COURAGE

interconectarea colecțiilor

De la Evul Mediu până la cel de Al Doilea Război Mondial, familia Bethlen a fost una dintre cele mai proeminente familii nobiliare din Transilvania. Printre membrii săi se regăsesc soldați, politicieni, diplomați și oameni de știință. Familia Bethlen a avut o tradiție veche de secole de susținere a culturii maghiare în Transilvania prin ridicarea bisericilor, înființarea școlilor și susținerea preoților, profesorilor și studenților. Două ramuri ale familiei sunt cunoscute. Ramura Iktári a familiei Bethlen include printre membrii săi pe Gábor/Gabriel Bethlen, care a fost principele Transilvaniei (1613-29). Cealaltă ramură a familiei este cea de Bethlen de Bethlen/Beclean, care include István Bethlen, care a ocupat funcția de prim-ministru al Ungariei (1921-31), Béla Bethlen, ultimul comisar guvernamental al Transilvaniei de Nord sub administrație maghiară în timpul celui de Al Doilea Război Mondial și György Bethlen, președintele Partidului Național Maghiar, reprezentând minoritatea maghiară din România în perioada interbelică (Ablonczy et al. 2014; Bethlen și Romsics 1989). 

Contesa Anikó Bethlen, care locuiește în Târgu Mureș, este membră a acestei familii. S-a născut pe 7 octombrie 1938 în Cluj. Tatăl ei a fost contele Gábor Bethlen, agronom, iar mama ei, Éva Ferencz-Mihály, a fost pediatră. Bunicul ei matern, Zsigmond Ferencz-Mihály, a fost consilier juridic, în timp ce bunica maternă, Adrienne Bochkor, a fost fiica judecătorului Mihály Bochkor. Bunicii paterni, contele Bálint Bethlen și baroana Marianne Bánffy, au fost proprietarii a patru moșii, primul a celor din Criș și Chiraleș, ultima a celor din Ciuguzel și Sărmașu. Fratele bunicei sale, baronul Dániel Bánffy, a fost ministru maghiar al agriculturii în perioada 1940-1944, când Transilvania de Nord a aparținut Ungariei (Máthé 2016). După Dictatul de la Viena, tatăl ei a lucrat la Societatea Agricolă Maghiară din Transilvania (Demeter și Venczel 1940; Farkas 2004; Hunyadi 2000), ca secretar, și a jucat un rol activ în organizarea de cursuri de educație publică în sate. Familia s-a refugiat în Budapesta în septembrie 1944, când linia frontului s-a apropiat de Transilvania de Nord. În acest răstimp, sora mai tânără, Rózsa, s-a îmbolnăvit de o inflamație cerebrală, și la vârsta de 16 ani a murit într-un cămin pentru persoane cu dizabilități. În august 1945, după două săptămâni petrecute în trenuri, ei s-au întors acasă. Anikó Bethlen a încheiat călătoria având poliomielită, virusul afectând-o încă de pe atunci. 

La întoarcerea lor, familia nu avea altă opțiune decât să trăiască pe moșia din Șincai, care scăpase reformei agrare din 1945, spre deosebire de moșiile și proprietățile bunicilor paterni, care au fost plasate sub administrația CASBI [Casa de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice] (Vincze 2000) cu presupusul scop de a le menține în siguranță. Din 1945 până în 1949, Anikó, care a fost grav bolnavă, a rămas la Târgu Mureș cu bunica maternă, în timp ce restul familiei și-a câștigat existența cu muncă manuală pe proprietatea familială din Șincai. Pe 3 martie 1949, familia a fost dislocată în Târgu Mureș, unde au trăit la domiciliu obligatoriu timp de 14 ani și jumătate. Persecuția familiei a însemnat, de asemenea, restricții profesionale și privarea implicită de mijloacele de subzistență. Mama ei a predat la școala locală de ucenici. Apoi a lucrat la Secția de Pneumologie Copii, mai târziu a devenit medic școlar la Școala de Artă, și în cele din urmă a devenit medic de circumscripție. Tatăl ei a obținut un loc de muncă numai după ridicarea domiciliului obligatoriu în 1963, în regiunea îndepărtată a Dobrogei, în apropierea lacului Razelm, dar mai târziu s-a reîntors în Transilvania și a lucrat în satele din împrejurimile Odorheiului Secuiesc (Oláh-Gál 2011). 

