COURAGE

interconectarea colecțiilor

János Dobri (Brașov, 23 noiembrie 1914– Cluj-Napoca, 1 octombrie 1990) a fost un preot reformat maghiar transilvănean, lider de cercetași și profesor de teologie. Tatăl lui a fost conductor de tren, iar mama era casnică. El și-a făcut primele studii la școala primară reformată din Brașov. În 1925, János Dobri s-a înscris la școala gimnazială catolică din Brașov. În 1934, el a fost admis ca student la Cluj, la Teologia Reformată. În 1939 a candidat pentru o bursă în străinătate; dar  izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial nu i-a permis să plece din țară și a fost recrutat în armată. Apoi, între 1940 și 1941 a fost capelan în Zalău (ACNSAS, I211500/3, 1–15).

Implicarea în mișcarea cercetașilor a reprezentat un moment decisiv în viața lui. Primele trupe de cercetași din Transilvania de dinainte de Primul Război Mondial s-au înființat la inițiativa Bisericii Reformate. După căderea Imperiului Austro-Ungar, mișcarea de cercetași din Transilvania a fost reorganizată destul de târziu, începând cu anul școlar 1922-1923. În perioada 1924-1929, activitățile cercetașilor s-au desfășurat în cadrul Fundației Principelui Carol. Cercetașii din Transilvania nu formau o mișcare omogenă. Mișcările catolice și reformate funcționau separat. Mișcarea cercetașilor a ambelor denominații și-au avut centrul în Cluj, iar revistele bisericilor ofereau spațiu și pentru articolele cercetașilor. Cercetașii reformați și-au urmat activitățile în paralel cu Asociația Tinerilor Creștini din Transilvania (Erdélyi Ifjúsági Keresztyén Egyesület) și și-au avut sediul la Facultatea de Teologie Reformată. Dobri s-a familiarizat cu mișcarea în timpul anilor de școală. Din 1930, el a fost membru al Asociației Române de Cercetași, până la disoluția ei în 1938. În 1936, s-a organizat la Poiana Brașov unjamboree național al cercetașilor, unde au fost invitate și trupe de cercetași din țările vecine. Aici Dobri a luat contact cu mișcarea de cercetași din Ungaria. În 1937, el a participat la tabăra organizată de liderii trupei de cercetași a Personalului de Instrucție al Armatei Maghiare (Honvédcserkész Őrsvezetők Kiképző Kara, HÖKK), unde a avut ocazia să afle din interior amănunte despre organizație și scopurile ei. După ce s-a întors acasă, Dobri s-a implicat în educarea tinerilor, folosind sesiunile școlii de duminică drept pretext. El i-a informat pe tinerii membri ai mișcării de cercetași din care făcea parte despre problemele cu care se confrunta societatea maghiară (familii cu un singur copil, reforma agrară, influența negativă a Germaniei) și i-a îndemnat să citească așa-numiții scriitori populiști maghiari (Imre Kovács, Dezső Szabó, Gyula Illyés).La data de 24 ianuarie 1937, mișcarea de cercetași a fost desființată și a fost înlocuită de organizația de tineret Straja Țării. Cu toate astea, ședințele cercetașilor au continuat în secret. Dobri a organizat excursii și a inițiat crearea unei trupe de dansuri populare și organizarea de cursuri de folclor. În 1939, autoritățile locale le-au interzis elevilor maghiari accesul la facilitățile sportive. Dobri a cumpărat un teren viran la Cluj, unde a supervizat construirea unui teren de sport. După Arbitrajul de la Viena, din octombrie 1940 și până în martie 1944, Dobri a fost membru al Asociației Maghiare de Cercetași, iar din poziția de comandant secund al celui de al 9-lea District al Cercetașilor din Transilvania, a condus o secțiune a liderilor de trupă cunoscută drept Cercul Liderilor de Patrulă din Hárshegy (Hárshegyi Őrsvezetők Köre). În 1941, el a participat la un curs de formare de cinci săptămâni la spitalul garnizoană nr. 9 din Cluj. La 1 ianuarie 1942, Dobri a fost numit capelan militar. Între 1941 și 1943, el a fost referent pregătitor pentru liderii grupurilor Levente cu vârste între 14-16 ani, dar a fost însărcinat și cu formarea tinerilor lideri ai studenților teologi din Cluj. Sub supervizarea lui, s-a înființat un parc al cercetașilor pe dealul Lomb din Cluj, finanțat de organizații civile și asociații din Cluj. Acest parc era folosit pentru antrenarea și camparea cercetașilor. În vara anului 1943, când mișcarea cercetașilor a început să dea semne de simpatie pentru ideologia nazistă, Dobri a încetat să mai activeze, primind ajutor în acest sens din partea episcopului János Vásárhelyi (Jánosi 2017).

În februarie 1944, Dobri a fost recrutat în armată. Începând din aprilie, ca preot protestant conducător al celei de a 27-a divizii ușoare secuiești din Târgu Mureș a Armatei Regale Maghiare, cu gradul de locotenent major, a servit mai întâi pe frontul din Galiția și apoi pe cel din Nordul Transilvaniei. Pe 17 octombrie 1944 la Baia Mare, Dobri a fost luat prizonier de către sovietici(Berekméri 2015, 222). În 1945, el a fost recrutat de nou-înființatul regiment antifascist Lajos Kossuth, dar, deoarece războiul se terminase, unitatea trimisă pe front s-a transformat într-un escadron de muncă. Pentru aproape doi ani, Dobri a muncit în garajul de tramvaie din Ivanovo (Rusia), și apoi în atelierul teatrului local. În septembrie 1946, el a fost transferat în lagărul de ofițeri de lângă Riga. Aici, a urmat cursuri de limba rusă și a luat parte la programele culturale. S-a întors acasă la 23 iunie 1948 (ACNSAS, I211500/2, 25).

