COURAGE

interconectarea colecțiilor

Petru Lucinschi (n. 27 ianuarie 1940, Rădulenii Vechi, raionul Floreşti) este un politician moldovean care a deținut înalte funcții în cadrul partidului comunist în perioada sovietică, iar după 1991 a ocupat diverse posturi în cadrul noului stat independent, inclusiv pe cel de Președinte al Republicii Moldova (1997-2001). Şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova, pe care a absolvit-o în 1962. Este membru al Academiei de Ştiinţe Sociale din Federaţia Rusă (Moscova), doctor în filozofie (1977). Între anii1960-1971 a deţinut funcţiile de: instructor, şef de secţie, secretar, prim-secretar al CC al ULCT din Moldova, ulterior (1971-1976) este secretar al CC al PCM. În anii 1976-1978 deţine funcţia de prim-secretar al Comitetului Orăşenesc Chişinău al PCM. În perioada 1978-1986 lucrează în calitate de şef adjunct de secţie la CC al PCUS. Din 1986 pînă în 1989 este al doilea secretar al CC al PC al Tadjikistanului. În 1989 este ales prim-secretar al CC al PCM, calitate în care a activat pînă în 1990. În 1990-1991 lucrează în calitate de secretar al CC, membru al Biroului Politic al CC al PCUS, în 1991-1992 deţine funcţiile de colaborator ştiinţific superior la Institutul de Cercetări Social-Politice al Academiei de Ştiinţe din Federaţia Rusă (Moscova) şi de director executiv al Fondului de dezvoltare a ştiinţelor sociale al Academiei de Ştiinţe din Federaţia Rusă (Moscova). În 1992-1993 este ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova în Federaţia Rusă. La 4 februarie 1993 este ales Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a douăsprezecea, la 29 martie 1994 – Preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova de legislatura a treisprezecea. De la 15 ianuarie 1997 pînă la 4 aprilie 2001 deţine funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova. A fost deputat în Sovietul Suprem al RSSM (1967-1980), deputat în Sovietul Suprem al RSS Tadjikistan(1986-1990), deputat în Sovietul Suprem al URSS (1986-1991), din 1990 pînă în 1996 - deputat în Parlamentul Republicii Moldova. În prezent este preşedinte al Fundaţiei de Studii Strategice şi Dezvoltare a Relaţiilor Internaţionale “Lucinschi”. Este cavaler al unor distincţii de prestigiu: Marea Cruce a Legiunii de Onoare (Franţa,1998), Ordinul Mîntuitorului (Republica Elenă,1999), Marele Ordin al Cavalerilor Sfîntului Mormînt (Patriarhia Greacă Ortodoxă, Ierusalim, 2000), Ordinul "Steaua României" în grad de Colan (România, 2000). În contextul prezentei colecții, rolul și atitudinea lui Lucinschi în raport cu fenomenul Noroc-ului rămân oarecum ambigui: dacă în decembrie 1970 el a jucat rolul unui funcționar vigilent din punct de vedere ideologic, tot el a fost direct implicat în a-l ajuta pe liderul Noroc-ului, Mihai Dolgan, să își recreeze trupa sub o nouă formă și o nouă denumire, Contemporanul, în 1974. Lucinschi a reflectat, de asemenea, asupra importanței acestui caz într-un interviu ulterior, pe care l-a acordat la sfârșitul anilor 2000.