În martie 1946, bunica sa a înscris-o pe Anikó Bethlen la școala elementară reformată din Târgu Mureș. După suprimarea forțată a școlilor confesionale în 1948, ea a devenit eleva fostei școli evreiești, astăzi pe strada Horea, unde a urmat învățământul primar obligatoriu. După șapte clase, i s-a refuzat dreptul de a-și continua studiile deoarece directorul liceului de limbă maghiară a declarat răspicat că atât timp cât el va fi responsabil cu conducerea instituţiei, "o contesă Bethlen nu va avea voie să vină la școală aici". Familia a decis să o mute la un spital de fizioterapie din Sibiu, unde a trăit printre sași și români între anii 1952 și 1954. Dezghețul care a urmat morţii lui Stalin i-a permis să-și finalizeze cu succes studiile în acelaşi liceu în fața unei comisii speciale conduse de intelectualul transilvănean și activistul politic de stânga Edgár Balogh, el însuși eliberat recent din închisoare în acest nou context politic. Folosind strategia de supraviețuire pe care familia sa a dezvoltat-o în timpul persecuției (bunica ei, Marianne Bánffy, dădea lecții particulare de limbi străine), Anikó Bethlen a început să predea franceză, germană și engleză copiilor conducerii locale a partidului. De asemenea, a ținut lecții pentru pensionari și persoane în vârstă care doreau să părăsească țara. Banii obţinuţi prin predarea orelor particulare au fost singura sursă de venit pentru ea până în 1989, deși dizabilitatea ei a îndreptățit-o la un sprijin financiar din partea statului comunist, care totuși i l-a refuzat din motive politice. Pe parcursul întregii perioade comuniste, intervenția rudelor care trăiau în străinătate a făcut posibil ca ea să călătorească în mod repetat în Elveția pentru tratament. Este important de observat că aceste vize de ieșire repetate acordate de autoritățile comuniste nu au fost acordate cu condiția colaborării cu poliția secretă, așa cum adesea se întâmpla în România acelei epoci. Dosarul ei de supraveghere informativă, care este păstrat în prezent în Arhivele CNSAS, arată că a fost urmărită în mod constant de către Securitate în anii 1970 și 1980. Contesa Bethlen a fost supusă supravegherii operative, ceea ce înseamnă că poliția secretă a folosit informatori pentru a strânge informații despre ea și despre activitățile ei, i-a ascultat apelurile telefonice, a reținut corespondența privată și uneori a provocat-o cu scrisori anonime. A fost avertizată de două ori (în 1981 și 1984) de către organele de securitate din Târgu Mureș pentru că ar fi recurs la o „activitate dușmănoasă împotriva regimului”. Cu toate acestea, poliția secretă s-a concentrat mai degrabă pe relațiile sale în străinătate decât pe activitatea ei de colecţionare (ACNSAS I0264646/1-7; I82862/4; R229601/4; R310575/2-4). În ceea ce privește opinia ei despre comunism, Anikó Bethlen este destul de tăcută, având în vedere suferințele pe care ea și familia ei trebuiau să le îndure. Sub comunism, majoritatea celor care au trăit evenimente traumatice în familiile lor au adoptat această atitudine. Pentru ei, tăcerea a reprezintat o „atitudine de apărare," care treptat a devenit un „mod de viață" (Mihăilescu 2006, 170). 

După revoluția din 1989, Anikó Bethlen a obținut o pensie compensatorie acordată cetățenilor care în trecut au fost dislocați, iar în anii 1990 a înființat Fundația Bethlen pentru a sprijini persoanele cu dizabilități. Continuând o tradiție nobilă a familiei, ea și-a folosit experiența și resursele financiare pentru a-i ajuta pe cei care suferă de dizabilități fizice. Fundația, de asemenea, a avut în funcțiune și un atelier de legătorie de carte în Târgu Mureș. Bethlen consideră că toate obiectele care aparțin colecției sunt proprietatea fundației.

Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, Timișoara) este pseudonimul literar sub care este arhicunoscută Otilia Valeria Rusan (născută Coman), poetă, intelectual public, președintă a Fundației Academia Civică și, totodată, personalitatea cu care imaginea acestei instituții practic se confundă. Este una dintre personalitățile care, și datorită experienței familiei din care provine, a militat activ în postcomunism atît pentru recuperarea memoriei victimelor comunismului, cît și pentru pedepsirea celor vinovați pentru crimele comise sub fostul regim comunist. Imediat după instaurarea comunismului în România, tatăl său, preotul Gheorghe Coman, a fost arestat pentru că ar fi fost ”un dușman al poporului” și trimis într-o lungă detenție, căreia nu i-a mai supraviețuit decît pentru puţină vreme după eliberarea din 1964, dată la care toți foștii deținuți politici au fost amnistiați. Momentul traumatic al arestării tatălui său este rememorat de Ana Blandiana pentru canalul TV Digi24 astfel: ”Eram în clasa întâia, când eram singură cu tata acasă, mama şi cu sora mea erau plecate şi a venit o echipă care a făcut percheziţie la noi şi după aceea l-au arestat pe tata... La percheziţie era chemată o persoană din afară să asiste, era o formă de ipocrizie ca să fie totul cât mai legal. Şi unul din cei care veniseră a spus: ‚Trebuie să merg să chem un martor’, şi a ieşit, s-a dus.... s-a întors peste două minute şi a spus nu pot deschide poarta.... şi tata a ieşit cu el să-i arate şi eu n-am avut curajul să rămân singură în casă cu ceilalţi şi m-am ţinut de ei până la poartă.”

Ana Blandiana a adoptat pseudonimul său literar după numele satului natal al mamei sale, crezînd că astfel va ocoli șicanele cenzurii comuniste. În ciuda acestei precauții, Anei Blandiana i-a fost luat dreptul de semnătură în trei perioade diferite: 1959-1964, 1985 și 1988-1989. În prima perioadă de interdicție, motivul oficial pentru decizia autorităților comuniste a fost acela că era ”fiică de deținut politic.” În 1985, retragerea dreptului de a publica s-a datorat unei poezii apărute în revista literară studențească Amfiteatru. Sub titlul ”Totul, ” poezia respectivă înșira o listă întreagă de lucruri banale legate de viața cotidiană, precum ”frunze, cuvinte, lacrimi/ cutii de chibrituri, pisici,” alături de lucruri care le aminteau tuturor de penurie, precum ”tramvaie cîteodată, cozi la făină,” sau de propagandă și cultul personalității, precum ”stegulețe, portrete cunoscute,”ce erau atît de tipice pentru perioada lui Nicolae Ceaușescu. Se spune că referința la “băieții de pe Calea Victoriei”, în care toți cititorii puteau să-i recunoască pe securiștii care păzeau traseul zilnic al lui Ceaușescu i-au atras interdicția. Acest poem, împreună cu cel intitulat ”Eu cred,” în care Blandiana vorbește despre români ca despre un ”popor vegetal,” incapabil să se revolte, au circulat copiate de mînă și au devenit piese de samizdat românesc. Ultima interdicție din 1988-1989 a venit în urma publicării unei parodii a cultului personalității lui Ceaușescu sub forma unui poem pentru copii. Inspirată de propriul motan care purta numele de Arpagic, poemul cu același nume a devenit un simbol al literaturii cu subînțeles, care era practicată de mulți scriitori români ce doreau să testeze limitele cenzurii. Motanul Arpagic era descris în poemul Blandianei ca un superstar care este aclamat de toată lumea, este întîmpinat cu pîine, sare și mare pompă peste tot, în timp ce toți cei din jur îi ascultă ordinele. Acest tablou închipuit le amintea tuturor de scenele familiare din ziare sau de la televizor, care prezentau vizitele de lucru ale lui Ceaușescu prin întreaga țară, cînd toți se întreceau să-i asculte și să-i urmeze apoi faimoasele indicații, chiar dacă acestea erau lipsite de sens sau chiar dăunătoare. Ca urmare a publicării acestui poem în volumul Întîmplări de pe strada mea, în ultimii doi ani ai comunismului Blandianei i s-a interzis dreptul de semnătură, iar cărțile sale au fost scoase din biblioteci. Revista Index on Censorship i-a dedicat un amplu articol, plecând de la acest episod de interdicție scriitoricească.