După eliberarea sa din detenția sovietică și până în aprilie 1949, Dobri a activat ca preot asistent în parohia Cluj–Orașul de Jos. Ulterior, el s-a înscris în Uniunea Populară Maghiară și în Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), dar și în grupul de traducători româno-ruşi. În lunile septembrie-noiembrie 1948, Dobri a tradus din limba rusă pentru cotidianul de stânga din Cluj Világossàg (Lumina).  Din 1 mai 1949, el a fost invitat să predea la Catedra de „Limba rusă și istoria bisericii din Est” la Institutul Teologic Protestant din Cluj. Până la 15 mai 1955 a lucrat ca profesor suplinitor, apoi între 16 mai 1955 și 30 mai 1957 ca profesor titular. Dobri și-a obținut titlul de doctor la 29 decembrie 1949. Activitățile lui literare includ traducerea din rusă în maghiară a mai multor opere literare, studii și lucrări (ACNSAS, I211500/3 142).

Dobri a fost forțat să-și întrerupă activitatea de profesor în mai multe rânduri din cauza perioadelor de arest. Încă din noiembrie 1948 Securitatea monitoriza pe foștii cercetași din cauza activităților anterioare desfășurate în cadrul mișcării. Directoratul Regional Cluj al Ministerului de Interne a început să conducă investigații serioase în cazul HÖKK în martie 1951.Dobri a fost arestat la 3 iulie 1951. Deoarece autoritățile din Târgu Mureș au jucat un rol important în investigarea cazului, la ordinul Bucureștiului, preotul a fost transferat în custodia autorităților regionale din Mureș. La 7 decembrie 1951, Tribunalul Militar Cluj a dat o sentință în cazul lotului, care număra patru membri. Ca terță parte printre acuzați, János Dobri a fost condamnat la 6 luni de închisoare corecțională și o amendă de 2.000 de lei, pentru acuzația de instigare publică (intenția de a reorganiza mișcarea cercetașilor). El a fost eliberat din închisoarea tribunalului din Cluj la 29 decembrie 1951(ACNSAS, P217/7; AANP, FMP, Dobri János).

La 1 aprilie 1952, Dobri a fost repus în poziția sa de la Institutul Teologic Protestant din Cluj. Cu toate acestea, la 8 aprilie 1952 cazul HÖKK a fost redeschis, deoarece ofițerii din Direcția VIII de Investigații Penale au considerat că sentința dată în acest caz nu a fost în conformitate cu severitatea crimei, iar această opinie a fost exprimată într-un raport scris trimis la Biroul Procurorului Șef al RPR.La 30 ianuarie 1953, Dobri a fost arestat din nou. În virtutea sentinței din 23 octombrie 1953, Tribunalul Militar al Orașului Stalin (Brașov) l-a condamnat la un an și două luni de închisoare corecțională și la plata cheltuielilor de tribunal, în valoare de 100 de lei, pentru acuzația de instigare publică. Cu toate astea, pentru că a fost scăzută din condamnare o perioadă de 11 luni și 29 de zile – cât a durat executarea pedepsei pentru sentința nr. 982/1951 și timpul petrecut în închisoare în perioada anchetei – ordinul de eliberare a fost emis destul de devreme, la 27 ianuarie 1954. Dobri și-a executat pedeapsa ca deținut la Gherla și Jilava, la închisoarea Tribunalului Cluj, dar a fost folosit și la muncă forțată la Onești și Borzești (ACNSAS, P217/2).

Deși nu a făcut apel înainte de 11 februarie 1954, Dobri a putut să își reia activitatea de profesor la 1 februarie. Ca urmare a celui de al treilea arest la 21 martie 1957, fotografiile cu el au fost înlăturate, la ordine venit de sus, de pe trei panouri de onoare cu absolvenții InstitutuluiTeologicProtestantdintre 1950-1953. Fotografiile lui au fost înlocuite cu un decor. În 2009, la cererea congregației Cluj–Dâmbul Rotund, cele trei fotografii au fost puse înapoi (Jánosi 2017).

Revoluția din Ungaria din 1956 a generat un val de simpatie între maghiarii din Transilvania și acest lucru a fost premisa actelor ulterioare de represiune ale autorităților române.Practic termenul de „`56 transilvan maghiar” nu denotă în mod necesar manifestările anti-regim din octombrie-noiembrie 1956, cât represiunea care a urmat între 1956-1966, concentrată, mai ales, pe procesele de lot. Între acestea, cele mai semnificative au fost cazurile de înaltă trădare care, de asemenea, au implicat problema apartenenței Transilvaniei. Similar a fost cazul lui János Dobri.În procesul în desfășurare, acuzațiile se bazau pe planul elaborat de István Dobai, jurist, cu scopul de a rezolva problema Transilvaniei – cea a afilierii teritoriale – care a fost transmis de Dobai câtorva persoane din Ungaria în timpul revoluției, și intenționa să îl trimită și Națiunilor Unite. Această schiță a fost denumită ulterior în rapoartele tribunalului și în literatura de specialitate ca „Memorandumul ONU.” Dobri, arestat la 29 martie 1957, a fost condamnat la 6 ani de închisoarea corecțională, și cu încă trei ani de pierdere a drepturilor civile și confiscarea averii pentru acuzația de uneltire contra ordinii sociale (a instigat prin tipărirea și distribuirea de poezii). El și-a executat sentința la închisoarea tribunalului din Cluj, la penitenciarul Gherla, în Delta Dunării și în coloniile de muncă de la Canal – Grind, Salcia, Luciu-Giurgeni, Grădina, Ostrov, Periprava, Fetești – respectiv în nave-închisoare cunoscute, ca Ileni Levendi și Jirond. Prin Decretul nr. 5/1963, Dobri a fost amnistiat la 28 ianuarie 1963 (Dávid 2006; P104/1-7)

