) este actualmente Profesor Emeritus și coordonator de doctorate la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. A absolvit Facultatea de Filozofie și Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și este doctor în filozofie al aceleiași facultăți, cu specializarea filozofia valorilor, a culturii și a istoriei. Are o bogată experiență jurnalistică; înainte de 1989 a fost angajat sau colaborator la televiziune și radio, precum și în presa scrisă. Este membru în Societatea Sociologilor din România, Societatea de Antropologie Culturală din România, Centrul de Cercetare Regională și Antropologică din Miercurea Ciuc, Asociația Profesioniștilor din Relații Publice. De asemenea, este membru în Association for Education in Journalism and Mass Communication (SUA); European Association for the Advancement of Social Sciences (Austria) și Société des Europénistes, Bruxelles.
Zoltán Rostás este un autor renumit în spațiul cultural românesc. Înainte de 1989 a publicat doar volumele Visszajátszás (Conexiune inversă) și Kétely és kísérlet (Dubiu și experiment). Începînd cu anul 2000, însă, proiectele sale editoriale s-au succedat într-un ritm amețitor, odată ce autorul a început, pe de-o parte, să pună în valoare interviurile realizate înainte de 1989 prin publicarea ca atare sau prin realizarea unor monografii pe baza lor, iar pe de altă parte, să realizeze împreună cu studenții săi noi proiecte bazate pe istorie orală. Lista volumelor sale care au fructificat sau extins cercetările din anii 1980 cuprinde: Monografia ca utopie: Interviuri cu Henri H. Stahl (2000); O istorie orală a Școlii Sociologice de la București (2001); Chipurile orașului: Istorii de viață din București – Secolul XX (2002); Sala luminoasă: Primii monografiști ai școlii gustiene (2003); Secolul coanei Lizica: Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga – Jurnalul din perioada 1916-1918 (2004); Atelierul gustian: O abordare organizațională (2005); Parcurs întrerupt: Discipolii din anii '30 ai Școlii gustiene (2006); Dialog neterminat (împreună cu Ioan Mihăilescu) (2007); Strada Latină nr. 8: Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală “Principele Carol“ (2009). Printre volumele de istorie orală realizate împreună cu studenții săi se numără: Istorie la firul ierbii: Documente sociale orale (împreună cu Sorin Stoica) (2003); Televizorul în "micul infern" (împreună cu Sorin Stoica) (2005); Tur-retur: Convorbiri despre munca în străinătate, 2 vol. (împreună cu Sorin Stoica), (2006); Activişti mărunţi (împreună cu Antonio Momoc) (2007); Cealaltă jumătate a istoriei: Femei povestind (împreună cu Theodora-Eliza Văcărescu) (2008); Jurnal de cămin (împreună cu Sorin Stoica) (2008); Tânăr student caut revoluţionar (împreună cu Florentina Ţone), vol. I – 2011, vol. II – 2012; Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori (împreună cu Antonio Momoc) (2013). Zoltán Rostás este, de asemenea, autor a zeci de studii, articole, documente și lucrări cu caracter științific publicare în reviste de specialitate.
Pasiunea lui Zoltán Rostás pentru istorie orală ca metodă de a produce documente pentru o istorie socială este timpurie, dar nu de la început conștientizată și numită ca atare. ” Eu știam să stau de vorbă cu oamenii, de diverse categorii. Îmi plăcea să vorbesc cu ei, îmi plăcea să îi ascult. Mai apoi, legat de pasiunea mea pentru istorie orală, am ajuns în presă și acolo abilitatea mea de a face interviuri cu oameni a fost și mai mult cultivată. A fost important că am lucrat și în presa scrisă, și la radio, și la televiziune. Aș putea spune că, privind lucrurile din perspectiva istoriei sociale și a ceea am făcut eu în acest domeniu, am avut un antrenament riguros, din mai multe direcții.” Activitatea sa profesională, precum și formația de sociolog au constituit, în moduri diferite, resorturi care l-au împins către pasiunea pentru realizarea unor interviuri aprofundate, care să redea povești de viață. “Legat de presă și de ceea aveam eu în minte să fac, mi s-a părut de la bun început că presa este un cadru foarte restrâns. Eu doream să fac interviuri mari. Pentru orice fel de presă aș fi lucrat, ele erau drastic tăiate – chiar dacă nu erau cenzurate. Nu putea intra decît foarte puțin. Ca urmare a pregătirii mele sociologice, eram mult mai înclinat să aflu ce părere are cel cu care stau de vorbă, decît să îmi expun propria-mi părere.”, povestește Zoltán Rostás.
