Michael Shafir (1944 - ) este un politolog şi jurnalist român de origine evreiască. Între anii 1965-1967 şi 1985-2005 a ocupat diverse funcţii la Radio Europa Liberă, devenind o personalitate emblematică a secţiei ȋn limba română a acestui post de radio. Născut într-o familie din clasa de mijloc, Shafir a emigrat legal în Israel în septembrie 1961 împreună cu tatăl său. Deşi familia sa nu a fost persecutată politic, valorile tatălui său erau în conflict cu cele promovate de regimul comunist, fapt manifestat în familie prin atitudini de ȋmpotrivire faţă de atotprezenta propagandă politică comunistă. Shafir a mărturisit că percepţia sa asupra regimului comunist a fost marcată profund în tinereţe de „socializarea anti-comunistă prin bancuri”. În acest sens, Shafir a afirmat că tatăl său făcea glume pe seama unor evenimente precum moartea lui Stalin şi cu această ocazie chiar i-a dat o lecţie fiului său care a venit acasă plângând că „tătucul mult iubit” a murit. După ce l-a tras în baie şi a dat drumul la robinet ca nimeni să nu îi audă, tatăl i-a tras două palme şi i-a spus: „Asta ca să ştii că tac-tu trăieşte!”. De asemenea, în familia Shafir se obişnuia să se vorbească despre cum era înainte de Al Doilea Război Mondial, iar acest „înainte” era idealizat. După emigrarea în Israel, Shafir a studiat filologie engleză şi ştiinţe politice ca a doua specializare. Această ultimă opţiune îi va marca atât cariera, cât şi conţinutul viitoarei colecţii. Înainte de terminarea studiilor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Shafir a lucrat doi ani ca analist în cadrul departamentul pentru cercetarea audienţei şi opiniei publice de la Radio Europa Liberă (1965-1967). Activitatea principală consta în analizarea scrisorilor primite din România. Ulterior a lucrat pentru presa israeliană şi a activat ca lector în cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, unde şi-a susţinut teza de doctorat în anul 1981 pe tema relaţiei dintre intelectuali şi regimul comunist în România epocii Ceauşescu. În 1985 se întoarce la postul de radio Europa Liberă pentru a ocupa funcţia de director adjunct al departamentului pentru cercetarea audienţei şi opiniei publice, poziţie pe care o va ocupa până în 1988. Cea mai mare parte a activităţii sale consta în cuantificarea şi analizarea audienţei postului de radio menţionat prin intermediul unor chestionare completate de cei sosiţi în Europa de Vest din ţările est-europene. Între 1988 şi 1991, Shafir a fost director al secţiei române de cercetare de la Radio Europa Liberă. În perioada în care a lucrat la acest post de radio, Shafir a continuat să publice studii şi cărţi despre regimurile comuniste din Europa de Est. În 1997 se mută la Praga odată cu instituţia în care lucra şi în care a continuat să activeze până în 2005. Între octombrie 2003 şi noiembrie 2004, Shafir a fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, comisie condusă de Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, scriitor, profesor, activist civic şi laureat al premiului Nobel. Între 2006 şi 2012, Shafir a fost profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Conform percepţiei sale, Shafir se plasează în categoria oponenţilor regimului comunist din România, care s-a manifestat din exil prin intermediul activităţii de la Radio Europa Liberă. Din acest punct de vedere, cea mai importantă parte a colecţiei Michael Shafir provine din perioada 1988-1991, când acesta a fost director al unităţii româneşti de cercetare de la Radio Europa Liberă. În această poziţie a fost responsabil cu colectarea, selectarea şi analizarea informaţiilor despre România, pe baza cărora erau realizate programele secţiei româneşti a postului. Având în vedere că în perioada comunistă Radio Europa Liberă a jucat un rol cheie în diseminarea mesajelor trimise de disidenţii români, Shafir a avut şansa de a monitoriza o cantitate mare de informaţii privind opoziţia faţă de regimul Ceauşescu, chiar dacă aceasta a fost redusă în manifestarea ei prin comparaţie cu alte state est-europene. Astfel, colecţia Michael Shafir reprezintă un ansamblu foarte valoros de documente privind disidenţa românească. În ceea ce priveşte conceptul de „opoziţie culturală”, Shafir susţine că trebuie „să defalcăm” două categorii: „Una este disidenţa, alta este opoziţia. Lucrurile s-au deformat pentru că în Uniunea Sovietică opoziţia începe încetul cu încetul să fie numită disidenţă. Atât disidenţa, cât şi