În 1943, Dobri s-a căsătorit cu Klára Czira, o asistentă districtuală, care prevenea și ea dintr-o familie de preot. Familia a avut șase copii.Datele de naștere ale copiilor au fost influențate de perioadele de detenție și arest. Statutul de prizonier politic i-a stigmatizat și defavorizat pe toți membrii familiei.Deși la prima vedere ar putea părea neadevărat din cauza dorinței de acomodare la noul regim a elitei ecleziastice reformate, este incontestabil că Biserica Reformată s-a implicat în ajutorarea familiei. Familia Dobri a locuit în Cluj în clădirea eparhiei (Kogălniceanu 29), scutită fiind de plata chiriei. Vecinătatea cu profesorii de teologie le-a oferit prilejul acestora din urmă să ajute ocazional familia. Când capul familiei a fost ridicat, profesorul András Nagy a organizat acțiuni de caritate, dar și profesorii sași de la Teologie au dat o mână de ajutor. Cu toate astea, după bunele intenții afișate inițial, acești samariteni au dispărut încet și au început să evite familia de teama consecințelor negative, ceea ce i-a întristat pe membrii ei (Informații oferite de András Dobri).

Ca în atâtea alte dăți, pe 2 februarie 1963 János Dobri s-a întors acasă și a găsit situația schimbată. De data aceasta, el a trebuit să se adapteze la schimbările survenite în cadrul elitei eparhiale din Cluj.La începutul anilor `60, alegerea episcopilor din eparhiile reformate Oradea și Cluj era deja controlată de partidul-stat. În ambele cazuri, persoanele care au fost desemnate pentru cea mai importantă poziție clericală – Sándor Búthi și Gyula Nagy– erau garanții unei conduceri a bisericii controlată de stat(Jánosi 2015).Reintegrarea socială a lui Dobri a fost mai dificilă datorită celor trei ani de interzicere a exercitării drepturilor civile, impuși de sentința din noiembrie 1957. Deși a cerut în scris de la Institutul Teologic Protestant să fie repus în poziția sa de profesor de teologie, cererea sa a fost respinsă pe motivul că nu putea să ocupe funcții publice din cauza condamnării lui. După eliberare, Dobri a lucrat pentru câteva zile la Poșta Română, iar apoi a fost angajat la fabrica Chimica pe post de muncitor la departamentul de bachelită. Mijloacele financiare precare l-au determinat să devină și tapițer. Fiindu-i suspendată condamnarea, începând cu 1 februarie 1965, el a devenit funcționar cu jumătate de normă în oficiul protopopial al Protopopiatului Reformat Cluj. Activitatea lui ca preot s-a împlinit în parohia Cluj–Dâmbul Rotund, unde a servit de la 1 aprilie 1969 și până la 30 octombrie 1985 (ACNSAS, I211500/1).

Conform notelor din dosarul de urmărire informativă, monitorizarea activității lui János Dobri între 1963-1989 ca preot de către Securitate s-a făcut pe două direcții: 1. pe de o parte, s-a concentrat pe activitățile lui de zi cu zi ca preot, respectiv pe impactul lor în cadrul bisericii; 2. pe de altă parte, voiau să descopere legăturile lui internaționale prin identificarea așa-zișilor agenți care călătoreau în străinătate pentru diverse motive (conferințe internaționale de teologie, vizite familiale, etc.), dar și prin observarea metodică a oaspeților din străinătate ai familiei Dobri(ACNSAS, I211500/1-7).După eliberarea din închisoare, datorită pozițiilor lui „naționaliste” și anti-regim, Dobri a fost urmărit de Securitate cu ajutorul rețelei de agenți din interiorul clerului. La 3 iunie 1967 s-a deschis un dosar de verificare al cazului. În afara interceptării corespondenței și a eforturilor de investigare, la 25 aprilie 1968 au mai deschis un dosar de urmărire informativă pe numele lui, în principal, datorită manifestărilor „naționaliste” menționate în notele informative. Poziția sa de secretar protopopial i-a permis să aibă informații din interior și nu îi era teamă să comenteze despre liderii Bisericii Reformate și profesorii de Teologie, care s-au arătat dispuși să facă compromisuri pentru a fi pe placul sistemului, nici nu a ezitat să își exprime punctul de vedere față de situația maghiarilor din Transilvania, tratați ca cetățeni de mâna a doua sau despre relația dintre statul român și cel maghiar.Opiniile lui nu au reprezentat un impediment pentru a obține pașaportul și a petrece un timp în Ungaria între 5 decembrie și 23 decembrie 1968, înmomentul unui deces în familie. După cum era și normal, contactele lui internaționale cu organizațiile Palatinus și Caritas s-au dovedit a fi „justificabile” și a devenit clar că nu era implicat în activități subversive, precum și faptul că motivul real din spatele afirmațiilor lui „interpretabile” era lipsa de satisfacții profesionale și personale. La 18 martie 1969 a fost aprobată închiderea dosarului de urmărire cu numele conspirativ „Dunca Ioan”(ACNSAS, I211500/1).