Legat de momentului specific care a declanșat interesul său pentru istorie orală, menționează congresul mondial al istoricilor organizat în România lui Ceaușescu, subliniind că această primă întîlnire profesională cu metoda de cercetare care va genera colecția sa s-a datorat pe de-o parte hazardului, iar pe de altă parte, curiozității sale intelectuale: ”Anul 1980 este momentul de cotitură. Și pentru mine, și pentru pasiunea mea. Atunci s-a ținut un mare congres de istorie la București. Era un congres regulat, care s-a întîmplat să se țină atunci la noi în țară. A fost ceva cu adevărat impresionant atunci. Eu m-am dus acolo urmîndu-mi pasiunea: mă gîndeam să fac interviuri, tot felul de interviuri. Cum spuneam: era un mediu foarte ofertant și din acest punct de vedere. Așa s-a și întîmplat: am făcut o mulțime de înregistrări. Și într-una din zile mi-am zis că atunci, în acea zi anume, nu voi mai face nici o întregistrare, eram și foarte obosit de la acest efort. Și mi-am mai spus: caut o secțiune unde se țin comunicări pe o temă despre care nu am nici o idee și merg să audiez acolo. Și m-am dus! Era chiar secțiunea dedicată istoriei orale. Chiar țin minte că atunci cînd am citit afișul cu anunțul detaliilor legate de această secțiune mă gîndeam în sinea mea: este vorba despre istoria oralității sau e vorba despre altceva? Acolo am aflat că e vorba despre un interviu intensiv, făcut nu cu oameni tineri, ci cu oameni în etate, că acest interviu are o metodologie bine pusă la punct și că, în Vest cel puțin, se practică de cîteva decenii. Mă rog: mai ales de cînd e magnetofonul. Stenografierea merge și nu merge aplicată pe istorie orală , pentru că documentul care rezultă din stenograme (Henri H. Stahl, pe care l-am cunoscut bine, făcea așa ceva; tatăl său fiind stenograf șef la Parlament) este mult mai sărac decît interviul. Acolo, pe bandă, e și vocea acelui om; iar vocea cuiva este foarte prețioasă, pentru că este unică și irepetabilă.”
Pregătirea lui de sociolog a jucat un rol decisiv în decizia de a se angaja în acest proiect intelectual interesant numai din pură curiozitate pentru studiul unui subiect și fără certitudinea că va vedea vreodată ceva publicat. ”Istoria orală a luat avînt tocmai datorită nevoii de istorie socială! E istoria acelor oameni care nu apar în arhivele oficiale, istoria oamenilor despre care nu există documente detaliate cu privire la viața lor, la reperele fundamentale ale vieții acestora. Și ceea ce a fost izbitor pentru mine încă de la începuturile acestui proiect personal este faptul că, deși ne aflam în comunism și întrucît istoria orală și istoria socială se ocupă mult cu cercetarea condiției marginalilor, aveam la îndemână, de fapt, foarte mulți marginali. Comunismul, deși în teorie spunea ceva, în practică și în realitate, producea foarte mulți marginali. Cine nu era la putere era în comunism, de fapt, un marginal. Or, în comunism, foarte puțini aveau, de fapt, puterea!” Un alt fel de a privi istoria și societatea comunistă decît o făcea discursul oficial a fost una dintre mizele fundamentale ale demersului de istorie orală și istorie socială practicate de Zoltán Rostás. Pentru că ”istoria socială e de fapt, o influență a antropologiei și a sociologiei asupra studiului istoric. Și, de aici, decurg specii noi de istorie: aceasta nu mai e doar un studiu asupra elitelor, asupra puterii, asupra ’politicii mari,’ asupra marilor evenimente care au în centru lor elitele și puterea, ci este altceva.”
