Ștefan Petrache (n. 8 mai 1949, Vânători, raionul Nisporeni, RSS Moldovenească) este un important interpret și lider de formație / manager muzical moldovean. După studii de specialitate la școala muzicală „Eugen Coca” din Chișinău și o scurtă perioadă de studenție la Colegiul Electromecanic din același oraș, în 1967 Petrache a devenit unul dintre soliștii principali ai trupei Noroc, rămânând parte componentă a grupului în timpul întregii existențe a acestuia. După dispariția Noroc-ului, Petrache a urmat studii muzicale superioare la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu” din Chișinău, pe care l-a absolvit în 1974. Ulterior, a devenit solist în cadrul Orchestrei Radioteleviziunii Moldovenești (1974-75). În anii următori, a făcut parte din diferite trupe locale, printre care: Orizont (1977) și Contemporanul lui Mihai Dolgan (1978-1981). În 1982, Petrache a fondat și a devenit manager al unui important grup muzical care a dominat o mare parte din peisajul muzical al Moldovei sovietice pe parcursul anilor 1980 – Plai (1982-1987). Stilul specific al acestei trupe combina teme și motive naționale și folclorice cu ritmuri moderne, demonstrând o anumită similitudine cu fenomenul Noroc-ului, dar axându-se într-o mai mare măsură pe specificul local și dezvoltând tradițiile muzicale locale. La sfârșitul anilor 1980, Petrache a revenit pentru o scurtă perioadă în componența Orchestrei Filarmonicii de Stat din Moldova (1988-1990). În timpul perioadei de apogeu al carierei sale muzicale, Petrache a înregistrat un șir de piese și hituri care au devenit destul de populare în sânul publicului din Moldova (de exemplu, În august, Chemarea casei părintești, Adevăruri, etc.). După 1991, Petrache a renunțat la cariera muzicală și s-a lansat în business, având afaceri de succes în domeniul imobiliar. După ce a fost diagnosticat cu o boală gravă în 2009, el s-a retras din spațiul public, dar a acordat numeroase interviuri privind experiența sa din perioada Noroc-ului. Interviul lui Petrache s-a axat, în special, pe integrarea sa în cadrul formației, pe subiectul unor divergențe creative cu Dolgan în perioada inițială a existenței Noroc-ului și, mai ales, pe tema receptării muzicii lor de către public. Deși Petrache susține că Noroc-ul nu avea o agendă politică evidentă, el recunoaște, totuși, că popularitatea trupei se datora unor elemente de „protest social”, chiar dacă acest lucru nu era legat în mod direct de experiențele personale ale membrilor trupei. Cu toate acestea, Petrache subliniază că muzica Noroc-ului avea o trăsătură esențială care rezona, fără îndoială, cu fanii săi: „De pe scenă venea ceva foarte nefăcut, necârpit, neclădit, nedirijat, nelustruit, din scenă venea un firesc extraordinar, de la noi toți. Radiam curățenie și ... neștire.” Petrache a aparținut culturii de tip stiliaga (echivalentul „hippy-lor sovietici”), dar a mărturisit că nu simpatiza cu aripa radicală a acestui curent, fiind amuzat de extremele la care recurgeau unii tineri sovietici pentru a-și „depăși” modelele occidentale. Pentru Petrache, fenomenul Noroc-ului a fost legat, în primul rând, de un sentiment de „libertate interioară” și de tentația creativității nelimitate. Într-un anumit sens, Petrache și colegii săi se comportau de parcă regimul nu ar fi existat, chiar dacă erau atenți la rigorile cenzurii impuse „de sus”.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Dan Petrescu (n. 26 februarie 1949, București) este scriitor, eseist, editor, traducător, publicist și unul dintre cei mai cunoscuți disidenți români din timpul comunismului. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității A.I. Cuza din Iași. A publicat intensiv între anii 1981-1983 în revistele studențești din Iași, Dialog și Opinia studențească, care se străduiau în perioada respectivă să propună cât mai multe articole nonconformiste. Potrivit unei evaluări făcute pentru Securitate, aceste reviste aveau două părți: prima ”de aspect convențional," iar a doua "cu totul opusă ca stil și conținut, incluzând articole – eseuri, recenzii, studii – cu o anume adresă subînțeleasă.” Prin articolele publicate în aceste reviste, remarcate de Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă, s-a impus ca unul dintre autorii cei mai reprezentativi pentru nonconformismul intelectual al Grupului de la Iași. În urma unei percheziții domiciliare din mai 1983, activitatea sa la aceste reviste a fost întreruptă. Documentele emise de