Cu toate acestea, Dobri a rămas sub observațiaatentă a Securității. El a obținut un pașaport turistic pentru Ungaria și Cehoslovacia. El și soția sa s-au întors acasă din excursie în decembrie 1969. Într-o notă din 28 februarie 1970 serviciul secret de securitate maghiar a informat Consiliul Securității Statului despre activitatea soțiilor Dobri din Ungaria (ACNSAS, I211500/4).Ca urmare a notei, la 11 martie 1970 Direcția 1 a emis un ordin de cooperare în cazul Dobri între autoritățile competente din Cluj și București și pentru prelucrarea materialului corespunzător într-un dosar de lucru de 90 de zile. La 11 martie 1971 Securitatea a decis deschiderea unui nou dosar de urmărire pe numele lui Dobri. Motivația menționată a fost legată de „antrenarea” în disidența religioasă, precum și contactele sale cu „reacționarii” maghiari emigranți, considerați elemente negative.A fost considerat foarte suspect faptul că, cu ocazia vizitelor pe care le primea de la preoți reformați din Ungaria, Dobri îi însoțea prin țară, iar alteori făcea sugestii cu privire la locuri de vizitat, pentru ca oaspetele lui să poată compara situația membrilor Bisericii Reformate din România cu cea din Ungaria. La 8 februarie 1973, în cazul urmăririi lui „Dunca Ioan”, Biroul 4 al Serviciului 1 de Informații Interne din cadrul Inspectoratului Județean Cluj al Ministerului de Interne a trasat planul de acțiuni care, deși completat, ulterior, odată la 3-6 luni, a descris operațiunea organizată de Serviciul și i-a conturat cadrul de funcționare până în februarie 1989. Planul de acțiune privea monitorizarea activității de preot a lui Dobri, crearea unei liste cu contactele sale în țară și în străinătate, precum și strângerea dovezilor pentru a susține afirmațiileinterpretabile. Luând în considerare slăbiciunile rețelei de informatori, ofițerii Securității au cerut implicarea colegilor, prezbiterilor și a elevilor din Dâmbul Rotund, care mergeau la catehism, dar au apelat și la întâlniri planificate, agenți provocatori și „cadouri” menite să faciliteze interceptările. Supravegherea a fost extinsă la copiii preotului, care, de asemenea, au intrat în registru. De asemenea, s-a ordonat monitorizarea corespondenței familiei.În afara contactelor lui numeroase cu străinătatea, s-a descoperit curând că Dobri făcea tot ce se putea pentru a asigura educația religioasă a minorilor din parohie și a încurajat prezența lor la orele de catehism.A dublat numărul slujbelor și și-a dedicat o mare parte  din timp pentru vizitarea familiilor. Un bun exemplu pentru eficiența lui Dobri e faptul că la Crăciunul din anul 1973 un număr de 62 de copii au recitat poezii religioase în biserică. Mai mult, preotul din Dâmbul Rotund a ignorat Decretul nr. 18 al Consiliului de Miniștri, în care se stipula obligația lui de a raporta superiorilor lui din cadrul bisericii ori de câte ori se primea ajutor din Vest și se stabileau contacte cu cetățeni străini. Prima sa avertizare a avut loc la 24 aprilie 1974 (ACNSAS, I211500/4-6).

În anii 1970, Securitatea a încercat în primul rând să tempereze și să influențeze pozitiv acțiunile preotului din Dâmbul Rotund. Totuși, începând cu 1980, scopul urmărit era de a-l izola în interiorul bisericii. Un caz nou s-a dovedit a fi un bun pretext în acest sens. În vara anului 1980, Dobri s-a oferit să îl ajute pe Tamás Jenei, preot reformat din Bacău, să își obțină permisul auto în Cluj. Cum în februarie și martie 1980 Jenei nu a trecut testul din cauza șovinismului, a apelat la Dobri pentru ajutor. Cel din urmă a eliberat o adeverință prin care confirma că Jenei era preot în parohia Dâmbul Rotund. Jenei a depus, apoi, o cerere scrisă pentru a fi lăsat să dea testul în Cluj, deoarece lucra și locuia temporar acolo. De abia ulterior trecerii testului de către Jenei s-a descoperit neconcordanța între adresă și locul de muncă.La 30 decembrie 1980, Tribunalul Cluj, prin sentința nr. 2076/1980, l-a condamnat pe Tamás Jenei la 10 luni de muncă în folosul comunității, pe care trebuia să o desfășoare în cadrul unui șantier, și pe János Dobri la șase luni de închisoare cu suspendare și cu plata cheltuielilor de judecată. Deși ca o consecință a acestui caz, Securitatea se aștepta la o scădere a credibilității lui Dobri printre membrii parohiei lui și printre preoți, acest lucru nu s-a întâmplat (ACNSAS, I211500/4).

Supravegherea lui Dobri a continuat și după pensionarea sa la 1 noiembrie 1985. În august 1988, el a fost din nou avertizat. Această măsură a fost considerată necesară, deoarece în cursul anului 1988, Dobri și-a exprimat public acordul față de acțiunile „anti-românești” ale Ungariei. Toate acestea au coincis cu reîmprospătarea contactelor lui în străinătate: el a fost vizitat din nou de foștii colegi cercetași care emigraseră, de membri ai organizației de caritate Hilfswerk der Evangelischen Kirchen Schweiz (HEKS), și de către preoți olandezi. În afară de asta, la Dobri veneau musafiri din Ungaria în mod regulat. El primea în continuare numeroase scrisori și pachete prin poștă și a continuat să trimită pachete de ajutoare și medicamente preoților din împrejurimile Clujului (ACNSAS, I211500/6).