Există două momente biografice cu mare încărcătură emoțională pe care le menționează Zoltán Rostás în legătură cu relația sa, extrem de personală, pe care o are cu istoria orală și istoria socială. Primul ține de momentul inaugural al asumării acestei vocații și care este direct legat de comunitatea maghiară din care face parte, implicit și de regiunea geografică dominată de această comunitate etnică: ”Am avut în minte un proiect la un moment dat, ceva care să fie ca un fel de radiografie a elitei politice a unui raion în interviuri pe perioada unui deceniu (1950-1960). Primul secretar, președintele Sfatului Popular Raional și o mulțime de activiști, activiști mărunți cum le-am spune azi. Un raion din regiunea autonomă maghiară. Toți erau maghiari. De ce am vrut eu asta? Pentru că, imediat după descoperirea istoriei orale, am vrut să fac primele încercări, primele interviuri cu tata, dar el a murit, la numai o săptămână după ce îi spusesem despre intenția mea. În memoria tatălui meu, am făcut acele înregistrări care dau radiografia elitei politice a acelui raion. E raionul în care stătea tatăl meu și în care și eu, pe cînd eram copil, am stat. Așadar, în istoria orală am plecat de la mine, de la originile mele aproape. În istoria comunismului românesc s-au scris foarte multe cărți despre elita mare. Dar comunismul se baza pe activistul mărunt, așa cum erau și cei din raionul în care am locuit și eu, și tatăl meu. Am făcut și o carte despre activiștii mărunți după 1989.”
Al doilea este legat de un moment de cotitură din viața lui Zoltán Rostás, un accident cerebral despre care spune că, în cele din urmă ”a fost ceva bun” pentru el pentru că practic l-a determinat să pună în valoare interviurile realizate înainte de 1989: ” Accidentul cerebral pe care l-am avut în 1995 a fost, în cele din urmă, bun pentru mine și a fost bun pentru istoria orală. O boală mare te pune pe gînduri, cum se spune. Te întoarce la tine. Eram paralizat aproape pe jumătate, nu puteam să vorbesc, nici să scriu. Doi ani aproape că am fost scos din circuit. Mă recuperam în acele luni, mă recâștigam pe mine însumi concentrîndu-mă din ce în ce mai mult asupra istoriei orale. Îmi spuneam că nu este nimic pierdut, fiindcă aveam la îndemână, lângă mine, o comoară mare. Ei bine, comoara aceasta de istorie orală pe care eu o strînsesem de-a lungul anilor aproape că m-a tras de mînă din problema mea gravă. Este, într-un fel, salvatoare, vindecătoare. După aceasta, au început să îmi apară mai multe cărți cu un impact foarte mare. Atunci venise timpul pentru acest tip de document de istorie orală, pentru acest tip de interviu, adînc, non-ideologic, nu dintr-o perspectivă a unei victime a comunismului, ci un interviu care povestea foarte amănunțit o viață de om sau alta.”
În arhiva pe care o are acasă, Zoltán Rostás știe că mai sunt încă 20-30 de cărți care ar putea să fie făcute pe baza prețioaselor mărturii înregistrate pe benzile sale de magnetofon. ”Știu că am acolo o comoară. De fapt, comora mea este una în două sensuri: întîi, că am salvat vocile și poveștile acelor oameni; apoi, pentru că este încă foarte mult de prelucrat din ceea ce am acasă,” conchide el.