Cît despre ceea ce a reprezentat perioada comunistă în istoria României, a Europei și a lumii, Ana Blandiana rămîne fidelă ideii că păstrarea memoriei victimelor acestor regimuri nedemocratice este o datorie fundamentală a fiecărei societăți, precum și principiului că victimele comunismului și fascismului merită același tratament din partea celor care gestionează memoria secolului XX: ”Ne întoarcem înfrînți din cea mai mare iluzie a istoriei. Comunismul a fost această iluzie și el a frînt nenumărate vieți. Vreau să spun că a fost ‚iluzie’ nu în sensul că nu a fost bine pusă în practică, ci în sensul că nu putea fi pusă în practică. Și, de fiecare dată cînd s-a încercat să fie pusă în practică, a dat rezultate monstruoase, de multe ori criminale la modul propriu. Una dintre concluziile cinice pe care le lasă în urmă comunismul este aceea că oamenii nu pot fi făcuți fericiți împotriva voinței lor, propunîndu-le și impunîndu-le o anume fericire, cea comunistă. Nu poți să impui fericire în masă – cînd încerci așa ceva, de regulă, iese invers decît intenția inițială, iese ceva inuman, anti-uman. Din punctul meu de vedere, singura formă corectă de a privi comunismul și adevărul acestuia este să o faci din punctul de vedere al victimelor comunismului. Pentru că nu trebuie să uităm: comunismul, împreună cu nazismul, au creat cel mai monstruos secol din istoria umanității. Nu că nu ar fi existat precedente – Revoluția franceză, de exemplu. Sau Inchiziția. Pentru prima oară în istorie omenirii, odată cu comunismul și cu nazismul, s-a ucis în masă. Și s-a ucis în numele unor idei care promiteau fericirea supremă și în numele unui ’om nou,’ evoluat. Eu cred că decent, firesc, dezirabil nu e să facem un om nou, ci să îl facem pe omul care este să iubească, nu să urască. Și să nu ucidă. Această istorie – pe care au desenat-o cu sînge și comunismul, și nazismul – a avut la bază ura. Ura de clasă sau ura de rasă. Roșu-brun,” încheie Blandiana comparația dintre cele două sisteme politice totalitare ale secolului XX.

Ana Blandiana a primit Premiul Herder în 1982, devenind în felul acesta cea mai tânără premiantă a acestei importante distincții. De altfel, atât în calitate de scriitoare, cît și în calitate de lider de opinie și de activistă pentru drepturi civice, Ana Blandiana este multiplu premiată, cu distincții naționale și internaționale. Ea este, de asemenea, doctor honoris causa a mai multor universității din România, precum și cetățean de onoare al orașelor Timișoara,  Botoșani, Sighet și Oradea.  În 1990, a reînființat PEN Club România, al cărui președintă a fost pînă în 2004; a participat, în această calitate, la toate marile conferințe și congrese ale PEN-ului internațional și, în România, a organizat patru conferințe regionale (1995, 1998, 2000 și 2001). Din 2004 şi pînă în prezent este președinte de onoare al acestei instituții. În anul 2016, a primit la Gdansk distincția ”Poetul European al libertății”. Este autoarea a peste 20 de conferințe publice, derulate atît în România, cît și în străinătate. Are peste 60 de volume traduse în peste 25 de limbi. Este participantă la peste 45 de festivaluri internaționale de literatură din 15 țări și, de asemenea, autoare a unor recitaluri publice de literatură în peste 20 de țări. Este membră a Academiei Europene de Poezie, precum și a Academiei Mondiale de Poezie (sub egida UNESCO). Opera sa, foarte bogată, beneficiază și de o receptare publică – atît la nivelul criticii de specialitate, cît și la marele public – foarte generoasă. Începînd cu anul 2012, la Brăila, se desfășoară anual ”Festivalul național de creație și interpretare pentru elevi Ana Blandiana.” Din anul 2016, a devenit membru corespondent al Academiei Române. Ana Blandiana este una dintre cele mai iubite și mai respectate personalități publice din România la ora actuală.