opoziţia sunt pre-condiţionate de disponibilitatea de a-ţi face auzită vocea. Eu nu ştiu ce este aia disidenţă şi cu atât mai mult opoziţie care vorbeşte contra regimului în şoaptă. Asta nu este opoziţie. Opoziţia trebuie să o exprimi [în mod public].” În această privinţă opinia lui Shafir o reflectă pe cea a majorităţii disidenţilor din blocul sovietic. Pe de altă parte, Shafir s-a exprimat critic faţă de conceptul de „opoziţie culturală”, „din cauza particularităţii româneşti care vorbeşte foarte mult de «opoziţie prin cultură»”. Conform opiniei sale, acest tip de opoziţie, pe care cei care au practicat-o au denumit-o „rezistenţă prin cultură”, nu a fost de fapt o opoziţie propriu-zisă deoarece, „deşi între aceşti opozanţi culturali am găsit şi figuri cât se poate de respectabile”, o astfel de „opoziţie culturală [...] nu a fost dispusă să îşi asume riscul unei atitudini făţişe”. În viziunea lui Shafir „Doina Cornea şi puţinii ca ea au reprezentat opoziţia. Nu culturală, [ci] opoziţia riscului, a asumării riscului, a curajului şi asumării în acelaşi timp a modestiei. [...] Asta este opoziţie.”
-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Árpád Spaller (Cluj, 22 iunie 1945 –) a obținut licența în psihopedagogie specială (psihologia sănătății), precum și în limba și literatura română de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca în 1970. După absolvire, conform politicii comuniste, a fost repartizat oficial mai întâi la Șimleu Silvaniei (județul Sălaj), de acolo la Popești și apoi la Tileagd (ambele localități din județul Bihor), unde a lucrat ca profesor. Mulți factori au contribuit la dorința lui de „evadare” și în iulie 1987 s-a mutat împreună cu familia în Ungaria. După o scurtă ședere la Budapesta, au lucrat în comitatul Tolna ca psihopedagogi speciali (soția sa având pregătire similară). După un an, în special pentru studiile copiilor lor, s-au mutat înapoi în apropiere de Budapesta. Au locuit mai întâi în Gyál, apoi în Felsőpalkony, iar apoi s-au putut muta în Budapesta, unde au reușit să își găsească locuri de muncă potrivite pregătirii lor. În 1989, în încercarea de a oferi „noilor veniți” cât mai multă asistență și informații, au înființat Asociația pentru Maghiarii din Transilvania. După schimbarea regimurilor, între 1990 și 1995, a redactat sub auspiciile Asociației revista intitulată Vigyázó (Vigilent), o publicație trimestrială care cuprindea o selecție de articole publicate în ziarele de limba maghiară din Transilvania. Este și autorul mai multor articole publicate în limba română și maghiară în publicații academice (Interviu cu Árpád Spaller 2008; Spaller și Spaller 2006).
-
Adresa:
- Budapest, Hungary
Henri H. Stahl (n. 1901, București – m. 9 septembrie 1991, București) a fost unul dintre cei mai reputați sociologi din România, membru al așa-numitei Şcoli de sociologie de la București, care a dezvoltat în perioada interbelică, sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, metoda de cercetare monografică a satelor cu ajutorul unor echipe multidisciplinare. În același timp antropolog cultural, istoric social și sociolog rural, Henri H. Stahl a devenit un nume de referință în fiecare dintre aceste domenii. A fost fiul scriitorului și istoricului Henri Stahl, cel care este cunoscut pentru crearea unui sistem original de stenografie și pentru fondarea școlilor de grafologie și paleontologie din România. Din aceeași familie de proveniență alsaciano-elvețiană, o origine neobișnuită chiar și pentru mediul bucureștean din perioada antebelică, fac parte și alți doi foarte cunoscuți intelectuali ai perioadei interbelice: romanciera Henriette Yvonne Stahl și teoreticianul social-democrației Şerban Voinea, ambii frați cu Henri H. Stahl. Absolvent al Facultății de Drept în 1921, acesta din urmă a devenit în anii 1930 colaborator al întemeietorului sociologiei românești, Dimitrie Gusti. În cadrul faimoaselor echipe monografice care colindau satele din România, Henri Stahl s-a impus ca unul dintre cei mai apropiați și creativi colaboratori ai lui Gusti, căruia i-a fost și asistent la Catedra de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București. În calitate de sociolog, a publicat numeroase studii, mai ales cu privire la sociologia rurală, dar și despre metodele de investigare sociologică. În 1943, odată ce se înființează Catedra de Sociologie rurală, a activat în cadrul ei, după care a devenit șeful Catedrei de Sociologie Generală.