Zoltán Rostás a avut ocazia să se familiarizeze cu tema proiectului COURAGE și să reflecteze la propria activitate de a realiza interviuri de istorie orală înainte de 1989 prin prisma întrebărilor de cercetare la care și-a propus să răspundă acest proiect. Referitor la perioada în care au fost lucrate marea majoritate a documentele care se regăsesc și astăzi în colecția sa privată, anii 1980 în România comunistă, subliniază cît de important era să poți evalua limitele sistemului politic pentru a ști în ce măsură exista o oarecare toleranță: ”Eram destul de conștient cam din perioada studenției în ce regim politic constrîngător trăiesc. Nu am fost un disident, dar am încercat, cît de mult s-a putut, să mă sustrag contrîngerilor regimului. De fapt, pot să spun că am o raportare la comunism mai mult ca istoric decît ca participant. Știam de la bun început că eram mințiți. Și a devenit o mare minciună, pentru că a devenit sistem. Nu am prevăzut că sistemul comunist vă cădea atît de radical cum s-a întîmplat în 1989, dar, chiar la începutul muncii mele de istorie orală, eram convins că sistemul se va înmuia așa de mult încît, chiar dacă nu va cădea, voi putea cîndva să public aceste interviuri. Scăzuse, în ultimele decenii, foarte tare credința în comunism, nu mai exista acea raportare la el afectivă, ca la un ’ideal.’ În Ungaria sau în Polonia se putea publica așa ceva în anii 1980 – și eu știam prea bine aceasta. Ce făceam eu cînd mergeam să iau interviuri, era treaba mea. Regimul nu m-a interzis, dar nici încurajat, era ceva tolerat. Am spus tot timpul tot din ce făceam la orice om. Asta a fost tehnica mea de a evita o curiozitate prea mare din partea Securității.”
Pasiunea lui Zoltán Rostás din timpul comunismului, care a înflorit în spațiul gri al toleranței permise de regim, s-a transformat în profesie după căderea acestui regim. Înainte de 1989, activitatea de cercetător în domeniul istoriei orale era una de pionierat pentru România. După 1989, Zoltán Rostás a devenit unul dintre personajele cheie care au determinat instituționalizarea istoriei orale. Cărțile sale au avut numeroase ecouri publice, eminamente pozitive. De asemenea, au fost organizate zeci de seminarii și conferințe publice care au gravitat în jurul tematicii și a metodei lui Zoltán Rostás pentru istoria orală și istoria socială. Există deja 10 volume publicate, care au fost lucrate împreună cu studenți care utilizează această metodă de cercetare în domeniul istoriei orale și a istoriei sociale. Din 2000 pînă în prezent, cel puțin 250 de studenți au făcut anual cercetări avansate în conformitate cu această metodă de lucru. În privința rolului său în instituționalizarea istoriei orale ca metodă de cercetare în istoria socială, Zoltán Rostás spune: ”Nu am inventat eu instituția care stă într-o singură persoană. În comunism, au fost cîțiva asemenea oameni – instituție. Au fost oameni foarte pasionați de ceea ce făceau, în primul rînd. Eu, ceea ce am făcut, a fost din pasiune. Aceasta a fost motorul meu. Chiar și, dacă se poate spune așa, finanțatorul acestui tip de proiect. Am fost susținut de pasiunea mea. Nu am cerut bani pentru aceste sute sau mii de ore de înregistrări; le-am făcut din pasiune. Ceea ce am învățat atunci, înainte de 1989, am folosit și după revoluție. Ceea ce am făcut eu împreună cu echipa mea numită ’Cooperativa Gusti’ este inspirat din ceea ce am făcut înainte de 1989. În plus: e o producție de sociologie românească făcută fără nici un ban de la Academie, Universitate etc. Cel mai important e să te bazezi pe tine. Și, dacă reușești să aduci lîngă tine și cîțiva oameni cu care să lucrezi împreună – nu să îi conduc, fiindcă eu nu mi-am dat sarcina să îi conduc -, atunci acest fapt este foarte important.” Activitatea sa de conservare a memoriei școlii de sociologie întemeiate de Dimitrie Gusti și, în același timp, de îndrumare a unei noi generații de studenți, poate fi urmărită inclusiv în limbile engleză și franceză, pe portalul http://www.cooperativag.ro/
-
Adresa:
- București, România
Hans Otto Roth a fost unul dintre cei mai proeminenţi politicieni şi jurnalişti ai minorităţii germane din România, care s-a remarcat prin opoziţia sa afirmată public faţă de mişcarea nazistă din rândul germanilor din România, precum şi faţă de regimul comunist.
