COURAGE

interconectarea colecțiilor

Aristina Pop-Săileanu (născută la 13 mai 1931, în Lăpușul Românesc, județul Maramureș) este unul dintre cele mai importante personaje din cadrul rezistenței organizate în Munții Maramureșului după preluarea puterii de către regimul comunist. Tatăl ei , Nicolae Pop, a fost pădurar, prin urmare cunoștea foarte bine zona montană locală. Familia sa locuia într-o localitate din nord-vestul Transilvaniei, care a trecut sub administrație maghiară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de unde după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă în 1944, populația de origine evreiască a fost deportată spre lagăre de exterminare. Din rândul celor care au plecat din Maramureș a făcut parte și Elie Wiesel, un personaj care a devenit ulterior un exemplu celebru de tenacitate în a depune mărturie pentru suferințele îndurate și a pedepsi pe cei vinovați de crime împotriva umanității. Familia Aristinei s-a aflat printre cei care au ascuns familii evreiești, salvându-le de la deportare, fapt recunoscut ca atare: atât ea cât și tatăl ei eu primit distincția de ”drept al popoarelor.” Conform evaluărilor ei, această acțiune nu a fost nici pe departe la fel de riscantă ca aceea de a ascunde partizani anticomuniști mai târziu, pentru că soldații germani sau jandarmii unguri nu umblau prin păduri și munți în căutarea fugarilor, așa cum au făcut-o securiștii mai târziu.

Aristina a intrat în grupurile de rezistență anti-comunistă din Munții Ţibleș din Maramureș la vârsta de 18 ani, datorită faptului că familia ei a trezit suspiciuni Securității pentru că a ascuns trei oameni căutați de poliția secretă comunistă. Tatăl ei, Nicolae Pop, a refuzat să-i trădeze pe cei trei fugari și a fost astfel constrâns să se ascundă în munți, unde a organizat și condus un grup de partizani timp de 4 ani, până în martie 1953. Aristina și fratele ei Achim s-au alăturat acestui grup. Supraviețuirea grupului în Munții Ţibleșului vreme de patru ani a fost posibilă numai datorită solidarității celor din zonă, care nu numai că nu i-au trădat trupelor de Securitate, dar i-au ajutat cu mâncare și medicamente. În acest sens, Aristina Pop-Săileanu își amintește: ”Foame, noi, în munți, nu am răbdat. Pot să spun că, în munți, am avut ceea ce poate nici cel mai bogat om din comună n-a avut. Fiecare ne aducea tot ce avea mai bun. Erau niște români extraordinari.” Tatăl său a hotărât să se predea după ce s-a îmbolnăvit și a paralizat parțial. Lăsat pe marginea drumului din apropierea satului Poiana Botizii, Nicolae Pop a fost imediat arestat, dus la o secție de poliție, apoi preluat de Securitate, bătut crunt până când a murit câteva zile mai târziu. Nici până astăzi nu se știe unde a fost îngropat. La o săptămână după prinderea sa, pe 8 martie 1953, au fost încercuiți și capturați de trupele de Securitate și Aristina și fratele ei. Având 22 de ani, ea este condamnată în urma unui proces sumar la 20 de ani de muncă silnică pe motiv că a activat ”într-o organizație contrarevoluționară.”

Aurel Popescu (n. 19 august 1922, d. 2010) a fost un pastor baptist, care a fost întemnițat pentru practicarea credinței sale și pentru mai multe activități de opoziție în România comunistă. În 1977, a semnat scrisoarea deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România, referitoare la libertatea religioasă intitulată: Cultele neo-protestante și drepturile omului în România, adresată mai multor ambasade occidentale și Radioului Europa Liberă. De asemenea, a fost membru al Comitetului Român pentru Protecția Libertății Religioase și a Libertății Conștiinței, organizație înființată în aprilie 1978, care se opunea încălcării de către regimul comunist a libertății religioase în România (Silveșan și Răduț 2014, 55-56).