În 1948, odată cu instalarea deplină a regimului comunist în România, studiul sociologiei a fost interzis pentru că această disciplină a fost considerată o ”materie burgheză.” Prin urmare, Henri H. Stahl a fost îndepărtat din învățămînt, în ciuda faptului că era printre puținii intelectuali de stînga autentici din România. Potrivit propriei formulări, convingerile sale erau pur teoretice și nu politice; în orice caz, își găseau originea în curentele marxiste, dar nu în bolșevism: ”Am fost convins că materialismul istoric este o admirabilă unealtă de cercetare ştiinţifică, însă atâta. Nu am fost prea entuziast nici ca socialist. Kautskist, kautskist, dar îl citisem şi pe Bernstein, ca să nu zic numai de el, şi pe mulţi alţii. Eram foarte impresionat de Proudhon, de socialiştii comunişti francezi; nu eram deloc convins ca Marx are dreptate când spune că, în mod fatal, vom ajunge la o societate socialistă. Şi, în orice caz, nu eram deloc convins că societatea socialistă are aspectul pe care-l voiau bolşevicii. N-am putut să merg pe treaba aceasta. ... Eram la curent cu dezbaterile acestea. Şi eram convins ca social-democraţii au dreptate. Kautsky era pentru mine un mare dascăl. ... De altfel, asta a fost şi una dintre vinile care mi s-au adus atunci când am fost judecat şi dat afară din partidul comunist. Ca social-democrat, am fost vărsat la comunişti şi aci am fost judecat şi dat afară.” (Rostás 2000, 14).
După epurarea din universitate, a fost nevoit să lucreze la Institutul de Urbanism într-o profesie marginală, ca desenator tehnic, pînă în 1956, cînd a fost obligat să se pensioneze înainte de termen. Abia după un deceniu, în 1966, după reintroducerea sociologiei ca secție a Facultăților de Filozofie, a fost rechemat în învățămînt. Începând cu această perioadă, a contribuit la revigorarea sociologiei românești, în cadre bine coordonate și controlate de Partidul Comunist Român, alături de Miron Constantinescu, el însuși un personaj important atît pentru mediul politic din primele trei decenii ale comunismului românesc, cît și pentru mediul academic. În același timp, a avut ocazia să publice intens pe teme de sociologie rurală sau de metode și tehnici de cercetare. Merită o mențiune specială volumul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice (1981), care a fost respins de la publicare în formatul de istorie a școlii sociologice a lui Dimitrie Gusti, la care a contribuit și fostul coleg din cadrul echipelor de cercetare monografică a satelor, Traian Herseni, intelectual de extremă dreaptă în interbelic și fost deținut politic sub comunism. După moartea acestuia din urmă, Henri H. Stahl și-a putut însă publica partea sa de contribuție la această istorie sub formă de memorii sub titlul de mai sus. Avînd în vedere și acest exemplu de tratament diferențiat al autorilor, se poate spune că în perioada Ceaușescu convingerile pre-comuniste de stînga au contribuit la recuperarea lui Henri H. Stahl de către regim. În 1969, a fost ales membru al Academiei de Științe Sociale și Politice și, din 1974, membru corespondent al Academiei Române. Abia după căderea comunismului, din 1990, a devenit membru titular al acestei instituții. A fost și Cavaler al Legiunii de Onoare.
-
Adresa:
- București, România
Intelectual de marcă de origine evreiască, Nicolae Steinhardt (1912-1989) a rămas cunoscut în cea mai mare măsură pentru “testamentul literar” pe care l-a lăsat, de fapt un volum autobiografic, care este centrat pe experiența convertirii la ortodoxie în timpul detenției suferite sub comunism. Publicat abia după 1989 sub numele de Jurnalul fericirii, această carte simbolizează ideea de “rezistență prin cultură” împotriva sistemului de valori impus de regimul comunist din România. Steinhardt a fost un membru al așa-numitei generații de la 1927, din care au făcut parte cei mai reputați intelectuali ai perioadei interbelice. Deși deținea un doctorat în drept, s-a dedicat activităților culturale. Ca evreu, a suferit din cauza persecuțiilor antisemite ale Gărzii de Fier și a dictaturii militare a mareșalului Ion Antonescu. În 1940, a fost dat afară din postul de redactor la Revista Fundațiilor Regale. Sub regimul comunist, Steinhardt a fost deținut politic pentru cinci ani, ca urmare a unui proces înscenat de autoritățile comuniste unui grup de reputați intelectuali din generația sa în timpul valului de represiune ce a urmat Revoluției Maghiare din 1956.
