Andrei Partoş (n. 1949) este jurnalistul şi comentatorul muzical care a înființat practic Radio Vacanța-Costinești. Originar din Brașov, Partoș a absolvit Facultarea de Filosofie, secţia Psihologie, a Universităţii din Bucureşti şi a profesat timp de 10 ani ca pshiholog clinician. În 1985, a abandonat această meserie şi s-a dedicat integral activităţii muzicale şi jurnalistice.
În 1979, an în care a pus, într-o gogoşerie minusculă, bazele proiectului Radio Vacanţa-Costineşti, a avut prima apariţie la Radioul Public din România şi, la scurt timp, a fost invitat să se alăture acestei echipe, la divizia de Tineret. A avut o pauză de doi ani, apoi, în 1982, a revenit la Radio Vacanţa-Costineşti şi a devenit imaginea cea mai reprezentativă a acestui post de radio, care a marcat o întreagă generaţie prin programele sale estivale de-a lungul anilor 1980. În perioada 1985-1989, a fost interzis la Radio-Televiziunea naţională.
Andrei Partoș este conştient că activitatea sa la Radio Vacanţa-Costineşti de dinainte de 1989 a avut un discret şi constant caracter subversiv şi o nuanţează în aceşti termeni: “Nu pun ceea ce am făcut sub umbrela unei poziţii radicale. Nu am fost un luptător ilegalist. Nu am fost un tip radical. Dar eram conştient că ceea ce făceam acolo, la Radio Vacanţa-Costineşti, eu şi colegii mei, era foarte diferit de ceea ce oferea cultura oficială de stat. Ştiam, eram conştient că este o alternativă la minusul pe care îl primesc tinerii din partea Telviziunii Publice şi al Radioului public şi în genere de la instiţiile culturale publice. Iar noi eram altceva, era o alternativă distinctă”.
Cu privire la ceea ce a făcut fiind conștient că este implicit subversiv, Andrei Partoș comentează: “Am lăsat muzica mai ales să vorbească în locul meu.” În privinţa muzicii româneşti, modalităţile de a fi procurată erau canalele oficiale: magazinele cu specific de muzică, casa de discuri Electrecord, Radioul Public, Televiziunea Publică. La Radio Vacanţa-Costineşti au fost difuzate, de asemenea, şi trupe româneşti interzise în epocă şi acest fapt a fost, în mod neplăcut, observat de către cei desemnaţi să monitorizeze acest post de radio. Andrei Partoş: “Dădeam Phoenix, deşi nu aveam voie [erau interzişi după plecarea în Occident în 1976] – şi spuneam că dau Mircea Baniciu [singurul membru al formației care nu emigrase]. Nu existau casete-martor, dar existau discurile şi benzile acolo. Mai veneau uneori şi mă mustrau pentru că am dat aşa ceva. Îmi spuneau că ‘s-au sesizat’ – şi vroiau să arate că sînt şi ei deştepţi. Dacă ar fi vrut să facă foarte urît, ar fi putut – ar fi găsit argumente pentru asta. În acelaşi timp, ce era acolo, era şi un debuşeu. O zonă cu o logică de funcţionare mai permisivă.” Pentru cei ce nu știu, grupul Phoenix a fost înainte de 1989 una dintre cele mai influente formaţii muzicale de rock din România. După plecarea lui Moni Bordeanianu, unul dintre membrii grupului, în Statele Unite ale Americii în 1970, Phoenix a fost interzis pentru o perioadă lungă de la difuzări pe posturile de radio şi televiziune. În această perioadă, grupul și-a inventat o nouă identitate, părăsind rockul de inspirație occidentală pentru a deveni principalul promotor din România al stilului numit ethno-rock, care era în aparență în consonanță cu politica culturală a regimului. Stilul lor muzical, acompaniat de versuri inspirate din folclorul pre-creștin și formulate cu subînțelesuri, i-a făcut extrem de populari. După emigrarea tuturor membrilor, mai puțin Mircea Baniciu, Phoenix a fost definitiv interzis, astfel încât discurile lor se mai vindeau doar pe piața neagră. Acest lucru i-a transformat însă într-o legendă.