Este co-fondatoare a organizației non-guvernamentale Alianța Civică, pe care a condus-o în calitate de președinte între 1991 și 2001, și președintă a Fundației Academia Civică, de la înființare în 1994 și până în prezent. De asemenea, este director fondator al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței. În cadrul acestei instituții a desfășurat o activitate susținută de cercetare, fiind implicată în mod decisiv în realizarea mai multora dintre sălile care compun ansamblul muzeal de la Sighet –  sala 42 (”Maeștri și opere după gratii”); sala 43 (”Represiune împotriva literaturii”); sala 50 (”Fenomenul Pitești”); sala 51 (”Poezia în închisoare”); sala 77 (”Oponenți și dizidenți în deceniile 8 și 9”); sala 91 (”Represiuni etnice și religioase”). De asemenea, Ana Blandiana este autoarea mai multor studii, prefețe și postfețe publicate în volumele care apar sub egida Editurii Fundației Academia Civică. Are o prezență activă în cadrul Școlilor de Vară de la Sighet, atît la panelurile de discuții, prin prelegeri, precum și prin activități de atragere de fonduri și de organizare împreună cu echipele de la Fundația Academia Civică. A participat și continuă să participe la zeci de întîlniri cu elevii și profesorii din școlile din București și din întreaga țară, în cadrul unor acțiuni de promovare a Memorialului Sighet. Promovează imaginea și ideile acestei instituții prin participare la numeroase dezbateri publice, atît în țară, cît și în străinătate și oferă, în aceleași scopuri,  sute de interviuri în presa română și străină. Ana Blandiana este autoarea uneia dintre cele mai faimoase formulări cu privire la felul în care este just să ne raportăm la perioada comunistă: ”Atunci cînd justiția nu reușește să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție.” Această formulare se găsește, foarte vizibil, în cîteva locuri și la Memorialul Sighet.

Harry Brauner (n. 24 februarie 1908, Piatra Neamț – m. 11 martie 1988, București) a fost un reputat sociolog, folclorist și etnomuzicolog, care a trecut prin experiența închisorilor comuniste. Din familia sa de origine evreiască au mai făcut parte și alți cunoscuți intelectuali: pictorul suprarealist Victor Brauner și fotograful Teodor Brauner au fost frații săi. Înainte de orice, viața sa profesională a fost legată de muzică. Student al Conservatorului din București între 1925 și 1929, Harry Brauner a fost desemnat în 1928 secretar al proaspăt înființatei Arhive de Folclor de pe lîngă Societatea Compozitorilor. În paralel cu activitatea sa legate de muzică, a urmat și cursuri de estetică și de sociologie. Acestea din urmă au avut o mare influență asupra formației sale intelectuale și a carierei ulterioare datorită profesorului Dimitrie Gusti, ale cărui cursuri le-a frecventat. Din 1929, a fost cooptat în cadrul uneia dintre echipele multidisciplinare de cercetare monografică a satelor României, pe care Gusti le-a imaginat și coordonat. Cu ocazia acestor cercetări în echipă, a cunoscut-o pe Lena Constante, cu care a împărtășit ulterior un destin cu mai multe turbulențe. În cei 10 ani de cercetare muzicală de teren va reuși să stocheze, pe un aparat special, aproximativ 5.000 de melodii populare.

După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, a avut pentru cîțiva ani o carieră semnificativ ascendentă în România. Devenit director al Arhivei de Folclor și șef de catedră la Conservator, Brauner înființează Institutul de Folclor, al cărui director a fost pînă în 1950. În acel an, este arestat, judecat și condamnat ca parte a așa-numitului ”lot Pătrășcanu,” după numele liderul comunist care a fost epurat în 1948 şi care a făcut obiectul unui celebru proces în urma căruia a fost executat în 1954. Alături de el, a fost implicată și Lena Constante, care era, ca și Harry Brauner, foarte apropiată de familia Pătrășcanu. În ciuda nevinovăției sale, a primit pe baza unor mărturii false smulse unora dintre membrii grupului o pedeapsă de cincisprezece ani, din care va executa doisprezece. După eliberare în 1962, a mai stat timp de doi ani în domiciliu forțat într-o localitate din Bărăgan, o regiune aridă și cu densitate mică a populației, un fel de Siberie a României. În 1964, s-a căsătorit cu iubirea vieții sale, Lena Constante, care fusese eliberată din închisoare în 1962. Este emoționant modul în care Harry Brauner se raportează la experiența traumatică pe care a împărtășit-o cu Lena Constante, căreia i-a scris din locuința mizeră în care locuia în perioada arestului la domiciliu următoarele rînduri: ”Înțelege că de multă, nespus de multă vreme te port în suflet nu ca pe un prieten numai, ci ca pe ființa care face parte integrantă din mine. Am trăit numai în speranța că te voi revedea, am rezistat numai pentru că vroiam să te mai văd cel puțin o dată, am petrecut cu tine zilele, nopțile, săptămînile, lunile, anii lungi și mult prea grei; clipă de clipă te-am avut icoană sfîntă în suflet... Vino, scumpa mea, alină-mi durerile, să fim împreună, să ne regăsim, și va fi peste măsură de bine” (Nicolau and Huluță 1999). Harry Brauner, împreună cu toți cei care au alcătuit ”lotul Pătrășcanu,” a fost reabilitat de regimul comunist în 1968 și declarat nevinovat.