În toamna anului 1988, Dobri a suferit o hemoragie cerebrală și ca urmare, a rămas cu o hemipareză. După aceasta, sănătatea lui s-a înrăutățit continuu, a început să aibă dificultăți în vorbire și mișcare, ceea ce a condus la limitarea contactelor cu „elementele cu comportament ostil”. La vârsta de 75 de ani, pe jumătate paralizat, el nu mai era considerat ca o amenințare la ordinea publică, astfel că la 1 iunie 1989 ofițerul de Securitate, József Ungváry, a sugerat închiderea dosarului de urmărire deschis în 1971. Locotenent-colonelul a făcut un sumar al rezultatelor celor 18 ani de monitorizare. În cazul lui Dobri au recurs la rețea informativă, interceptarea corespondenței, filaj, a fost ținta interceptărilor, investigațiilor, a fost avertizat, respectiv influențat pozitiv. În câteva cazuri, el a fost declarat persoană indezirabilă pentru cunoștințele lui. În a doua jumătate a anilor 1980, Securitatea a încercat să-i distrugă relațiile pe care le avea în străinătate: patru delegați străini au fost avertizați prin serviciul pașapoarte, doi au fost declarați persona non grata, iar alții au fost nevoiți să-și întrerupă șederea în România. Printre realizările concrete, Ungváry menționa avertizările emise în 1974, respectiv 1988, în afara condamnării cu suspendare emisă în 1980. Propunerea a fost aprobată „la ordin” de Serviciul I/B în aceeași zi și dosarul închis a fost predat Biroului de Informare și Documentare (B.I.D) conform protocolului (ACNSAS, I211500/6).

János Dobri a murit la 1 octombrie 1990. Povestea vieții lui, în afara faptului că a cuprins setul aproape complet de măsuri represive de care a dispus regimul comunist, servește ca un model de demnitate pentru un membru al unei minorități naționale într-un regim totalitar.El și-a subordonat mereu relațiile cu reprezentanții regimului principiilor sale morale, pe care le-a urmat cu perseverență. Pe de o parte, datorită consecvenței sale a fost nevoit să se confrunte cu autoritățile mai des decât au făcut-o colegii săi, dar pe de altă parte, începând cu anii `70, a obținut credibilitate și a primit o „aură de martir” în rândul opiniei publice din străinătate. Dobri a primit constant vizite din Vest, precum și numeroase pachete și medicamente, și decade de-a rândul a coordonat și a facilitat acordarea de sprijin preoților reformați din Transilvania. Autenticitatea și rezistența sa în ochii comunităților occidentale pot fi, de asemenea, legate de cea mai importantă realizare a sa ca preot, construirea Bisericii Speranței, ceea ce în contextul Bisericii Reformate reprezenta o reușită unică în timpul ultimelor două decade ale regimului. La nivelul comunității, exemplul lui Dobri oferă o alternativă într-o lume în care cooperarea cu Securitatea a fost tacit acceptată în viața de zi cu zi, permițându-i-se să se infiltreze în viețile familiilor și să devină un factor decisiv în construirea carierelor. În lumina comportamentului aservit manifestat de elita bisericii în acele vremuri, atitudinea lui a devenit mai vizibilă, rezervându-i-se un loc printre membrii disidenței maghiare din Transilvania. Povestea lui este un exemplu de succes de supraviețuire, care dezminte și contravine argumentului că individul este o victimă a sistemului, forțat să apeleze la compromisuri pentru a supraviețui (Jánosi 2017).