Securitate în acea perioadă despre el rețin următoarele fapte: a intrat, ”prin intermediul soției sale, în anturajul lectorilor francezi, făcând vizite reciproce, participând în comun la diferite manifestări,” a primit ”numeroase cărți de la lectorii francezi cu conținut denigrator la adresa țării noastre pe care le-a citit, iar ca urmare a acestui fapt a inițiat un colectiv format din mai mulți scriitori tineri și anume Sorin Antohi, Luca Pițu, George Pruteanu, scriind împreună romanul Brazde peste haturi, în care ridiculizează politica partidului privind cooperativizarea," a cântat, ”împreună cu Alexandru Călinescu, în derâdere melodii cum ar fi Partidul, Ceaușescu, România, Cincinalul în patru ani și jumătate etc., făcând haz și comentând negativ aceste cântece," a menținut ”legături cu fugarul Ion Petru Culianu, cumnat," căruia îi trimite ”scrisori și reviste care ajung în final la postul de radio Europa Liberă,” a ascultat același post de radio, "care i-a adus elogii pentru eseurile publicate în revistele studențești ieșene, menționând că scrisul său stă ’sub semnul insolent al libertății’.”
În urma percheziției din 1983, lui Dan Petrescu i-a fost interzis dreptul de semnătură și a fost practic șomer până în 1989, într-o țară în care teoretic nu exista șomaj. După 1988, a devenit unul dintre cei mai radicali, dar consecvenți critici ai regimului Ceaușescu, autor a numeroase articole și interviuri publicate în presa internațională sau difuzate de posturile de radio occidentale cu servicii în limba română. În ultimele luni ale regimului comunist din România, după ce a reușit performanța de a da interviuri telefonice pentru Radio Europa Liberă și Vocea Americii, a fost arestat la domiciliu, i-a fost confiscată mașina de scris, a primit amendă pentru că a transmis ”date defăimătoare și contrare intereselor statului român.” Urmărirea lui de către Securitate datează însă din perioada următoare liceului, când a fost remarcat datorită prozelor lui nonconformiste, citite în cadrul unui cenaclu local. În perioada ieșeană, de-a lungul anilor 1980, a fost constant și atent urmărit, iar după ce a devenit un critic deschis al regimului Ceaușescu, a devenit și una dintre cele mai supravegheate persoane din România comunistă. Pentru a putea supraviețui în asemenea condiții și mai ales pentru a continua activitatea disidentă prin transmiterea peste graniță a mesajelor critice față de regim era nevoie de multă imaginație și curaj. Dan Petrescu explică cum s-a raportat la această relație cu Securitatea, instituția a cărei misiune era să suprime orice acțiune disidentă: ”Jucam o partidă, de șah, să zicem. Dar, de fapt, nu era chiar șah – era un joc căruia nu îi cunoșteam regulile. Trebuia să le ghicim [mutările] și trebuia să presupunem ce învățau ei în școlile lor – pentru că învățau. Învățau niște metode de a te compromite... Cum ocolești aceste lucruri, fără să fii spion profesionist? Cum le faci față? Trebuia să ghicești ce se așteptau ei să faci și tu să nu faci așa ceva! Și atunci, trebuia să inventezi în permanență. Ăsta era jocul! Și, cum spunea [poetul disident] Dorin Tudoran, trebuia să lași impresia că ai ceva în spate, că ai un fel de protecție.” Atitudinea lui Dan Petrescu față de comunism a fost una de refuz tranșant. În privința caracterizării pe care o preferă cu privire la ceea ce a făcut înainte de 1989, el spune că: ”eram opozanți declarați ‒ eu nu vreau disidenți, nu îmi place acest termen; disidenți sunt cei care au fost în partid și, pe urmă, au făcut disidență din partid, or, eu nu am fost în partid.” Actualmente, Dan Petrescu este o figură de primă linie în cultura română și unul dintre cei mai prețuiți intelectuali din România. Printre publicațiile sale se numără: ”Povestiri furate și la lume iarăși date,” în Dumitru Augustin Doman, Tudor Stancu, Dan Petrescu, Proze (Editura Albatros, 1985), Tentațiile anonimatului (Editura Cartea Românească, 1990), Ce-ar mai fi de spus: Convorbiri libere într-o țară ocupată (volum scris în colaborare cu Liviu Cangeopol înainte de 1989 și publicat în 1990, Editura Minerva; ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Nemira, 2000), În răspăr (Editura Nemira, 2000), Deconstrucții populare (Editura Polirom, 2002), Scrisori către Liviu, 1994-2004 (Editura Paralela 45, 2004; Editura LiterNet, 2005, ediția ne varietur); Secta gânditorilor de estradă (Editura Polirom, 2009), plus o duzină bună de traduceri (Bataille, Michaux, Culianu, N. Grimaldi, Onfray, B.-H. Lévy).-