Ion Raţiu (n. 6 iunie 1917 la Turda – d. la 17 ianuarie 2000 la Londra) provine dintr-o familie greco-catolică cu origini nobiliare, care s-a afirmat în decursul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea în cadrul mişcării pentru emancipare politică a românilor din Transilvania. Tatăl său, Augustin Rațiu, a fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi primar al oraşului Turda. După ce a finalizat studiile de drept la Universitatea din Cluj în 1938, Raţiu a lucrat într-un cabinet de avocatură. În februarie 1940, s-a angajat la Ministerul de Externe, iar două luni mai târziu a fost trimis în misiune la Legaţia României din Londra, ocupând funcţia de “cancelar diurnist”. În acea perioadă ministru al României la Londra era unchiul său Viorel Virgil Tilea, diplomat şi personalitate a Partidului Naţional Ţărănesc. Cunoscut pentru ostilitatea sa faţă de Germania Nazistă, Tilea a fost îndepărtat din funcţie în septembrie 1940, după instalarea statului naţional-legionar. Raţiu a demisionat şi el din funcţia pe care o deţinea la legaţia României la Londra şi a solicitat azil politic în Anglia. Rămas în Marea Britanie după demisie, tânărul Raţiu a obţinut o bursă la St. John’s College din Cambridge, unde a studiat ştiinţele economice în decursul următorilor trei ani. În 1957, Raţiu şi-a început propria afacere în domeniul transporturilor maritime.

Instalarea regimului comunist în România l-a făcut pe Raţiu să ia decizia de a nu se mai întoarce în ţară atât timp cât ţara era sub dictatură. S-a implicat încă din anii 1940 în structurile ogranizatorice ale exilului românesc din Occident. A făcut parte a Comitetului Executiv al “Mişcării Românilor Liberi”, organizaţie din exil care s-a opus după 1940 alianţei României cu Germania Nazistă. A fost preşedinte fondator al Asociaţiei Studenţilor Români din Marea Britanie. Mai târziu, s-a numărat printre membrii fondatori ai asociaţiei Amnesty International, care a avut un rol important în lupta împotriva încălcării drepturilor omului de către regimurile comuniste din Europa de Est. A fost unul dintre principalii iniţiatori ai asociaţiei din exil denumite Uniunea Mondială a Românilor Liberi , al cărei preşedinte a fost ales în 1984 cu ocazia primului congres de la Geneva al organizaţiei. Această organizaţie a fost una dintre structurile exilului românesc, care s-a remarcat prin luări de poziţie împotriva încălcărilor de către regimului comunist din România a drepturilor omului şi a încercat să unifice cercurile exilului românesc în jurul valorilor democratice. În timpul revoluţiei din România din 1989, Raţiu a lansat o campanie de ajutorare a României, care ieşea dintr-o perioadă de penurie gravă nu doar a bunurilor de consum, dar şi a medicamentelor. După 1989, Ion Raţiu a ales să se întoarcă în ţară şi să participe la procesul de democratizare a României. A contribuit la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, partid istoric din perioada interbelică, sub titulatura de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). În anul 1990, a candidat fără succes la preşedenţia României din partea PNŢCD. A obţinut însă mandate de deputat în Parlamentul României cu ocazia alegerilor din 1990, 1992 şi 1996.

Raţiu a început imediat după rămânerea sa în Marea Britanie activitatea de ziarist, fiind în anii 1940 corespondent al agenţiei de ştiri americane International News Service. De asemenea, între anii 1940–1951, a fost colaborator al postului de radio BBC, iar în perioada 1952–1955 asistent de program al BBC. În decursul anilor 1950 a colaborat şi cu alte posturi de radio occidentale precum Radio Free Europe şi The Voice of America. În 1955, a început să publice buletinul de ştiri săptămânal în limba engleză intitulat Free Romanian Press, dedicat informării mediilor occidentale despre situaţia din România. Raţiu a fost un apreciat analist politic al regimului comunist din România, în special, şi al situaţiei din Blocul Sovietic, în general. Expertiza sa în problemele regimurilor comuniste s-a concretizat cu publicarea în 1957 a lucrării Policy for the West, o analiză critică a politicii Occidentului faţă de Blocul Sovietic. În 1975, când Ceauşescu încă se bucura de binevoinţa ţărilor occidentale, Raţiu a publicat eseul Contemporary Romania, în care demonta o serie de clişee pozitive prin care presa şi mediile politice percepeau regimul Ceauşescu. Una dintre cele mai apreciate lucrări ale lui Raţiu intitulată Moscow Challanges the World a apărut în 1986 la editura Sherwood din Londra. Lucrarea, redactată într-o primă formă la sfârşitul anilor 1940, reprezintă o analiză complexă a sistemului politic, economic şi social din ţările Blocului Sovietic, precum şi a originilor sale ideologice, dar şi o pledoarie pentru valorile democratice.