Mihai Dolgan (n. 14 martie 1942, Vladimirești / Vladimireuca, raionul Sângerei - m. 16 martie 2008, Chișinău) a fost un compozitor și interpret moldovean remarcabil. El a devenit lider fondator și necontestat al formației muzicale Noroc la sfârșitul anilor 1960. Familia lui Dolgan a fost deportată în RASS Buriată în 1949, în timpul valului de deportări masive care a afectat populația din RSSM la sfârșitul anilor 1940 și la începutul anilor 1950. După ce familia sa a revenit în Moldova Sovietică, în 1956, Dolgan a lucrat o anumită perioadă ca acordeonist la Sângerei (1958-1959). La sfârșitul anilor 1950, el s-a înscris la Colegiul muzical „Ștefan Neaga” din Chișinău (1959-1962). Deși nu i s-a permis să studieze acordeonul din cauza lipsei acestei specializări la colegiu (a urmat clasa de contrabas), Dolgan a devenit unul dintre cei mai talentați și remarcabili acordeoniști din RSSM, făcând parte din mai multe formații muzicale organizate sub egida Filarmonicii de Stat din Chișinău (1964-1967). Beneficiind de sprijinul crucial al directorului Filarmonicii, Alexandru Fedco, în 1966, Dolgan a avut posibilitatea să-și formeze propria trupă, care urma să interpreteze „cântece moldovenești în ritmuri moderne” (aceasta era formula preferată din presa sovietică a acelei epoci). De fapt, ideea inițială a lui Dolgan era crearea unei formații de jazz, el având o anumită experiență anterioară în calitate de interpret de jazz în timpul serviciului său în armata sovietică, când a fost membru al orchestrei militare de la Kiev (1962-1964). Cu toate acestea, sub influența colaboratorilor și colegilor săi din grupul Noroc, Valentin Goga și Alexandru Cazacu, Dolgan a înțeles treptat atracția publicului față de muzica contemporană de tip „comercial”. Noroc-ul a fost influențat masiv de muzica britanică și americană, în special de stilurile beat și rock, modelul principal fiind The Beatles. Trupa lui Dolgan practica o „dublă strategie” în timpul concertelor sale din interiorul și din afara RSSM. Dacă atunci când se aflau în Moldova cântăreții trebuiau să respecte regulile stricte ale cenzurii și un program oficial aprobat preventiv, în timpul reprezentațiilor lor din alte orașe sovietice ei deviau substanțial de la acest model, construindu-și concertele pe baza șlagărelor occidentale la modă pe atunci, dar incluzând și cântece proprii. Această strategie le-a fost, în cele din urmă, fatală. În vara anului 1970, în timpul turneului formației Noroc prin Ucraina, autoritățile locale de partid din Odesa și Vinnița au fost îngrozite de incidentele violente care au avut loc în timpul concertelor, dar și de conținutul „inacceptabil” al cântecelor, precum și de comportamentul scenic al trupei. Formația Noroc a fost desființată printr-un ordin special al ministrului culturii din RSSM, pe 16 septembrie 1970. După interzicerea trupei Noroc pe teritoriul RSSM; Dolgan a lucrat în cadrul diferitelor orchestre filarmonice din Rusia și Ucraina (în special, la Tambov si Cerkassî, între ​​1971 și 1974). În 1974, lui Dolgan i s-a permis să se întoarcă la Chișinău și să formeze un alt grup muzical, numit Contemporanul. De această dată, proiectul în cauză era sub supravegherea mult mai atentă a autorităților. Deși noua formație îi includea pe mulți dintre foștii membri ai „primului Noroc” (în special, pe frații Alexandru și Anatol Cazacu și pe Ștefan Petrache), aceasta nu a atins niciodată cota remarcabilă de popularitate a predecesoarei sale. Mihai Dolgan a continuat să se bucure de o reputație excelentă în cercurile muzicale din RSSM pe parcursul anilor 1970 și 1980, iar formația Contemporanul a contribuit la lansarea mai multor artiști moldoveni importanți, unii dintre ei activând încă în acest moment. Cu toate acestea, Dolgan nu a fost niciodată „reabilitat” definitiv în ochii regimului comunist, bucurându-se de o oarecare recunoaștere publică a meritelor sale numai în perioada Perestroikăi, când a devenit Artist al Poporului din RSS Moldovenească (1988). La sfârșitul anilor 1980, Dolgan și colegii săi au fost, de asemenea, destul de activi în cadrul mișcării naționale. În 1987, ei au lansat una dintre primele piese patriotice cu un mesaj pro-românesc foarte evident – Basarabia (versuri de Dumitru Matcovschi, muzică de Mihai Dolgan). Deși Dolgan a colaborat, pe parcursul carierei sale muzicale, cu un șir de poeți și scriitori interesați de politică (de exemplu, cu Andrei Strâmbeanu și Efim Krimerman), el a exprimat destul de rar, în mod deschis, atitudini antisovietice. Cu toate acestea, după cum sublinia Dolgan într-un interviu publicat ulterior, muzica era pentru el o formă incontestabilă de protest: „Cum să fii comunist și să cânți Beatles?” Muzica lui Dolgan a fost emblematică pentru tendința „ultimei generații sovietice ” de a trăi în afara constrângerilor și normelor oficiale impuse de sistem. El a rămas celebru ca autor al unor piese foarte populare în epocă, de exemplu: De ce plâng ghitarele?, Dor, dorule, Cântă un artist, Primăvara etc. În anii 1990, Dolgan a devenit mai puțin vizibil în sfera publică, depunând eforturi considerabile pentru a păstra pe linia de plutire proiectul Noroc-ului, într-o nouă formulă (formația Contemporanul a revenit la vechea denumire în 1986). Aceste eforturi însă au eșuat. În 2001, Dolgan a fost decorat cu cea mai înaltă distincție a statului moldovean – Ordinul Republicii, pentru întreaga sa carieră muzicală. Peste doi ani după moartea sa, în 2010, a fost instalată o placă comemorativă pe fațada blocului unde a locuit familia Dolgan, în centrul Chișinăului (placă executată de sculptorul Valerian Doicov). Mihai Dolgan rămâne unul dintre cei mai originali muzicieni moldoveni din ultimii cincizeci de ani, simbolizând sinteza creativă a tradițiilor muzicale locale și a modernității în stil occidental.

Géza Domokos (1928–2007) a absolvit Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. Reîntors în România, a fost editor la mai multe reviste, apoi din 1961 redactor-șef al Departamentului pentru minorități al Editurii pentru Literatură. În perioada 1968–1969 a fost redactor-șef adjunct la „Előre”, cotidianul de circulație națională al PCR în limba maghiară, iar după aceasta până în august 1990 a ocupat funcția de director general al editurii minoritare Kriterion (București). A fost membru activ al Uniunii Scriitorilor din România, chiar și vicepreședinte pentru puțin timp, iar între 1969 și 1984 a fost membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Géza Domokos a fost probabil cel mai activ intelectual maghiar ocupând o poziție formală superioară în acele vremuri. După schimbarea regimului politic din 1989, a fost printre fondatorii partidului minoritar denumit Uniunea Democrată a Maghiarilor din România fiind și primul președinte al acestuia până în 1993.