Steinhardt nu a fost, practic, membru al unui grup de opoziție, ci al unui grup informal de intelectuali cultivați și cosmopoliți, care a fost transformat de Securitate după Revoluția Maghiară într-un grup de “dușmani ai poporului.” Ţinând cont de originea sa evreiască, Steinhardt a fost pus de Securitate să depună mărturie ȋmpotriva prietenilor și colegilor săi români, pe care regimul intenționa să-i incrimineze pentru faptul că erau “intelectuali mistici și legionari.” Pentru ca a refuzat, poliția secretă l-a inclus și pe el în acest grup împotriva căruia a orchestrat un proces, care a devenit apoi cunoscut sub numele de procesul Noica-Pillat, după numele a două dintre cele mai importante personalități din grup. Datorită prestigiului și numărului celor implicați, acest eveniment a reprezentat cel mai cunoscut caz de persecutare a unor intelectuali neimplicați politic din întreaga perioadă comunistă. Condamnat la treisprezece ani de închisoare, Steinhardt a cunoscut cele mai cumplite închisori din România comunistă, precum Jilava, Aiud și Gherla.
Evreu nepracticant, Steinhardt s-a convertit la creștinism în 1960, în închisoarea Jilava, în urma unui serviciu religios ad-hoc, la care au participat mai mulți deținuți care erau preoți ai unor diferite confesiuni creștine, inclusiv catolică, greco-catolică, protestantă și ortodoxă. Eliberat în urma amnistiei generale din 1964, și-a reluat activitatea literară de publicist și translator, a reușit să publice câteva cărți și să-și recâștige locul de intelectual de prestigiu. Un moment de cotitură în viața sa a fost anul 1980, când s-a călugărit la Rohia, o mânăstire ortodoxă izolată din Maramureș. Steihardt a continuat să fie urmărit de Securitate, chiar și după intrarea în mânăstire. Cu toate acestea, s-a dedicat cu fervoare redactării în secret a memoriilor sale. În ciuda supravegherii, Steinhardt a reușit să aștearnă în scris extraordinara sa experiență de viață, în special cea din închisoare, redactând manuscrisul intitulat Jurnalul fericirii, pe care l-a rescris cu încăpățânare ori de câte ori poliția secretă îi confisca o versiune. A reușit chiar să trimită copii la Radio Europa Liberă, care au fost apoi difuzate de secția în limba română. La înmormântarea sa din martie 1989 au venit mulți dintre cei mai cunoscuți intelectuali din România, cu toate că Securiatea a monitorizat cu atenție evenimentul.
Nicolae Steinhardt nu a fost direct implicat în constituirea acestei colecții, care a fost creată de Securitate. El este însă autorul uneia dintre piesele remarcabile incluse în registrul electronic, care reprezintă o versine prescurtată a Jurnalului fericirii. Colecția include astăzi doar o copie, pentru că originalul a fost returnat în 2002, în conformitate cu decizia Colegiului CNSAS din 18 decembrie 2001 de a returna materialele confiscate, ȋn măsura ȋn care acestea sunt revendicate de către deținătorii lor de drept. Pe lângă această versiune prescurtată a memoriilor lui Steinhardt, două alte versiuni s-au păstrat și au fost publicate ca atare după căderea comunismului, în timp ce extrase din altă versiune au fost transmise de Radio Europa Liberă în 1988-1989. În concluzie, memoriile lui Steinhardt au devenit extrem de influente în perioada de criză profundă de la sfârșitul anilor 1980, şi aceasta din trei motive: (1) autorul vorbea despre confortul moral pe care îl oferă religia și propunea o viziune asupra lumii fundamental diferită de cea ateistă promovată prin sistemul de valori al regimului comunist; (2) unele versiuni ale manuscrisului care dorea să fie un testament intelectual al lui Steinhardt au circulat ca un fel de samizdat în cercurile apropiate autorului; (3) mesajul acestor memorii a fost larg difuzat printre români prin intermediul Radio Europa Liberă. Prin urmare, Jurnalul fericirii a devenit după 1989 nu numai o carte de mare succes, ci și un simbol a ceea ce intelectualii români au numit “rezistența prin cultură” împotriva regimului communist și au clamat – pe drept sau nu – că era singurul tip posibil de reacție împotriva regimului Ceaușescu, pe care puternica și ubicua Securitate până în 1989 (C. Petrescu 2008).