Pentru muzica străină, povestea achiziţionării acesteia este în sine o pildă istorică despre comunismul românesc. Existau mai multe asemenea modalităţi de procurare, după cum povestește Andrei Partoş: “fie de la Biblioteca Americană, tot ce era în top 100 Billboard. Îți dădeau mereu piesele noi care apăreau în top. Nu dădeau oricui benzile – mie însă mi le dădeau. Eu le luam de regulă acasă, le copiam şi le duceam înapoi; unele dubluri de la ei chiar îmi rămîneau. Culmea ironiei: la 10 m de aceasta, era o încăpere de anchetă a Securităţii. Apoi, exista o piaţă a benzilor înregistrate de diverşi băieţi cărora atunci li se spunea ‘mafioţi’ pentru că nu se ştia ce e cu adevărat Mafia. De asemenea, am avut o relaţie foarte bună cu cîţiva oameni care primeau muzică pe viniluri şi le copiam şi pe acestea. Trebuie să menţionez şi filiera cu oamenii de pe avioane şi cu vaporenii. Cu piloţi, stewardese şi marinari – le dădeam bani şi lista cu ce îmi trebuia anume şi veneau cu muzica. Adaug şi faptul că, de prin 1984, chiar şi BTT [Biroul de Turiam pentru Tineret] a început să comande muzică, printr-un contract cu o firmă din Germania. Aducea single-uri, viniluri mici, bune. Cînd am fost la discoteca în care se plătea în valută, la plecare, boss-ul de acolo mi-a lăsat cîteva sute de single-uri.” Nu era, uneori, o acţiune lipsită de riscuri: “Cei care cumpăram muzică străină, sigur că eram urmăriţi. Dar eu nu am avut probleme cu cei care stăteau de pază – căci eu nu făceam vînzare, ci doar difuzare. Eram, să zic aşa, în zona acceptată”. Chiar şi unii dintre securişti cereau muzică adusă din Occident. Se vorbea că unul dintre cei care aprobau, în mod tacit, difuzarea pe scară largă a muzicii străine era Nicu Ceauşescu, fiul cel mare al cuplului prezidenţial Elena şi Nicolae Ceauşescu, practic un fel de “patron” neoficial al acestei staţiuni. Fapt este că achiziţia instrumentelor de ultimă generaţie care au făcut din discoteca Vox Maris din Costineşti cea mai avansată şi mai căutată discotecă în sezonul estival din România de dinainte de 1989 a fost aprobată de fiul fostului dictator român.
Andrei Partoș nu a fost membru al Partidul Comunist Român. “Originile mele ungureşti şi evreieşti pesemne că nu au prezentat suficientă încredere şi nici eu nu am cerut şi nu am vrut să fiu membru de partid.” În privinţa relaţiei cu diversele instituţii ale regimului comunist, adaugă: “Am avut o relaţie tensionată cu Securitatea. I-am simţit mereu în apropiere, iar uneori am avut şi tangenţe cu ei. Din 1976, sora mea a emigrat în SUA – deci aveam o vulnerabilitate în plus. Nu spun despre mine că sînt un erou. Poate că eram doar puţin inconştient, dar erou în nici un caz. Nu am făcut gesturi nebuneşti, radicale; am fost un om lucid, calculat, raţional. Muzica pe care am dat-o a fost forma mea constantă de a fi subversiv la adresa acelui regim. Eu, cînd dădeam în discotecă sau la Radio Vacanţa [Queen cu] ‘I want to break free,’ toată lumea ştia la ce ne referim. Şi, în discotecă, se cînta din rărunchi. Sau, de 23 august [ziua naţională a României înainte de 1989] puneam Black Sabbath cu ‘Paranoid.’ Ce era să mai spun eu în plus? Nu era nevoie să mai spun ceva în plus.”
Andrei Partoş crede în virtuţile recuperării memoriei unor vremuri problematice şi pledează această cauză: “Este important să ştim ce a fost atunci – şi pentru noi, dar şi pentru generaţia care vine după noi, pentru că altfel istoria acestei ţări nu va fi înţeleasă. De pildă, au fost multe restricţii drastice – iar noi care am trăit momentul Costineşti poate că sîntem în stare să apreciem altfel libertatea. Şi să vorbim despre ea ca despre ceva foarte preţios. În afara acelui loc, Costineşti, aveai tot felul de restricţii – probleme cu apa, cu lumina, cu mîncarea. La Costineşti le uitai, erai în altă lume. Şi memoria despre această lume trebuie să fie povestită.”
Actualmente, Andrei Partoş este realizatorul unei cunoscute emisiuni-maraton la Radioul Public. Despre aceasta, el spune că este o continuare firească a ceea ce a făcut, în verile anilor 1980 la Costineşti, la Radio Vacanţa. Şi atunci credea şi acum este convins că “radioul trebuie să fie dialog. Nu să vorbeşti singur, ci să vorbeşti cu oamenii, pentru oameni.”