Pierre Rosetti s-a născut la București, în august 1927, într-o familie de intelectuali români, o familie istorică, care contribuit seminificativ la construirea României moderne. Tatăl său, Ion Rosetti (1893-1971), care a urmat liceul și Facultatea de Drept la Paris, a fost avocat și profesor universitar la Universitatea din București. În 1950 a fost exclus din învățământ, fără nici o pensie, din cauza faptului că  studiase într-o țară opusă ideologic României comuniste, Franța. Pierre Rosetti a absolvit liceul Dimitrie Cantemir din capitală şi a intrat la Facultatea de Mine şi Metalurgie din cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti. La momentul instaurării regimului comunist în țară, în 1948, era student în anul doi. Pe fondul problemelor pe care începuse să le aibă în facultate din cauza "originii nesănătoase," a decis să fugă din țară, împreună cu doi colegi, pe Dunăre, prin Iugoslavia. După aproape un an de zile petrecut în închisorile iugoslave și bulgare, a reușit să ajungă în Franța. Acolo și-a continuat studiile la École Nationale Supérieure des Mines de Paris, specializarea inginerie. A lucrat în domeniile industrie minieră, metalurgie (oțeluri speciale, aliaje), industrie textilă, electricitate și electronică. În 1967-1968 a fost naturalizat cetățean francez.  

Zoltán Rostás (n. 28.12.1946, Odorheiul Secuiesc) este actualmente Profesor Emeritus și coordonator de doctorate la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Universității din București. A absolvit Facultatea de Filozofie și Istorie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și este doctor în filozofie al aceleiași facultăți, cu specializarea filozofia valorilor, a culturii și a istoriei. Are o bogată experiență jurnalistică; înainte de 1989 a fost angajat sau colaborator la televiziune și radio, precum și în presa scrisă. Este membru în Societatea Sociologilor din România, Societatea de Antropologie Culturală din România, Centrul de Cercetare Regională și Antropologică din Miercurea Ciuc, Asociația Profesioniștilor din Relații Publice. De asemenea, este membru în Association for Education in Journalism and Mass Communication (SUA); European Association for the Advancement of Social Sciences (Austria) și Société des Europénistes, Bruxelles.

Zoltán Rostás este un autor renumit în spațiul cultural românesc. Înainte de 1989 a publicat doar volumele Visszajátszás (Conexiune inversă) și Kétely és kísérlet (Dubiu și experiment). Începînd cu anul 2000, însă, proiectele sale editoriale s-au succedat într-un ritm amețitor, odată ce autorul a început, pe de-o parte, să pună în valoare interviurile realizate înainte de 1989 prin publicarea ca atare sau prin realizarea unor monografii pe baza lor, iar pe de altă parte, să realizeze împreună cu studenții săi noi proiecte bazate pe istorie orală. Lista volumelor sale care au fructificat sau extins cercetările din anii 1980 cuprinde: Monografia ca utopie: Interviuri cu Henri H. Stahl (2000); O istorie orală a Școlii Sociologice de la București (2001); Chipurile orașului: Istorii de viață din București – Secolul XX (2002); Sala luminoasă: Primii monografiști ai școlii gustiene (2003); Secolul coanei Lizica: Convorbiri din anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga – Jurnalul din perioada 1916-1918 (2004); Atelierul gustian: O abordare organizațională (2005); Parcurs întrerupt: Discipolii din anii '30 ai Școlii gustiene (2006); Dialog neterminat (împreună cu Ioan Mihăilescu) (2007); Strada Latină nr. 8: Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală “Principele Carol“ (2009). Printre volumele de istorie orală realizate împreună cu studenții săi se numără: Istorie la firul ierbii: Documente sociale orale (împreună cu Sorin Stoica) (2003); Televizorul în "micul infern" (împreună cu Sorin Stoica) (2005); Tur-retur: Convorbiri despre munca în străinătate, 2 vol. (împreună cu Sorin Stoica), (2006); Activişti mărunţi (împreună cu Antonio Momoc) (2007); Cealaltă jumătate a istoriei: Femei povestind (împreună cu Theodora-Eliza Văcărescu) (2008); Jurnal de cămin (împreună cu Sorin Stoica) (2008); Tânăr student caut revoluţionar (împreună cu Florentina Ţone), vol. I – 2011, vol. II – 2012; Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori (împreună cu Antonio Momoc) (2013). Zoltán Rostás este, de asemenea, autor a zeci de studii, articole, documente și lucrări cu caracter științific publicare în reviste de specialitate.