Adresa:
- Iași, Romania
Dragoş Petrescu (n. 21 mai 1963) este profesor universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de politică comparată, studii de Securitate, istoria politică și socială a Europei în perioada contemporană, analiza comparată a regimurior comuniste şi postcomuniste. A absolvit Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (1987) şi Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1997). A obţinut titlul de master în istorie comparată la Universitatea Central-Europeană de la Budapesta (1998) şi pe cel de doctor în istorie comparată în cadrul aceleiaşi universităţi (2003). În anul academic 2002/2003 a fost Teacher Fellow in Romanian Studies la School of Slavonic and East European Studies (SSEES), University College London (UCL). Între iulie 2003 şi martie 2006 a ocupat postul de director al Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR). În perioada martie 2006–ianuarie 2010 a fost membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) iar în perioada ianuarie 2010–martie 2018 a fost preşedinte al Colegiului aceleiaşi instituţii. În calitate de presedinte al Colegiului CNSAS a iniţiat două proiecte instituţionale ample, şi anume: înfiinţarea Centrului de Istorie Orală “Constantin Ticu Dumitrescu” şi publicarea pe site-ul CNSAS de resurse digitale gratuite pentru cercetare, cum ar fi “Acte normative referitoare la funcţionarea Ministerului de Interne, 1948–1989” şi “Surse pentru istoria PCdR/PMR/PCR.” De asemenea, a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – CPADCR (2006). Domeniile sale principale de expertiză și interes sunt: memoria regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, justiţia de tranziţie în Europa de după 1989, conflictele etnice și aspectele fundamentale ale terorismului internaţional. A publicat numeroase studii şi articole privind regimul comunist din România, schimbările de regim din anul 1989 din ECE, justiţia de tranziţie şi instituţionalizarea memoriei în Europa postcomunistă în reviste şi volume colective din ţară şi din străinătate. Este autorul volumelor Explaining the Romanian Revolution of 1989: Culture, Structure, and Contingency (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010) şi Entangled Revolutions: The Breakdown of the Communist regimes in east-Central Europe (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2014), şi co-editor al volumului Nation-Building and Contested Identities: Romanian & Hungarian Case Studies (Budapesta: Regio Books, 2001).
Dragoş Petrescu mărturiseşte că interesul său special pentru istoria contemporană şi pentru trecutul comunist se datorează experienţelor din ultimii ani ai regimului comjnist din România. Cu privire la atitudinea sa faţă de regimul communist, el îşi aminteşte: “Provin dintr-o familie care a avut de suferit in perioada comunistă. Ambii bunici au fost deţinuţi politici, dar până în 1989 nimeni nu vorbea despre asta în familia noastră. Desigur, am trecut printr-un proces de îndoctrinare în şcoala generală, şi am fost trist când nu am fost făcut pionier în prima serie din clasa mea, ci doar în a doua, după câtva timp. Appi am devenit membru al Unionid Tertulia Communist (UTC), dar asta pentru că erau toţi primiţi automat în organizaţie când împlineau vârsta cerută, ţi se înmâna pur şi simplu carnetul de membru. Însă, trebuie să spun că am refuzat să intru în Partidul Comunist Român (PCR): aceea a fost o decizie pe care am luat-o în mod conştient şi a reprezentat un gest modest de insubordonare faţă de regim. Privind înapoi, trebuie să adaug că un punct de cotitură în percepţia pe care o aveam despre regim l-a constituit cutremurul teribil din 4 martie 1977. S-a întâmplat să fiu singur acasă când s-a produs cutremurul – locuiam la Piteşti atunci – şi tocmai ascultam emisiunea în limba română a Radio Europa Liberă aşteptând să se difuzeze programul muzical. Experienţa îngrozitoare a cutremurului s-a asociat pentru totdeauna în mintea mea cu comentariile critice la adresa regimului Ceauşescu ale secţiei în limba română a Radio Europa Liberă. Mai trebuie spus că după cutremur, timp de două sau trei săptămâni, ascultarea postului Europa Liberă a fost cumva tolerată, simţeai că oamenii nu mai ascundeau faptul că ascultau acel post de radio. Astăzi am spune că aceea a fost o perioadă de socializare politică, în care mulţi din generaţia mea au început să dezvolte atitudini critice faţă de regim.”