Zaharia Doncev (născut în 1928, Chișinău) a fost o persoană din rândurile clasei muncitoare, care a fost acuzat de răspândirea unor foi volante „antisovietice”, în noaptea de 18/19 mai 1955, în zona din jurul gării Chișinău. Acest caz pare să fie unul dintre primele exemple ale unei critici deschise îndreptate împotriva regimului în perioada post-stalinistă și ar trebui analizat în contextul fazelor timpurii ale dezghețului hrușciovist. Doncev a fost un „produs” al sistemului educațional românesc, ceea ce ar putea explica parțial atitudinea sa critică față de regim. Doncev a învățat opt ani la școală, printre care șapte (1936-1940 și 1941-44) într-o instituție de învățământ românească. Deși originea sa socială era destul de umilă – provenea dintr-o familie de „țărani săraci”, așa cum a subliniat în timpul anchetei – el s-a născut și a studiat la Chișinău. De asemenea, mediul urban ar fi putut avea un oarecare impact asupra viziunii sale despre lume. La un moment dat, în timpul procesului de judecată, el a mărturisit că deținea un aparat de radio, la care asculta posturi de radio străine. Istoria și contextul social al familiei sale erau, de asemenea, favorabile pentru încurajarea atitudinilor „antisovietice”, cel puțin din punctul de vedere al autorităților comuniste. Doncev avea doi frați care s-au stabilit în România, în timp ce mama sa, Maria Doncev, se afla pe lista persoanelor doritoare să se evacueze în România, în 1944, deși nu a făcut-o, din motive rămase obscure. Mai mult decât atât, matusa sa pe linia mamei, Elena Petrache, a fost condamnată la zece ani de muncă grea, în 1945, pentru „activități subversive împotriva statului sovietic în timpul ocupației românești a Basarabiei.” În 1944, la vârsta de 16 ani, când Armata roșie a re-ocupat Basarabia, viziunea lui Doncev asupra lumii fusese deja formată, într-o mare măsură. Cu toate acestea, el nu a arătat vreun semn sau intenție de a se opune noilor autorități. Dimpotrivă, el a încercat să se integreze în societatea sovietică postbelică. După 1945, a lucrat ca dulgher la Chișinău. În 1948, el și-a început serviciul militar obligatoriu, cu o durată de trei ani, în cadrul armatei sovietice, fiind repartizat la o unitate militară din sudul Ucrainei (regiunile Ismail și Odesa), între 1948 și 1951. După demobilizarea din armată, Doncev și-a început studiile într-o școală profesională de nivel inferior (FZO, Fabrichno-Zavodskoe obuchenie), în cadrul căreia a urmat cursuri de șofer profesionist. În același timp, a început să lucreze ca electrician la combinatul de carne din Chișinău (miasokombinat). În noaptea de 18/19 mai 1955, după ce a fost supus abuzurilor fizice și verbale de către doi ofițeri de poliție pentru că a refuzat să plătească o amendă, Doncev a redactat patru scurte foi volante, criticând aspru regimul sovietic și făcând apel la poporul moldovenesc să se revolte împotriva puterii sovietice și să-și demonstreze loialitatea față de România (deși nu a cerut, în mod explicit, unificarea RSSM cu România). A fost arestat optsprezece luni mai târziu, la 9 decembrie 1956. În momentul arestării sale, el era căsătorit și avea o fiică de trei ani. Cauza penală oficială împotriva lui Doncev a fost deschisă a doua zi, pe 10 decembrie. Doncev a fost acuzat de agitație contrarevoluționară antisovietică, conform articolului 54, alineatul 10 („propagandă sau agitație care conține apeluri la răsturnarea, subminarea sau slăbirea puterii sovietice”) din Codul Penal al RSS Ucrainene. Peste zece zile, Doncev a mai fost acuzat și de propagandă naționalistă, însoțită de amenințarea integrității teritoriale a URSS (conform articolului 2 din același Cod Penal). Ca și în alte cazuri similare, autoritățile au încercat – însă au eșuat – să găsească legături între acțiunile lui Doncev și existența unei organizații „antisovietice”. Recunoscând că a fost vorba despre un act izolat, la 30 decembrie anchetatorii au dispus efectuarea unei expertize psihiatrice pentru a confirma sănătatea mentală a lui Doncev. El a petrecut peste trei săptămâni – între 4 și 28 ianuarie 1957 – în spitalul de psihiatrie din Chișinău, fiind eliberat după ce comisia medicală nu a descoperit nici un fel de tulburare psihică și l-a declarat perfect lucid. Cazul a fost închis, în mod oficial, la 31 ianuarie 1957. Procesul de judecată a avut loc la 25 februarie 1957. În consecință, Doncev a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru propagandă și agitație antisovietică, dar și pentru naționalism, conform Codului Penal al RSS Ucrainene, articolul 54, alineatele 10 și 2. La 19 ianuarie 1960, Doncev a depus un protest oficial, solicitând o reducere semnificativă a termenului de detenție și invocând motivul loialității sale față de regim și a unui comportament exemplar. Judecătoria Supremă a URSS i-a aprobat cererea la 4 mai 1960. Ar fi trebuit eliberat din închisoare la 11 decembrie 1960. Cu toate acestea, dosarul său nu conține informații suplimentare despre soarta sa după încheierea termenului de detenție. Doncev a fost reabilitat din punct de vedere legal de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în aprilie 1994. Sentința în cazul său a fost anulată din cauza „lipsei oricărei componente criminale” în acțiunile sale. 