Pasiunea lui Zoltán Rostás pentru istorie orală ca metodă de a produce documente pentru o istorie socială este timpurie, dar nu de la început conștientizată și numită ca atare. ” Eu știam să stau de vorbă cu oamenii, de diverse categorii. Îmi plăcea să vorbesc cu ei, îmi plăcea să îi ascult. Mai apoi, legat de pasiunea mea pentru istorie orală, am ajuns în presă și acolo abilitatea mea de a face interviuri cu oameni a fost și mai mult cultivată. A fost important că am lucrat și în presa scrisă, și la radio, și la televiziune. Aș putea spune că, privind lucrurile din perspectiva istoriei sociale și a ceea am făcut eu în acest domeniu, am avut un antrenament riguros, din mai multe direcții.” Activitatea sa profesională, precum și formația de sociolog au constituit, în moduri diferite, resorturi care l-au împins către pasiunea pentru realizarea unor interviuri aprofundate, care să redea povești de viață. “Legat de presă și de ceea aveam eu în minte să fac, mi s-a părut de la bun început că presa este un cadru foarte restrâns. Eu doream să fac interviuri mari. Pentru orice fel de presă aș fi lucrat, ele erau drastic tăiate – chiar dacă nu erau cenzurate. Nu putea intra decît foarte puțin. Ca urmare a pregătirii mele sociologice, eram mult mai înclinat să aflu ce părere are cel cu care stau de vorbă, decît să îmi expun propria-mi părere.”, povestește Zoltán Rostás.

Legat de momentului specific care a declanșat interesul său pentru istorie orală, menționează congresul mondial al istoricilor organizat în România lui Ceaușescu, subliniind că această primă întîlnire profesională cu metoda de cercetare care va genera colecția sa s-a datorat pe de-o parte hazardului, iar pe de altă parte, curiozității sale intelectuale: ”Anul 1980 este momentul de cotitură. Și pentru mine, și pentru pasiunea mea. Atunci s-a ținut un mare congres de istorie la București. Era un congres regulat, care s-a întîmplat să se țină atunci la noi în țară. A fost ceva cu adevărat impresionant atunci. Eu m-am dus acolo urmîndu-mi pasiunea: mă gîndeam să fac interviuri, tot felul de interviuri. Cum spuneam: era un mediu foarte ofertant și din acest punct de vedere. Așa s-a și întîmplat: am făcut o mulțime de înregistrări. Și într-una din zile mi-am zis că atunci, în acea zi anume, nu voi mai face nici o întregistrare, eram și foarte obosit de la acest efort. Și mi-am mai spus: caut o secțiune unde se țin comunicări pe o temă despre care nu am nici o idee și merg să audiez acolo. Și m-am dus! Era chiar secțiunea dedicată istoriei orale. Chiar țin minte că atunci cînd am citit afișul cu anunțul detaliilor legate de această secțiune mă gîndeam în sinea mea: este vorba despre istoria oralității sau e vorba despre altceva? Acolo am aflat că e vorba despre un interviu intensiv, făcut nu cu oameni tineri, ci cu oameni în etate, că acest interviu are o metodologie bine pusă la punct și că, în Vest cel puțin, se practică de cîteva decenii. Mă rog: mai ales de cînd e magnetofonul. Stenografierea merge și nu merge aplicată pe istorie orală , pentru că documentul care rezultă din stenograme (Henri H. Stahl, pe care l-am cunoscut bine, făcea așa ceva; tatăl său fiind stenograf șef la Parlament) este mult mai sărac decît interviul. Acolo, pe bandă, e și vocea acelui om; iar vocea cuiva este foarte prețioasă, pentru că este unică și irepetabilă.”