După închisoare, a publicat numeroase studii despre folclorul românesc și a devenit un nume de referință pentru etnomuzicologia românească. Despre volumul din 1979 Să auzi iarba cum crește, Constantin Noica, un filozof român care în perioada comunistă a fost și el deținut politic pentru a deveni apoi un personaj important în transmiterea pe cale informală a valorilor culturale ale generației interbelice, i-a scris autorului: ”Este o carte nebună și adevărată, așa cum ți-a fost viața. Cartea ta nu are nici cap, nici coadă, dar are miez” (Ornea 1999). Merită menționat și faptul că Harry Brauner a inspirat unul dintre personajele romanului Cel mai iubit dintre pământeni, care realiza o frescă socială a României comuniste sub primul dictator, Gheorghe Gheorghiu-Dej, și care a devenit celebru datorită faptului că a fost retras din librării la câteva săptămîni după publicarea din 1980, dar a continuat să circule clandestin. Portretul făcut de autorul acestuia, Marin Preda, personajului respectiv este următorul: ”Evreu pasionat de folclorul românesc, un om de cultură rafinat, care se străduia aproape zilnic să ne convingă de marile valori ale cântecelor noastre populare. Știa bocete de o frumusețe care te înfiora, cântece tragice de despărțire, de dor, de nuntă, unele sublime, altele brutale și grotești, cum nu auzise nimeni niciodată” (Preda 1980).

Sanda Budiș este o arhitectă de origine română care s-a remarcat în cadrul exilului românesc din Elveția începând cu anul 1973, când a prezentat pentru prima dată în scrisori și memorii transmise unor decidenți politici occidentali, precum și unor organizații internaționale încălcarea drepturilor omului în România lui Nicolae Ceaușescu. Ulterior, ea s-a implicat activ în organizarea și activitatea exilului, aderând la o serie de asociații și organizații anticomuniste deja existente sau contribuind la înființarea unora noi. În mod special în anii 1980, ea s-a remarcat prin lupta împotriva distrugerilor masive de monumente istorice din țară și a satelor românești, activitate desfășurată în cadrul Asociației contra Distrugerii Satelor și Monumentelor Istorice din România cu sediul în Elveția.

S-a născut la 18 august 1926 la Constanța, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Alexandru Budiș, a fost un important general în armata română, dar și deținut politic în timpul regimului comunist. Mama sa a fost pictor, iar din cauza originii ”burghezo-moșierești” în 1945 a fost dată afară din Uniunea și Sindicatul Artiștilor Plastici. Ulterior a urmat cursurile Școlii de Pictură Bisericească de pe lângă Patriarhia Română, practicând din 1947 pictura bisericească.

Absolventă a Facultății de Arhitectură din București, promoţia 1949, Sanda Budiș a lucrat ca arhitect proiectant în cadrul institutului de proiectare al Ministerului de Construcții. De asemenea, în 1959 a obținut și o autorizație de pictor bisericesc urmând cursurile Școlii de Pictură Bisericească de pe lângă Patriarhia Română. A practicat pictura alături de mama sa în câteva biserici din București şi din împrejurimi. Nu a fost membră a PCR. În anul 1969 a participat la Congresul Uniunii Internaționale a Femeilor Arhitect de la Monte Carlo și, spre surprinderea cunoscuților, a revenit în țară. În 1973 a plecat din România ca turistă, și a decis să nu mai revină în ţară. S-a stabilit în Elveţia la Lutry, lângă Lausanne, unde a cerut azil politic. Și-a lăsat în țară mama și fiica. Cu greu şi după multe intervenţii la nivel înalt a reușit să îşi aducă copilul în Elveţia. Inițial, demersul său în acest sens a constat în redactarea a zeci de scrisori și memorii către personalități precum Henri Kissinger, Richard Nixon, Willy Brandt, Georges Pompidou, Regina Marii Britanii, precum și către organizații ca: Liga pentru Drepturile Omului (Geneva), Comitetul de Sprijin al Refugiaților (Geneva), Caritas (Lausanne), la care era afiliată ca refugiată politic, Departamentul Federal pentru Afaceri Externe (Berna), Departamentul de Stat (Washington). În esență, aceste scrisori și memorii atrăgeau atenția asupra încălcării drepturilor omului în România, oferind exemplul personal, prin care fiicei și mamei sale nu le era permisă ieșirea din țară pentru a o vizita. Însă la toate acestea a primit răspuns negativ. Totuși, n-a renunțat și în cele din urmă a reuşit. În decembrie 1973, cu ocazia vizitei oficiale a soților Ceaușescu în SUA, i-a expediat o telegramă soției președintelui american Richard Nixon, Pat Nixon, în care îi prezenta situația familiei sale. Astfel că în februarie 1974 fiica și mama sa au primit pașapoarte și au putut pleca în Elveția. Copilul a rămas definitiv acolo, în timp ce mama a revenit în țară, unde a decedat în 1975.