Pavel Doronin (născut în 1905 la gara Bukhedu, aparținând Căii Ferate a Chinei de Est, Manciuria, actualmente Boketu, provincia Nei Mongol, China) a fost un muncitor și inginer la calea ferată, care s-a mutat la Chișinău în 1960, după ce lucrase timp de peste trei decenii în diverse posturi în cadrul sistemului feroviar din întreaga Uniune Sovietică. Doronin era de origine etnică rusă și avea o origine socială „sănătoasă”, din perspectiva autorităților sovietice. În tinerețe, el fusese muncitor în cadrul diverselor ramuri și filiale ale rețelei feroviare sovietice din Extremul Orient, fiind angajat mai întâi la Blagoveșcensk, pe râul Amur, iar apoi în regiunea Habarovsk. În 1934 Doronin a absolvit Institutul de Inginerie în Transporturi Feroviare din Leningrad și a lucrat apoi în cadrul sistemului de cale ferată din diverse regiuni ale Uniunii Sovietice. La sfârșitul anilor 1930 s-a căsătorit și s-a stabilit pentru mai mulți ani la Vladivostok. În februarie 1941, Doronin a fost transferat la Lviv, în vestul Ucrainei, unde a sosit peste câteva luni, în cursul primăverii. Faza inițială a războiului sovieto-german l-a găsit acolo. În vara anului 1941 a fost înrolat în Armata Roșie și trimis pe front ca inginer militar. Familia sa, care rămăsese în Vladivostok, a fost mai târziu evacuată în regiunea Altai. La sfârșitul anului 1942 și în 1943 unitatea sa militară a fost detașată în regiunea Kursk. Doronin a devenit comandant al unui batalion de inginerie feroviară. În noiembrie 1943, el a fost arestat și condamnat de către un tribunal militar special la zece ani de muncă forțată, ca urmare a acuzației că ar fi inițiat „agitație și propagandă antisovietică” printre soldații și ofițerii din cadrul batalionului său. El a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată în nordul extrem al Rusiei, în regiunea Peciora, unde și-a executat pedeapsa, fiind, în același timp, angajat ca muncitor la calea ferată, începând de la sfârșitul anilor 1940. Doronin s-a reunit cu familia sa în 1953, după eliberarea din lagărul de muncă, și a fost reabilitat în 1955 de către o curte militară specială a districtului militar Voronej. La sfârșitul anilor 1950 a lucrat ca inginer feroviar la Kotlas, în nordul Rusiei, reușind să-și construiască o carieră profesională de succes. În 1960 s-a mutat la Chișinău, unde a fost angajat mai întâi la gara feroviară, iar apoi a trecut la uzina Luci, de la sfârșitul anului 1963. Doronin s-a pensionat în 1965. Opoziția sa față de regim devine mai puțin surprinzătoare dacă se ia în considerație experiența lui anterioară din detenție. În cursul anchetei preliminare inițiate de sistemul penal stalinist în 1943, s-a constatat că Doronin ar fi exprimat anumite opinii „anti-sovietice” încă din anii 1920, când i s-a refuzat intrarea în partid, iar apoi a revenit la pozițiile sale anti-sovietice din trecut după absolvirea institutului, în 1934. Cu toate acestea, nu este clar dacă condamnarea sa din 1943 a avut la bază fapte reale. Deși a fost denunțat de mai mulți colegi ofițeri pentru „propagandă anti-sovietică”, această acuzație pare extrem de dubioasă, având în vedere contextul politic și practicile din acea perioadă, precum și reabilitarea sa ulterioară din 1955. Este totuși destul de evident că Doronin a fost foarte nemulțumit de condamnarea sa, considerând că a fost pedepsit pe nedrept. După pensionarea sa, în jurul anului 1967, Doronin a devenit și mai dezamăgit de statul sovietic. În timpul anchetei preliminare, s-a constatat că nemulțumirea sa față de regim a fost alimentată și de faptul, că el asculta periodic posturi de radio occidentale (în principal Vocea Americii și BBC), precum și de condamnarea sa anterioară. Poziția sa critică față de regim a fost exacerbată de condițiile precare de trai, precum și de un șir întreg de crize personale și familiale pe care le-a suferit după pensionare. Toți acești factori au dus la declanșarea fazei active a comportamentului său „anti-sovietic”, pe care l-a manifestat de la sfârșitul anului 1967 până la începutul anului 1971. Evaluarea sa psihiatrică a ajuns la concluzia că, deși era complet sănătos, Doronin prezenta un „sentiment exagerat de echitate socială”, ceea ce explică, de asemenea, radicalizarea treptată a opiniilor sale. Doronin era și un cititor avid, precum și o persoană foarte articulată, fapt dovedit de conținutul scrisorilor și petițiilor sale. Acest lucru a amplificat, probabil, temerile autorităților sovietice, în pofida caracterului izolat al acțiunilor sale și a lipsei oricăror indicii privind propagarea opiniilor sale într-un cerc mai larg. Criticile sale cu privire la ipocrizia și corupția din cadrul Partidului Comunist și referitor la caracterul găunos al ideologiei sovietice oficiale au fost suficiente pentru ca el să fie considerat o persoană potențial periculoasă. După ancheta preliminară, care a durat trei luni – de la 6 decembrie 1971 până la 6 martie 1972 – și care a fost urmată de procesul propriu-zis, desfășurat în perioada 24-27 martie 1972, Doronin a fost condamnat la un an și jumătate de detenție într-o închisoare cu regim sever de securitate, conform articolului 67, alineatul 1 al Codului Penal al RSS Moldovenești („agitație și propagandă anti-sovietică în scopul subminării puterii sovietice”). Soarta lui Doronin de după condamnarea și arestarea sa rămâne necunoscută.