Michael Shafir (1944 - ) este un politolog şi jurnalist român de origine evreiască. Între anii 1965-1967 şi 1985-2005 a ocupat diverse funcţii la Radio Europa Liberă, devenind o personalitate emblematică a secţiei ȋn limba română a acestui post de radio. Născut într-o familie din clasa de mijloc, Shafir a emigrat legal în Israel în septembrie 1961 împreună cu tatăl său. Deşi familia sa nu a fost persecutată politic, valorile tatălui său erau în conflict cu cele promovate de regimul comunist, fapt manifestat în familie prin atitudini de ȋmpotrivire faţă de atotprezenta propagandă politică comunistă. Shafir a mărturisit că percepţia sa asupra regimului comunist a fost marcată profund în tinereţe de „socializarea anti-comunistă prin bancuri”. În acest sens, Shafir a afirmat că tatăl său făcea glume pe seama unor evenimente precum moartea lui Stalin şi cu această ocazie chiar i-a dat o lecţie fiului său care a venit acasă plângând că „tătucul mult iubit” a murit. După ce l-a tras în baie şi a dat drumul la robinet ca nimeni să nu îi audă, tatăl i-a tras două palme şi i-a spus: „Asta ca să ştii că tac-tu trăieşte!”. De asemenea, în familia Shafir se obişnuia să se vorbească despre cum era înainte de Al Doilea Război Mondial, iar acest „înainte” era idealizat. După emigrarea în Israel, Shafir a studiat filologie engleză şi ştiinţe politice ca a doua specializare. Această ultimă opţiune îi va marca atât cariera, cât şi conţinutul viitoarei colecţii. Înainte de terminarea studiilor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Shafir a lucrat doi ani ca analist în cadrul departamentul pentru cercetarea audienţei şi opiniei publice de la Radio Europa Liberă (1965-1967). Activitatea principală consta în analizarea scrisorilor primite din România. Ulterior a lucrat pentru presa israeliană şi a activat ca lector în cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, unde şi-a susţinut teza de doctorat în anul 1981 pe tema relaţiei dintre intelectuali şi regimul comunist în România epocii Ceauşescu. În 1985 se întoarce la postul de radio Europa Liberă pentru a ocupa funcţia de director adjunct al departamentului pentru cercetarea audienţei şi opiniei publice, poziţie pe care o va ocupa până în 1988. Cea mai mare parte a activităţii sale consta în cuantificarea şi analizarea audienţei postului de radio menţionat prin intermediul unor chestionare completate de cei sosiţi în Europa de Vest din ţările est-europene. Între 1988 şi 1991, Shafir a fost director al secţiei române de cercetare de la Radio Europa Liberă. În perioada în care a lucrat la acest post de radio, Shafir a continuat să publice studii şi cărţi despre regimurile comuniste din Europa de Est. În 1997 se mută la Praga odată cu instituţia în care lucra şi în care a continuat să activeze până în 2005. Între octombrie 2003 şi noiembrie 2004, Shafir a fost membru al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, comisie condusă de Elie Wiesel, supravieţuitor al Holocaustului, scriitor, profesor, activist civic şi laureat al premiului Nobel. Între 2006 şi 2012, Shafir a fost profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Conform percepţiei sale, Shafir se plasează în categoria oponenţilor regimului comunist din România, care s-a manifestat din exil prin intermediul activităţii de la Radio Europa Liberă. Din acest punct de vedere, cea mai importantă parte a colecţiei Michael Shafir provine din perioada 1988-1991, când acesta a fost director al unităţii româneşti de cercetare de la Radio Europa Liberă. În această poziţie a fost responsabil cu colectarea, selectarea şi analizarea informaţiilor despre România, pe baza cărora erau realizate programele secţiei româneşti a postului. Având în vedere că în perioada comunistă Radio Europa Liberă a jucat un rol cheie în diseminarea mesajelor trimise de disidenţii români, Shafir a avut şansa de a monitoriza o cantitate mare de informaţii privind opoziţia faţă de regimul Ceauşescu, chiar dacă aceasta a fost redusă în manifestarea ei prin comparaţie cu alte state est-europene. Astfel, colecţia Michael Shafir reprezintă un ansamblu foarte valoros de documente privind disidenţa românească. În ceea ce priveşte conceptul de „opoziţie culturală”, Shafir susţine că trebuie „să defalcăm” două categorii: „Una este disidenţa, alta este opoziţia. Lucrurile s-au deformat pentru că în Uniunea Sovietică opoziţia începe încetul cu încetul să fie numită disidenţă. Atât disidenţa, cât şi opoziţia sunt pre-condiţionate de disponibilitatea de a-ţi face auzită vocea. Eu nu ştiu ce este aia disidenţă şi cu atât mai mult opoziţie care vorbeşte contra regimului în şoaptă. Asta nu este opoziţie. Opoziţia trebuie să o exprimi [în mod public].” În această privinţă opinia lui Shafir o reflectă pe cea a majorităţii disidenţilor din blocul sovietic. Pe de altă parte, Shafir s-a exprimat critic faţă de conceptul de „opoziţie culturală”, „din cauza particularităţii româneşti care vorbeşte foarte mult de «opoziţie prin cultură»”. Conform opiniei sale, acest tip de opoziţie, pe care cei care au practicat-o au denumit-o „rezistenţă prin cultură”, nu a fost de fapt o opoziţie propriu-zisă deoarece, „deşi între aceşti opozanţi culturali am găsit şi figuri cât se poate de respectabile”, o astfel de „opoziţie culturală [...] nu a fost dispusă să îşi asume riscul unei atitudini făţişe”. În viziunea lui Shafir „Doina Cornea şi puţinii ca ea au reprezentat opoziţia. Nu culturală, [ci] opoziţia riscului, a asumării riscului, a curajului şi asumării în acelaşi timp a modestiei. [...] Asta este opoziţie.”