Andrei Lupan (n. 15 februarie 1912, Mihuleni, județul Orhei - m. 24 august 1992, Chișinău) a fost un poet, dramaturg, eseist, publicist și persoană publică bine cunoscută în RSS Moldovenească. A devenit membru al Academiei de Științe din RSS Moldovenească în anul 1961. A absolvit Școala Agricolă din Cucuruzeni (1929) și Școala de Viticultură din Chișinău (1934). În 1935 a devenit student al Facultății de Agronomie a Universității „Al. I. Cuza” din Iasi, cu sediul la Chișinău. A absolvit Institutul Agricol din Chișinău în 1941, deja sub dominație sovietică. În perioada interbelică, și-a făcut debutul literar ca poet, scriind într-un stil apropiat de cel al poeților români Tudor Arghezi și Ion Barbu. A devenit militant în mișcarea comunistă și, mai târziu, membru al Partidului Comunist Român. În timpul celui de-al doilea război mondial, a colaborat cu Comitetul pentru Radiodifuziune al RSSM, evacuat la Moscova. După 1945 a fost în repetate rânduri președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1946-1955, 1958-61). De asemenea, a ocupat postul de secretar al Uniunii Scriitorilor din URSS (1954-1971), de președinte al Sovietului Suprem al RSSM (1963-1967) și, în final, de vicepreședinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM (1967-1971). Loialitatea sa politică ireproșabilă și activitatea politică militantă anterioară anului 1940 se îmbinau cu competențe și aptitudini literare autentice, în mare parte datorită educației sale din România interbelică. Lupan a devenit, astfel, unul dintre cei mai de încredere colaboratori ai regimului. Totodată, el a susținut reabilitarea patrimoniului clasic (adică includerea celor mai remarcabile personalități literare și culturale românești în „panteonul” cultural al RSS Moldovenești și publicarea operelor acestor clasici în RSSM), precum și revenirea la standardul literar românesc, aliindu-se cu facțiunea „basarabeană” din cadrul USM. Această ambiguitate permanentă a fost tipică pentru întreaga sa carieră și a provocat o serie de atacuri împotriva sa la sfârșitul anilor 1980, atacuri lansate, în mare parte, de membrii generației mai tinere a „șaizeciștilor”. Conflictul său deschis cu colegul său mai tânăr, Grigore Vieru, care a izbucnit la sfârșitul anilor 1980, a reflectat contextul ideologic în plină schimbare al Perestroikăi, precum și diferențele profunde între generații. În ciuda abordării unor probleme similare cu privire la situația lingvistică și la patrimoniul cultural, interpretarea foarte diferită de la sfârșitul anilor 1980, susținută de Vieru, a simbolizat o distanțare clară față de regim și față de moștenirea anterioară a USM, personificată de Lupan. După 1945, Lupan a publicat mai multe volume de poezie, piese de teatru și critică literară, care s-au conformat, în mare parte, liniei de partid sau au fost tolerate de autorități. În 1988 și 1989, în ciuda viziunilor sale anterioare, mai degrabă pro-regim, el s-a apropiat de mișcarea națională, aflată în gestație, și a susținut revendicările inițiale, destul de moderate, pe linie culturală și națională, ale Frontului Popular. În august 1989 Lupan a rostit un discurs la ședința Sovietului Suprem al RSSM referitor la statutul limbii oficiale din RSSM și privind trecerea la grafia latină, susținând deschis legislația lingvistică adoptată la 31 august 1989. Lupan a decedat la Chișinău la 24 august 1992. A primit numeroase premii în perioada comunistă (în special, Premiul de Stat pentru Literatură al URSS din 1975 și titlul de Erou al Muncii Socialiste, precum și pe cel de Scriitor al Poporului al RSSM, în 1982). Moștenirea ambiguă a lui Lupan s-a reflectat și în redenumirea Bibliotecii Academiei de Științe a Moldovei în onoarea sa, în 2007.