Hans Otto Roth s-a născut la Sighişoara în 29 aprilie 1890 într-o familie din burghezia săsească. Urmând tradiţia tatălui care a fost avocat, Roth a studiat dreptul la universităţile din Budapesta, Viena, Berlin şi Zürich între anii 1908 şi 1912, iar în 1913 a obţinut doctoratul în ştiinţe juridice la Universitatea din Budapesta. Între 1915 şi 1917 a luat parte la Primul Război Mondial ca soldat în armata austro-ungară. În timpul ultimului an de război a fost membru al redacţiei ziarului Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt (“Cotidianul transilvănean german”). După terminarea războiului, Roth s-a implicat în viaţa politică şi a fost ales de zece ori deputat în parlamentul României între anii 1919 şi 1938. În perioada 1932-1949, Roth a fost curator general al Bisericii Evanghelice C.A. din România (Landeskirchenkurator). Cea mai notabilă acțiune a sa în această poziţie a fost opoziția din 1940 contra preluării şcolilor confesionale de către Grupul Etnic German din România.
Între anii 1931 şi 1934, Roth a ocupat funcţia de preşedinte al Organizaţiei minorităţilor germane din Europa (Verband der deutschen Volksgruppen in Europa). Din această poziţie a protestat faţă de politica Germaniei naziste faţă de evrei în timpul unei audienţe la Hitler din iunie 1933, când a argumentat că aceasta va afecta statutul minorităţilor germane din Europa de Est (Kroner 2016). Din cauza atitudinilor sale anti-naziste, Roth a fost înlăturat în 1940 din viaţa politică a comunităţii de către conducerea Grupului Etnic German din România. După ieşirea României din alianţa cu puterile Axei în 23 august 1944, Roth a preluat împreună cu viitorul episcop Friedrich Müller conducerea minorităţii germane din România şi l-a obligat pe episcopul filo-nazist Wilhelm Staedel să renunţe la funcţie. După 23 august 1944, Roth a susţinut necesitatea denazificării minorităţii germane din România, însă, în acelaşi timp, s-a opus abuzurilor comise de autorităţile sovietice şi române în timpul unor acţiuni precum deportarea la muncă forţată în URSS a celei mai mari părţi a populaţiei adulte din rândul germanilor din România sau confiscarea proprietăţilor acestora. Numeroasele memorii trimise de către Roth decidenţilor politici sau instituţiile însărcinate cu punerea în aplicare a măsurilor represive dovedesc atitudinea sa anti-comunistă. În iulie 1948, Roth a fost arestat din motive politice şi închis pentru șase luni, sub pretextul că sub președinția lui ar fi existat nereguli în conducerea Băncii Generale de Economii din Sibiu (Hermannstädter Allgemeine Sparkasse). După o scurtă perioadă în care a fost eliberat, Roth a fost arestat din nou în 1952 şi a murit într-un lagăr de internare în aprilie 1953.
Romulus Rusan (n. 13 martie 1935, Alba Iulia – d. 8 decembrie 2016, București) a fost un scriitor român, care s-a remarcat îndeosebi și a rămas în memoria colectivă prin activitatea sa postcomunistă de recuperare a trecutului comunist. A fost fondator al organizației neguvernamentale Academia Civică și director al Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, pe care l-a inițiat împreună cu Ana Blandiana. Absolvent de studii politehnice, Rusan a debutat literar în 1954, în revista Steaua din Cluj, cu articole de critică literară. A fost redactor al cîtorva publicații regionale și, pentru aproape două decenii, a ținut, săptămînal, cronica cinematografică în revista România literară. În două rînduri – 1964 și 1982 – a fost premiat, pentru proză, de către Uniunea Scriitorilor din România. Este autorul a peste zece volume de proză scurtă, cronică de călătorie și film.