Pregătirea lui de sociolog a jucat un rol decisiv în decizia de a se angaja în acest proiect intelectual interesant numai din pură curiozitate pentru studiul unui subiect și fără certitudinea că va vedea vreodată ceva publicat. ”Istoria orală a luat avînt tocmai datorită nevoii de istorie socială! E istoria acelor oameni care nu apar în arhivele oficiale, istoria oamenilor despre care nu există documente detaliate cu privire la viața lor, la reperele fundamentale ale vieții acestora. Și ceea ce a fost izbitor pentru mine încă de la începuturile acestui proiect personal este faptul că, deși ne aflam în comunism și întrucît istoria orală și istoria socială se ocupă mult cu cercetarea condiției marginalilor, aveam la îndemână, de fapt, foarte mulți marginali. Comunismul, deși în teorie spunea ceva, în practică și în realitate, producea foarte mulți marginali. Cine nu era la putere era în comunism, de fapt, un marginal. Or, în comunism, foarte puțini aveau, de fapt, puterea!” Un alt fel de a privi istoria și societatea comunistă decît o făcea discursul oficial a fost una dintre mizele fundamentale ale demersului de istorie orală și istorie socială practicate de Zoltán Rostás. Pentru că ”istoria socială e de fapt, o influență a antropologiei și a sociologiei asupra studiului istoric. Și, de aici, decurg specii noi de istorie: aceasta nu mai e doar un studiu asupra elitelor, asupra puterii, asupra ’politicii mari,’ asupra marilor evenimente care au în centru lor elitele și puterea, ci este altceva.”

Există două momente biografice cu mare încărcătură emoțională pe care le menționează Zoltán Rostás în legătură cu relația sa, extrem de personală, pe care o are cu istoria orală și istoria socială. Primul ține de momentul inaugural al asumării acestei vocații și care este direct legat de comunitatea maghiară din care face parte, implicit și de regiunea geografică dominată de această comunitate etnică: ”Am avut în minte un proiect la un moment dat, ceva care să fie ca un fel de radiografie a elitei politice a unui raion în interviuri pe perioada unui deceniu (1950-1960). Primul secretar, președintele Sfatului Popular Raional și o mulțime de activiști, activiști mărunți cum le-am spune azi. Un raion din regiunea autonomă maghiară. Toți erau maghiari. De ce am vrut eu asta? Pentru că, imediat după descoperirea istoriei orale, am vrut să fac primele încercări, primele interviuri cu tata, dar el a murit, la numai o săptămână după ce îi spusesem despre intenția mea. În memoria tatălui meu, am făcut acele înregistrări care dau radiografia elitei politice a acelui raion. E raionul în care stătea tatăl meu și în care și eu, pe cînd eram copil, am stat. Așadar, în istoria orală am plecat de la mine, de la originile mele aproape. În istoria comunismului românesc s-au scris foarte multe cărți despre elita mare. Dar comunismul se baza pe activistul mărunt, așa cum erau și cei din raionul în care am locuit și eu, și tatăl meu. Am făcut și o carte despre activiștii mărunți după 1989.”

Al doilea este legat de un moment de cotitură din viața lui Zoltán Rostás, un accident cerebral despre care spune că, în cele din urmă ”a fost ceva bun” pentru el pentru că practic l-a determinat să pună în valoare interviurile realizate înainte de 1989: ” Accidentul cerebral pe care l-am avut în 1995 a fost, în cele din urmă, bun pentru mine și a fost bun pentru istoria orală. O boală mare te pune pe gînduri, cum se spune. Te întoarce la tine. Eram paralizat aproape pe jumătate, nu puteam să vorbesc, nici să scriu. Doi ani aproape că am fost scos din circuit. Mă recuperam în acele luni, mă recâștigam pe mine însumi concentrîndu-mă din ce în ce mai mult asupra istoriei orale. Îmi spuneam că nu este nimic pierdut, fiindcă aveam la îndemână, lângă mine, o comoară mare. Ei bine, comoara aceasta de istorie orală pe care eu o strînsesem de-a lungul anilor aproape că m-a tras de mînă din problema mea gravă. Este, într-un fel, salvatoare, vindecătoare. După aceasta, au început să îmi apară mai multe cărți cu un impact foarte mare. Atunci venise timpul pentru acest tip de document de istorie orală, pentru acest tip de interviu, adînc, non-ideologic, nu dintr-o perspectivă a unei victime a comunismului, ci un interviu care povestea foarte amănunțit o viață de om sau alta.”

În arhiva pe care o are acasă, Zoltán Rostás știe că mai sunt încă 20-30 de cărți care ar putea să fie făcute pe baza prețioaselor mărturii înregistrate pe benzile sale de magnetofon. ”Știu că am acolo o comoară. De fapt, comora mea este una în două sensuri: întîi, că am salvat vocile și poveștile acelor oameni; apoi, pentru că este încă foarte mult de prelucrat din ceea ce am acasă,” conchide el.