Nicolae Lupan (1921 – 2017) a fost un jurnalist moldovean, un funcționar al radio-televiziunii de stat din RSSM, un important disident și, după emigrarea sa forțată din anul 1974, colaborator al postului de radio Europa Liberă. Lupan s-a născut la 16 martie 1921 în satul Cepeleuți din județul Hotin, care la vremea aceea era parte a Basarabiei, provincie românească anexată în 1940 de URSS. Acest sat se află în prezent în raionul Edineț din Republica Moldova. Fiind ultimul din zece copii, a urmat școala primară și gimnaziul în satul învecinat Grinăuți, din județul Soroca, iar apoi a absolvit liceul din Cernăuți. După aceea, s-a înscris la Şcoala de subofiţeri în rezervă din Botoşani, ajungând la rangul de sergent major în cadrul Regimentului 30 de Dorobanți din Câmpulung-Muscel. Lupan a luptat inițial împotriva armatei sovietice lângă Iași. După ce România a părăsit rândurile Axei, Lupan a luat parte la operațiunile militare din Transilvania și Ungaria. În cele din urmă, la cererea sovieticilor, a fost scos de pe front și „repatriat” cu forța. După război, Lupan a lucrat ca profesor de matematică în satul natal. În 1961, a absolvit Facultatea de Litere a Universității din Cernăuți. În același timp, a lucrat ca redactor la ziarul regional Bucovina sovietică, fiind și redactor la Radiodifuziunea regională din Cernăuți. Din anul 1958, a început să colaboreze cu mai multe reviste și ziare din Chișinău. Mai târziu s-a mutat permanent în acest oraș, devenind redactor la postul de radio Luceafărul. După inaugurarea Radio-Televiziunii de Stat din RSSM, a fost angajat acolo pentru a deveni redactor-sef la Radioul de Stat al Moldovei Sovietice, unde prezenta și emisiunea radiofonică Steaua de dimineață (Utrenniaia zvezda). De asemenea, a avut o intensă și bogată activitate publicistică. El a fost concediat în 1970 pentru „răspândirea naționalismului burghez românesc și pentru propagarea culturii occidentale”. Mai mult, el a fost acuzat de faptul că era membru al organizației „anti-sovietice” Frontul Național Patriotic. În martie 1974, Lupan a fost expulzat, împreună cu familia sa, din Uniunea Sovietică. El a plecat inițial în Franța și apoi s-a stabilit în Belgia, unde și-a luat cetățenia belgiană. Acolo, în primii ani a lucrat ca muncitor într-o fabrică, după care și-a continuat studiile la Universitatea Liberă din Bruxelles, obținând o diplomă în domeniul jurnalismului (1978). Ulterior, a fost profesor de limba rusă la o școală belgiană. În 1987, s-a mutat definitiv, împreună cu familia, la Paris. În străinătate, a desfășurat o amplă activitate de disidență, prin care a revendicat teritoriile românești ocupate de sovietici. În 1975, Lupan a reorganizat și a devenit liderul Asociației Mondiale Pro Basarabia și Bucovina (1975-2008), create în emigrație. Această organizație susținea că are peste 100000 de membri, care ar reprezenta comunități românești din exil provenind din 24 de țări din întreaga lume. Între anii 1974 și 1987, Lupan a fost colaborator al Radio Europa Liberă, unde prezenta o emisiune săptămânală de zece minute, care transmitea știri și informații despre „teritoriul dintre Prut și Nistru”. El a scris și pentru unele ziare și reviste publicate în exil. De exemplu, timp de douăzeci de ani a avut o rubrică permanentă în ziarul Cuvântul Românesc tipărit la Hamilton, Canada. Mai mult, a fondat și editat două reviste, Basarabia și Bucovina și Întregirea și Reîntregirea. De asemenea, a creat Editura Nistru, sub egida căreia au fost publicate o serie de cărți despre cele două provincii românești, Basarabia și Bucovina. A organizat mai multe conferințe și evenimente publice dedicate Basarabiei. Nicolae Lupan a publicat câteva cărți, printre care menționăm: Plânsul Basarabiei (1981); Pământuri românești: Schițe, studii și versuri (1984); Scrisoare fratelui meu (1984); Imagini nistrene, 2 volume (1986-1990), Pământul Basarabiei (1989), Însemnări de desțărat (2001). Nicolae Lupan a decedat la 25 ianuarie 2017, la Paris.

Mihai Manea (n. 5 aprilie 1955, București) este absolvent de școală profesională. În 1982, împreună cu mai mulți colegi, a înființat o trupă de rock, Barock Group, fără știrea Comitetului de Partid din fabrica la care era angajat la acea vreme, Întreprinderea de Mașini Unelte și Agregate București (IMUAB).  Inițierea și desfășurarea unor asemenea activități muzicale nu erau  interzise, dar ele necesitau aprobarea de principiu a organizației locale de partid. ”Au aflat de noi cei de la înteprindere și, mai ales, cei de la partid care dădeau în fabrică aprobările pentru activitățile artistice, direct din ziar. Dar nu a fost scandal. Dimpotrivă, ne-au adoptat imediat, s-au mândrit cu noi. Erau oameni și oameni și în Partidul Comunist Român.” Acest lucru se poate explica prin faptul că toate întreprinderile comuniste trebuiau să trimită participanți la festivalul național Cântarea României dintre angajații lor. Fondat în 1976 și conceput ca un festival al amatorilor și profesioniștilor, Cântarea României a distrus de fapt standardele profesionale și a promovat spectacole prin care se elogiau Partidul Comunist Român și conducerea sa, pentru a deveni în final un vehicul important al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. În același timp, etapele locale erau mult mai puțin ideologizate decât cele județene sau naționale, astfel încât participarea la acest festival reprezenta pentru mulți tineri un prilej de a chiuli de la activitatea curentă de la locul de muncă (D. Petrescu 2010, 304-307).