Personalitate marcantă a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Rusan a co-organizat cu Ana Blandiana seria Școlilor de Vară de la Sighet (1998-2014) și a Zilei Porților Deschise, cînd sînt comemorate victimele comunismului. Înainte de orice altceva, activitatea lui Rusan este legată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului, al cărui director științific a fost pînă la moartea sa în 2016. În această calitate a scris, editat și coordonat mai multe cărți esențiale de istorie recentă, toate publicate la editura Fundației Academia Civică. Dintre acestea se pot menționa: Cronologia și geografia represiunii comuniste: Recensământul populației concentraționare (2007); România în timpul războiului rece (2008); Sfârșiți odată cu trecutul negru (2010); Morți fără morminte în Bărăgan (2011); Cartea morților (2013). Cea mai importantă contribuție a sa este probabil estimarea numărului total al victimelor comunismului românesc la circa două milioane. Proiectul ”Recensământul populației concentraționare. 1945-1989,” pe care l-a coordonat, s-a bazat pe studiul statistic a 86.000 fișe de încarcerare ale deținuților politici. Banca de date, completată și folosită de-a lungul întregii perioade de realizare a Memorialului, mai cuprinde cca 10.000 certificate de deces în închisori și lagăre și cca 17.000 decrete de grațiere. Rusan a fost și membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006). În cadrul Raportului Comisiei a scris capitolele ”Cronologia și geografia represiunii comuniste” și ”Recensământul populației concentraționare. 1945-1989,” care au apărut și separat în mai-sus menționatul volum cu același titlu de la Editura Fundația Academia Civică, colecția ”Ora de istorie,” (2007).
Rusan a avut un rol decisiv în conceperea și coordonarea programului editorial al Fundației Academia Civică. A realizat 7 colecții distincte, la care se adaugă cărți publicate și în afara colecțiilor, peste 120 titluri de carte și peste 45.000 de pagini. Cele 10 simpozioane internaționale de la Memorialul Sighet au generat seria ”Analele Sighet,” care a constituit o sursă de primă importanță în constituirea și organizarea colecției muzeale de la Sighet prin cele zece volume cu peste 7300 de pagini (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/analele-sighet/). O a doua colecție importantă și cu o durată lungă de viață s-a născut după cîțiva ani sub numele de ”Biblioteca Sighet.” Această serie, care numără peste 20 de titluri, include fie antologii tematice, fie cărți cu unul sau cu doi autori. ”S-a născut,” relatează Romulus Rusan, ”din sugestiile și colaborările lor, ale oaspeților noștri cunoscuți și, mai degrabă, necunoscuți, care ne căutau, ne dădeau idei, manuscrise, biografii.” Aici se regăsesc, de altfel, cărți care poată semnături internaționale prestigioase, precum Dennis Deletant sau Thiery Wolton (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/biblioteca-sighet/). O a treia serie a direcției editoriale a Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului este intitulată ”Documente,” și cuprinde peste zece volume care au rolul de a completa studiile, reportajele politice, memoriile și monografiile care s-au tipărit în colecția ”Biblioteca Sighet.” Potrivit lui Rusan, cărțile din seria ”Documente” se focalizează asupra actelor ”ce reușiseră să scape din nemărturisita, dar reala cenzură a arhivelor”(http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/documente/). ”Ora de istorie” este o altă colecție inițiată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului sub conducerea lui Rusan. Ea se adresează în mod prioritar tinerilor. Pe de o parte, menționa Romulus Rusan, inițierea unei asemenea colecții se baza pe observația că ”pregătirea istorică a scăzut de la an la an, pe măsură ce curricula s-a degradat, impunînd niște manuale inutil de sterile”. Pe de altă parte, spunea același Romulus Rusan, ”prin cronologiile și textele sumare, dar pline de informație, aceste cărți oferă elevilor de azi un minim de cunoștințe de istorie recentă (care este binevenită uneori chiar părinților)” (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/ora-de-istorie/). Alături de aceste colecții cu mai multe titluri, există și altele, sub aceeași tutelă a centrului și coordonare a lui Rusan, dar de dimensiuni ceva mai mici: ”Interval,” ”Viața cotidiană,” ”Comemorări” și ”Multimedia”. De asemenea, la Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului există o mică bibliotecă alcătuită din cărți care sunt ”în afara colecțiilor”, cu titluri semnate, între alții, de Dennis Deletant, Corneliu Coposu, Vladimir Bukovski. ”Capodopera acestei secțiuni este monumentalul tom Cartea Morților (880 de pagini), prima listă cu zeci de mii de jertfe umane din perioada postbelică, argumentată cu un minuțios studiu introductiv”, menționează Romulus Rusan.