În legătură cu interesul său particular pentru trecutul communist, Dragoş Petrescu continuă: “Experienţele mele din anii 1980, ca student al Facultăţii de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (1982-1987) şi apoi ca tânăr inginer la fabrica de becuri electrice ROMLUX din Târgovişte (1987-1990) au avut un rol hotărâtor în luarea deciziei de a studia trecutul communist după 1989. Am fost student la Politehnică în perioada cea mai grea a regimului Ceauşescu. Dincolo de criza economică şi disperarea generalăm cultul personalităţii lui Ceauşescu a fost cu adevărat enervant. Ca inginer, mi-am dat seama de realităţile triste ale comunismului românesc, de situaţia economică a ţării dar şi de situaţia muncitorilor din industrie. În sfârşit, am trăit revoluţia sângeroasă din 1989 la Târgovişte, oraşul în care a fost executat cuplul Ceauşescu. Privind înapoi, cred că două întrebări, care mi-au tot revenit iîn minte, “De ce a fost atât de firavă opoziţia faţă de regimul Ceauşescu în anii 1980?” şi “De ce numai revoluţia română din 1989 a fost sângeroasă?” au contribuit decisiv la hotărârea mea de a da examen la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Am intrat la Istorie în anul 1992 şi viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna.”
-
Adresa:
- București, România
Lucian Pintilie (1933-2018) a fost un regizor român de teatru și cinema și scenarist. El s-a născut la 9 noiembrie 1933 în Taruntino, care face acum parte din Ukraina. În 1940 familia sa a părăsit Taruntino și, astfel, tânărul Pintilie și-a terminat educația primară și secundară în România. În 1951, el s-a înscris la Institutul de Teatru și Film Ion Luca Caragiale din București, departamentul regie de teatru. În primul său an de studii, Securitatea l-a contactat pe Pintilie și, dintr-un “spirit de aventură,” a acceptat să devină “informatorul său necalificat.”Când Pintilie și-a dat seama că nu putea să-și îndeplinească sarcina alocată de informator, el a început să scrie rapoarte, care conțineau“denunțări ridicole”și plângeri cu privire la “deficiențele administrative”din căminele studențești. În același an, în 1952, tatăl său a fost arestat din motive politice (fost membru al Gărzii de Fier) timp de opt luni. După eliberarea tatălui său din închisoare, Pintilie a pus capăt colaborării sale cu Securitatea, spunând cu curaj în ultima sa întâlnire cu ofițerul Securității că: “Eu sunt un mare regizor și niciodată nu mă voi ocupa de asemenea activități care mă pot distrage de la munca mea de creație” (Pintilie 2003, 365-366). După absolvire, Lucian Pintilie a lucrat pentru o perioadă scurtă de timp ca regizor la Teatrul Armatei și la TVR. Datorită spiritului său rebel și conflictelor frecvente cu conducerea, și-a pierdut poziția la Teatrul Armatei. În noiembrie 1959 a fost concediat și de la TVR pentru că a refuzat să regizeze emisiunea dedicată celebrării Revoluției din Octombrie. Cariera lui Lucian Pintilie a fost salvată de Liviu Ciulei, un alt cunoscut regizor roman, care l-a chemat să lucreze ca regizor la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Aici a regizat o serie de spectacole după diferite piese, cum ar fi Copiii soarelui de Maxim Gorki (1961), Proști sub clar de lună de Teordor Mazilu (1962), Cezar și Cleopatra de George Bernard Shaw (1963), Biederman și incendiatorii de Max Frisch (1964),Inima mea este pe înălțimi de William Saroyan (1964), D’ale carnavalului de I. L. Caragiale (1966) și Livada cu vișini a lui A. Cehov (1967). În același timp, Liviu Ciulei a inclus pe Pintilie în echipa de filmare pentru filmul Valurile Dunării și a lucrat ca asistent principal al unui alt mare regizor, Victor Ilie, în două dintre proiectele sale cinematografice. În 1965, Pintilie a obținut o bursă UNESCO pentru regie de film în Franța și Italia și această oportunitate i-a deschis calea pentru cariera sa de regizor de film. Primul său film Duminică la șase (1965) a fost primit cu reacții mixte, deoarece Pintilie a trecut intenționat în plan secundar mișcarea de