În cartea de muncă, Mihai Manea a fost încadrat la IMUAB ca ”prelucrător prin așchiere,” ceea ce însemna muncitor cu înaltă calificare. Este o meserie pe care și-a exercitat-o mult prea puțin pentru că o bună parte a activității profesionale a posesorului colecției de afișe muzicale a fost legată de producția și susținerea tehnică a foarte multor spectacole. Pentru scurt timp, a lucrat și în cadrul Institutului de Cercetări pentru Articole Casnice și Jucării din București. Ca mulți alți tineri, Mihai Manea a avut ambiții multiple: a cochetat cu mai multe cluburi de literatură științifico-fantastică (a fost, între altele, președinte al unui asemenea cenaclu care funcționa în cadrul intreprinderii IMUAB), cu o carieră decentă în sport (este fost practicant de rugby) și, pentru scurtă vreme, cu cinematografia (în direcția unor filme scurte și foarte scurte, în cadrul unor cinecluburi din București).

Tot la întreprinderea în care a fost angajat pînă în 1990, Mihai Manea a fost coordonatorul, în sens tehnic, dar și  editorial, al stației de amplificare prin intermediul căreia se transmiteau ”programe cultural-artistice” pentru uzul angajaților acestei instituții. ”Este interesant că m-au lăsat să mă ocup, că au avut încredere să lase pe mâna mea așa ceva – și spun aceasta pentru că eu nu am fost membru de partid. Am fost doar la tineret, pentru scurt timp, membru al Uniunii Tineretului Comunist (UTC), dar membru plin al Partidului Comunist Român (PCR) nu am fost. M-am tot fofilat.” În România comunistă toți tinerii între 14 și 30 de ani făceau parte din UTC, dar dintre ei numai unii deveneau membri PCR. Cu alte cuvinte, includerea în UTC era obligatorie și automată, dar cea în PCR era condiționată. În anii 1980, criteriile de selecție scăzuseră atât de mult, încât numai cine nu voia nu devenea membru de partid. Cei mai mulți o făceau din oportunism, pentru că apartenența la PCR condiționa destul de multe dintre privilegiile care se puteau obține, începând de la alocarea unui apartament și până la aprobarea de a pleca în calitate de turist în străinătate.

De mai bine de două decenii și jumătate, Mihai Manea lucrează ca tehnician în cadrul Centrului Național de Artă ”Tinerimea Română,” o instituție organizatoare de spectacole aflată în subordinea Ministerului Culturii, și continuă să își susțină, inclusiv la nivel profesional, pasiunea pentru muzică și spectacole. Practic, abia după căderea comunismului, pasiunea de-o viață a lui Mihai Manea s-a transformat din amatorism în profesie. ”Am pipăit și eu fiind rebel tânăr, un instrument... bas-ul, dar satisfacția a apărut abia când am început să înțeleg că poți fi un creator dacă faci parte din echipa tehnică. Așa am trecut la butoane având șansa treptat să lucrez în producții muzicale de greutate. Să știi că din spatele scenei, fiind în interiorul show-ului există multă adrenalină și trăiri ce nu pot fi descrise cu ajutorul cuvintelor. În spatele scenei este multă muncă și există o armată de oameni ce au tot timpul ceva de făcut. Sunt mii de metri de cabluri pentru sunet şi electricitate, sunt schele și macarale, peste tot găsești amplificatoare, procesoare de sunet și comenzi pentru lumini. Întâlnești sute de lăzi, ventilatoare, aparate pentru fum, artificii, gaze pentru flăcări, decor și toate acestea sunt știute de oamenii ce le manevrează având grijă și de securitatea celorlalți. Pe scenă, pe acoperiș și sub scenă nimic nu este așezat întâmplător. Cum aș putea descrie această frumoasă nebunie. Nu există suficiente cuvinte pentru a spune ce simți fiind acolo, cu oameni ce trebuie să facă totul să funcționeze,” își încheie Mihai Manea confesiunea despre pasiunea și deopotrivă profesia sa.  Ca mulți alții care și-au dezvoltat diverse hobby-uri în timpul liber prin specularea libertăților îngăduite de regim în zona gri a toleranței, Mihai Manea reprezintă un model de transformare post-decembristă a unei pasiuni personale de colecționar, derivată în acest caz din pasiunea pentru muzică, într-o profesie.