-
Adresa:
- București, România
Sanda Stolojan a fost una dintre personalitățile marcante ale exilului românesc din Paris, o persoană foarte activă în organizarea protestelor contra regimului Nicolae Ceaușescu, aflată într-o poziție de excepție prin faptul că a fost translatorul oficial al mai multor președinți francezi în relațiile lor oficiale cu România comunistă și postcomunistă. S-a născut la 19 februarie 1919, în București, într-o familie de intelectuali. A fost nepoată a scriitorului Duiliu Zamfirescu și fiică de diplomați, ceea ce i-a influențat fundamental parcursul profesional. A beneficiat de o educație aleasă atât în România interbelică, cât mai ales în străinătate, pentru că părinții au luat-o cu ei în țările în care au fost trimiși cu serviciul: Italia, Germania, Olanda, Brazilia, Portugalia, Polonia, Danemarca, Franța. A absolvit liceul în 1937 la Paris, după care a revenit în România, unde a urmat Facultatea de Litere și Filosofie a Universităţii din Bucureşti. În 1943 s-a căsătorit cu inginerul Vlad Stolojan Filipescu, cu care în 1949 a încercat să fugă în Occident. Au fost prinși și condamnați la închisoare pentru acte pregătitoare de trecere frauduloasă a frontierei. Au fost deținuți politici între 1949-1950. Ulterior, între 1958-1961, el a fost arestat din nou pentru ”huliganism.” De asemenea, au fost expulzaţi de către autorităţile comuniste din propria casă şi deposedați de avere.
În România, Sanda Stolojan a fost traducătoare la o editură și funcționară la o cooperativă în domeniul dactilografiei. A emigrat în Franța, împreună cu soțul său, în 1961, unde a lucrat ca interpret oficial de limba română pentru președinții francezi. De asemenea, s-a implicat activ în activitățile exilului românesc. A fost colaborator al Radio Europa Liberă, a coordonat Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului din România (1984-1990), cu sediul la Paris, a fost cofondatoare a unei reviste literare în paginile căreia publicau, îndeosebi, scriitori din Europa de Est, Les Cahiers de l'Est. De asemenea, a publicat poezie și proză în reviste românești din Occident printre care Limite, Ființa Românească, Revista Scriitorilor Români, Ethos, Dialog, Lupta, Cuvântul Românesc, Curentul, Contrapunct, România, La Nation Roumaine, precum și în revistele Revue de Belles-lettres (Geneva), Creation și Polyphonies (Paris). Câteva volume de versuri i-au apărut la mai multe edituri din străinătate. În aceeași ordine de idei, a scris o serie de cronici literare și eseuri în publicații străine precum Journal de Genève, Esprit, Le Monde, L'Alternative, Lettre Internationale, ARA Journal. În 1980 a publicat în limba engleză o monografie a bunicului său, scriitorul Duiliu Zamfirescu, ce a apărut în colecția Twaine World Authors din Boston, a tradus în franceză lucrarea Lacrimi și sfinți a lui Emil Cioran în 1986, și poezii de Lucian Blaga cuprinse în antologia L'etoile la plus triste, în 1992. În 1989 a fost distinsă de American Romanian Academy cu Diploma de Onoare pentru activitatea sa dedicată apărării drepturilor omului. După prăbușirea regimului comunist în România a revenit în țara natală, fără a se stabili aici definitiv. S-a implicat într-o serie de acțiuni menite să ajute la reconstrucția democrației în ţara de origine. Începând cu anul 1994 i s-au publicat în România cărțile, cele mai multe fiind jurnalele sale ținute în perioada 1961-2001, dar și un volum despre vizita sa alături de președintele Charles de Gaulle în România anului 1968, precum și corespondența pe care a avut-o cu Constantin Noica în timpul regimului comunist. Din 2003 și până la deces a făcut parte din Consiliul de Garanție Morală al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc, organism care reunea personalităţi ale exilului românesc. A decedat la 2 august 2005 la Paris.
-
Adresa:
- Paris, France