Început ca un departament de istorie orală, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului a individualizat această direcție de cercetare și în cadrul unei colecții de carte distincte, intitulată chiar ”Istorie orală.” Este, menționează Romulus Rusan, ”cea mai productivă colecție, ea reușind să fructifice epic și tematic miile de ore de înregistrări din primii ani, precum și conferințele și dezbaterile, fermecătoare prin inocența lor, dintre profesori și elevi, la Școlile de Vară începute în 1998. Întrucît baza de documente, scrise și audio, care se regăsesc în patrimoniul Fundației Academia Civică este una uriașă, e previzibil că în această colecție vom avea multe titluri de-acum înainte” (http://www.memorialsighet.ro/prod-cat/ro/libraria/istorie-orala/). De fapt, remarcabila arhivă de istorie orală realizată de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului numără pînă acum aproximativ 3.600 de intrări/ înregistrări, însumînd mai bine de 6.400 de ore. Rusan este și editorul primului compendiu de istorie orală al perioadei 1944-1989, cu peste 600 de autori. În plus, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului pe care l-a coordonat a adunat o arhivă cu peste 10.000 de fotografii, acestea fiind atît alb-negru, cît și color, în format clasic și, parțial, în format digital. Arhiva de documente a aceluiași centru numără 1.540 de dosare (cu peste 20.000 de pagini în total), precum și 11.700 de pagini cu extrasele de la starea civilă (pentru cei care au murit). De asemenea, tot aici se află și aproximativ 93.000 de fișe de încarcerare.
Pe scurt, Romulus Rusan a fost una dintre personalitățile românești care a militat cu cea mai mare consevență pentru întreținerea unei memorii vii a comunismului și, mai ales, a numeroaselor victime ale acestuia. ”Un asemenea simț al sacrificiului ar putea fi considerat utopic, dacă istoria s-ar sfîrși în zilele noastre tulburi și desfigurate de oportunism. Din fericire, istoria nu se oprește niciodată în mlaștini, ci țintește spre culmi. Și tot ce poate părea inutil – sacrificiul, onoarea, verticalitatea caracterului – rămâne în patrimoniul speranței”, spunea, enunțînd și o profesiune de credință, Romulus Rusan. Făcînd o comparație între rolurile jucate de ei doi, Ana Blandiana își amintește astfel de soțul ei dispărut: ”Eu am fost un fel de purtător de cuvînt, imaginea acestei instituții, trebuia să fac rost de bani, să fac așa încît imaginea Memorialului să crească poate chiar mai repede decît Memorialul, pentru ca să devină un punct de sprijin. Și, legat de aceasta, vreau neapărat să spun că am fost extraordinar de impresionată să descopăr ceva foarte special, după moartea soțului meu. Eu întotdeauna am avut un fel de remușcare pentru că mi se părea că, din cauza mea, soțul meu nu se vedea destul. Și, într-o oarecare măsură, era chiar adevărat. Și abia cînd a murit, am descoperit că se vedea, că era vizibil în spațiul public ceea ce făcea. Așa cum au scris cam toți după ce a murit, a fost o dovadă că și-au dat seama că el fusese omul care crease lucrurile la Sighet. Despre mine, da, se vorbea, pentru că eu vorbeam. Dar conținutul el l-a creat, în mod fundamental. Iar fiecare sală era rodul unor cercetări care nu existaseră. Și el este decisiv în legătură cu toate acestea.”
-
Adresa:
- București, România