Zoltán Rostás a avut ocazia să se familiarizeze cu tema proiectului COURAGE și să reflecteze la propria activitate de a realiza interviuri de istorie orală înainte de 1989 prin prisma întrebărilor de cercetare la care și-a propus să răspundă acest proiect. Referitor la perioada în care au fost lucrate marea majoritate a documentele care se regăsesc și astăzi în colecția sa privată, anii 1980 în România comunistă, subliniază cît de important era să poți evalua limitele sistemului politic pentru a ști în ce măsură exista o oarecare toleranță: ”Eram destul de conștient cam din perioada studenției în ce regim politic constrîngător trăiesc. Nu am fost un disident, dar am încercat, cît de mult s-a putut, să mă sustrag contrîngerilor regimului. De fapt, pot să spun că am o raportare la comunism mai mult ca istoric decît ca participant. Știam de la bun început că eram mințiți. Și a devenit o mare minciună, pentru că a devenit sistem. Nu am prevăzut că sistemul comunist vă cădea atît de radical cum s-a întîmplat în 1989, dar, chiar la începutul muncii mele de istorie orală, eram convins că sistemul se va înmuia așa de mult încît, chiar dacă nu va cădea, voi putea cîndva să public aceste interviuri. Scăzuse, în ultimele decenii, foarte tare credința în comunism, nu mai exista acea raportare la el afectivă, ca la un ’ideal.’ În Ungaria sau în Polonia se putea publica așa ceva în anii 1980 – și eu știam prea bine aceasta. Ce făceam eu cînd mergeam să iau interviuri, era treaba mea. Regimul nu m-a interzis, dar nici încurajat, era ceva tolerat. Am spus tot timpul tot din ce făceam la orice om. Asta a fost tehnica mea de a evita o curiozitate prea mare din partea Securității.”

Pasiunea lui Zoltán Rostás din timpul comunismului, care a înflorit în spațiul gri al toleranței permise de regim, s-a transformat în profesie după căderea acestui regim. Înainte de 1989, activitatea de cercetător în domeniul istoriei orale era una de pionierat pentru România. După 1989, Zoltán Rostás a devenit unul dintre personajele cheie care au determinat instituționalizarea istoriei orale. Cărțile sale au avut numeroase ecouri publice, eminamente pozitive. De asemenea, au fost organizate zeci de seminarii și conferințe publice care au gravitat în jurul tematicii și a metodei lui Zoltán Rostás pentru istoria orală și istoria socială. Există deja 10 volume publicate, care au fost lucrate împreună cu studenți care utilizează această metodă de cercetare în domeniul istoriei orale și a istoriei sociale. Din 2000 pînă în prezent, cel puțin 250 de studenți au făcut anual cercetări avansate în conformitate cu această metodă de lucru. În privința rolului său în instituționalizarea istoriei orale ca metodă de cercetare în istoria socială, Zoltán Rostás spune: ”Nu am inventat eu instituția care stă într-o singură persoană. În comunism, au fost cîțiva asemenea oameni – instituție. Au fost oameni foarte pasionați de ceea ce făceau, în primul rînd. Eu, ceea ce am făcut, a fost din pasiune. Aceasta a fost motorul meu. Chiar și, dacă se poate spune așa, finanțatorul acestui tip de proiect. Am fost susținut de pasiunea mea. Nu am cerut bani pentru aceste sute sau mii de ore de înregistrări; le-am făcut din pasiune. Ceea ce am învățat atunci, înainte de 1989, am folosit și după revoluție. Ceea ce am făcut eu împreună cu echipa mea numită ’Cooperativa Gusti’ este inspirat din ceea ce am făcut înainte de 1989. În plus: e o producție de sociologie românească făcută fără nici un ban de la Academie, Universitate etc. Cel mai important e să te bazezi pe tine. Și, dacă reușești să aduci lîngă tine și cîțiva oameni cu care să lucrezi împreună – nu să îi conduc, fiindcă eu nu mi-am dat sarcina să îi conduc -, atunci acest fapt este foarte important.” Activitatea sa de conservare a memoriei școlii de sociologie întemeiate de Dimitrie Gusti și, în același timp, de îndrumare a unei noi generații de studenți, poate fi urmărită inclusiv în limbile engleză și franceză, pe portalul http://www.cooperativag.ro/