rezistență comunistă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial în favoarea poveștii de dragoste dintre cei doi protagoniști ai filmului (Caranfil 2013, 195; Nasta 2013, 86-87). Seria lucrărilor sale artistice interzise a început cu filmul Reconstituirea din 1969 și a continuat cu adaptarea piesei Gogol Revizorul în 1971 la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Deoarece a refuzat în mod constant orice compromis cu cenzura comunistă, Lucian Pintilie a fost forțat din 1973 să lucreze în străinătate ca regizor de film și de teatru. În același timp, el s-a bucurat de un statut privilegiat, deoarece a putut călători liber în Europa și Statele Unite și s-a putut întoarce în România oricând a dorit acest lucru. Datorită succesului său internațional, autoritățile comuniste l-au momit cu un nou proiect cinematografic, o adaptare după piesa D'ale Carnavalului a lui Ioan Luca Caragiale pe care o pusese anterior cu succes în scenă pentru Teatrul Bulandra. Filmul De ce trag clopotele, Mitică? nu a primit aprobarea pentru rularea sa în cinematografe și a rămas în arhivă până în august 1990, când a avut premiera. După interzicerea filmului său, Pintilie a continuat să lucreze în străinătate și să se întoarcă frecvent în România pentru a strânge informații despre intelectualii disidenți români, cum ar fi Dorin Tudoran, și a le transmite departamentului românesc al Radioului Europa Liberă. După căderea regimului comunist, Lucian Pintilie a devenit șeful Studioului de Film subordonat Ministerului Culturii și și-a concentrat întreaga activitate pe regia de film. Drept urmare, între 1992 și 2002 a filmat câte o peliculă la fiecare doi sau trei ani, cu ajutorul lui Marin Karmitz, un producător/ distribuitor de origine română din Franța. Au fost incluse producțiile sale de succes Balanța în 1992, O vară de neuitat în 1994, Prea târziu în 1996, Terminus Paradis în 1998, După amiaza unui torționar în 2001, Niki Ardelean, colonel în rezervă în 2003, and Tertium non datur în 2006. Un regizor de film premiat, Lucian Pintilie i-a susținut pe tinerii săi colegi din Noul Val al Cinematografiei, precum Stere Gulea, Nae Caranfil, Mircea Danieluc, Nicolae Mărgineanu, Cristi Puiu (Nasta 98-120; Rîpeanu 2013, 440-441). El a murit în 2018 la vârsta de 84 de ani.
-
Adresa:
- București, România
Arsenie Platon (născut în anul 1932 în satul Bulbocii Noi, județul Soroca) a fost o persoană de origine țărănească și un poet auto-didact cu aspirații literare, care a fost arestat la 14 octombrie 1961, iar apoi acuzat, câteva zile mai târziu, de agitație și propagandă anti-sovietică, fiind învinuit în conformitate cu articolul 67, partea 1, din Codul Penal al RSS Moldovenești. Această acuzație a fost rezultatul unei percheziții la domiciliul lui Platon, efectuată la 18 octombrie 1961 de către poliția locală și angajații KGB din Bălți. Probele incriminatorii descoperite de poliție acasă la Platon includeau câteva caiete și albume care conțineau poezii „anti-sovietice” și un șir de proclamații manuscrise care făceau apel la răsturnarea puterii sovietice. Aceste materiale demonstrau nemulțumirea profundă a lui Platon față de regim și opiniile sale naționaliste destul de radicale, ceea ce a făcut ca autoritățile sovietice să perceapă acest caz ca o problemă relativ serioasă, în pofida caracterului spontan și izolat al acțiunilor de opoziție inițiate de Platon. Arsenie Platon provenea dintr-o familie de țărani, care fusese relativ prosperă în perioada interbelică, dar care a fost, se pare, puternic afectată de rechizițiile sovietice din perioada foametei din 1946-1947, iar apoi și de colectivizarea forțată. Platon a studiat într-o școală primară românească până la vârsta de doisprezece ani, ceea ce ar fi putut juca un anumit rol în viitorul său protest față de regimul sovietic. Tatăl lui Platon a decedat în anul 1950, lăsându-și familia în circumstanțe materiale destul de precare. Cu toate acestea, rudele sale nu au manifestat nici un fel de atitudini anti-sovietice deschise, integrându-se cu succes în societatea sovietică. Familia lui Platon s-a mutat la Bălți la sfârșitul anilor 1940, când mai mulți dintre frații lui Platon, precum și mama sa s-au stabilit în acest oraș. Se pare că stimulentul direct pentru viziunile anti-sovietice ale lui Platon nu a fost oferit doar de experiența sa de familie, cît, mai ales, de lecturile sale din anii 1940 și de la începutul anilor 1950, când acesta și-a manifestat primele interese literare. La începutul anilor 1950, Platon a urmat o școală profesională, însușindu-și profesiile de dulgher și instalator, iar apoi a lucrat timp de mai mulți ani într-o fabrică din Bălți. Viața sa a fost bulversată în 1956, când el a fost arestat și condamnat pentru huliganism, după care a petrecut aproape un an într-un lagăr de corecție prin muncă. Contactul cu deținuții din lagăr, dar și sentimentul de a fi fost condamnat pe nedrept au jucat, probabil, un anumit rol în accentuarea nemulțumirii și dezamăgirii lui crescânde față de regim. După cum a devenit evident în timpul procesului său de mai târziu, el și-a făcut câțiva prieteni în lagăr, care i-au influențat cu siguranță atitudinea tot mai critică față de puterea sovietică, intensificându-i, de asemenea, conștiința națională. Probabil că anume în această perioadă Platon s-a îmbolnăvit de tuberculoză, ceea ce i-a sporit și mai mult statutul marginal în cadrul societății sovietice. După ce s-a întors din detenție, în 1957, Platon a devenit din ce în ce mai preocupat de activitățile sale literare, înscriindu-se la mai multe cercuri literare din Bălți, inclusiv la cel care funcționa în cadrul Institutului Pedagogic din localitate. În anii următori, el a publicat mai multe poezii (unele dintre ele proslăveau partidul comunist și patria sovietică) într-un șir de periodice locale și centrale. Este evident că Platon a depus eforturi considerabile pentru a obține o oarecare recunoaștere literară, deși succesul său ca poet a fost doar parțial, în cel mai bun caz. În timpul anchetării cazului său, Platon a susținut că unul dintre colegii săi de muncă, Nikolai Emelianov, a avut un impact decisiv asupra „convertirii sale ideologice” la naționalism, ca și asupra consolidării viziunilor sale anti-regim, deși aceste afirmații par a fi mai curând o strategie de protecție care urmărea să îi reducă gradul de vinovăție în ochii anchetatorilor KGB. În această perioadă, Platon nu avea un loc de muncă permanent. Din cauza invalidității sale, el era angajat doar la anumite munci temporare sau necalificate (de exemplu, a lucrat la scrierea de lozinci pentru fabricile și instituțiile locale din Bălți sau în calitate de paznic). În vara lui 1961, Platon a absolvit o școală serală pentru tineretul muncitor din Bălți. În pofida afirmațiilor sale contrare, autoritățile sovietice au acordat o atenție deosebită manifestării publice și răspândirii opiniilor lui Platon în cadrul rețelei sale de prieteni și cunoștințe, investind mult timp și efort pentru a evalua impactul social al activităților „anti-sovietice” ale lui Platon. De asemenea, autoritățile au dispus efectuarea unei evaluări psihiatrice a inculpatului, care a avut loc la începutul lunii decembrie 1961. Experții medicali au constatat că acuzatul era perfect sănătos psihic și pe deplin responsabil pentru acțiunile sale. La 4 ianuarie 1962, în pofida handicapului său și a sănătății sale precare, Arsenie Platon a fost condamnat la trei ani și jumătate de închisoare într-un lagăr de corecție prin muncă cu regim sporit de securitate. Dosarul lui Platon nu conține informații suplimentare despre soarta sa de după încheierea termenului de detenție. Acest caz este revelator pentru anumite forme alternative ale „opoziției culturale construite de jos”, care au apărut în parte ca o strategie compensatorie pentru depășirea marginalității unor indivizi și în parte datorită interesului deosebit al lui Platon pentru domeniul literar, fapt care l-a expus influenței unor texte și autori de natură „subversivă”.
-
Adresa:
- Balti, Moldova