În Elveţia a lucrat ca arhitect recunoscut de societatea arhitecților din această ţară. Stabilită în afara României, s-a implicat în organizarea și activitatea exilului. În 1975 a semnat ”Memorandum-ul de la Holloway” prin care românii din exil cereau respectarea Drepturilor Omului în România. Desfășurat sub auspiciile lui Ion Rațiu, o personalitate a exilului românesc, acest act a reprezentat un protest împotriva politicii lui Nicolae Ceaușescu. De asemenea, în Elveția ea a fost un luptător pentru respectarea drepturilor omului în România și împotriva distrugerilor de monumente istorice, precum și a satelor din România. În această privință a ajutat la înființarea Asociației contra Distrugerilor Satelor și Monumentelor Istorice din România, care a fost fondată la 10 mai 1989 la Romanel-sur-Lausanne (Elveția). Printre alte activități, această asociație s-a ocupat și de stabilirea unor parteneriate între satele elvețiene și cele românești, pe care le organiza Asociația Operațiunea Satele Românești (Opération Villages Roumains – OVR). Planul OVR, elaborat în decembrie 1988 în Belgia, a constat în adoptarea tuturor celor 13.123 de sate românești spre a le salva de la distrugerea gândită de regimul comunist.

A revenit în România în 1990, însă nu definitiv. S-a implicat într-o serie de proiecte, printre care sprijinirea unor tineri țărani români pentru realizarea unor stagii în Elveția în vederea deprinderii agriculturii moderne. Fiica sa, Sandra Pralong, a devenit un personaj important în dezvoltarea societății civile românești după 1989. A înființat Fundația pentru o Societate Deschisă, pe care a condus-o la începutul anilor 1990, și în cadrul căreia a desfășurat o serie de proiecte importante.

În anul 2012, la vârsta de 86 ani, Sanda Budiș și-a publicat memoriile în volumul intitulat Fata tatei și mama fetei: Istoria unei vieți între România și Elveția, construit în jurul celor mai semnificative momente din viața arhitectei. Este povestea familiei sale, o istorie intrinsec legată de ceea ce s-a petrecut în Romania din perioada interbelică până în primii ani după prăbușirea regimului comunist, în care apar personalități din România sau personaje cunoscute ale exilului românesc postbelic. Totodată, cartea realizează și o radiografie a situației emigrației române din anii 1970–1980, în special a celei din Elveția, unde s-a stabilit. Din acest punct de vedere, volumul este un reper pentru istoria emigrației române de pe teritoriu elvețian, fiind cunoscute încă destul de puține informații despre emigranții români din acest spațiu. În anul 2017 cartea a fost tradusă și în limba franceză.

Leonid Bachynsky, born 28 February 1896 in Katerynoslav (later Dnipropetrovsk and now Dnipro), was a teacher, community activist and journalist. He studied the natural sciences at Kyiv University, before joining the ranks of the Ukrainian National Republic’s army (1918-1920). During the revolutionary years, he gave many lectures to the soldiers in UNR army camps, before moving along with other UNR leaders to Tarnów in 1920. Moving briefly to Przemyśl in 1921, he was assigned the directorship of a gymnasium in the village of Luka near Sambir, where he taught until the school was dissolved in 1923 by the Polish authorities. Bachynsky then moved to the Transcarpathian city of Uzhgorod, where he taught and also became involved in the organization of Plast (Ukrainian Scouts) until 1929, when the Czechoslovak government forced him to leave, reportedly because of his work with Plast and also his use of the term Carpatho-Ukraine in articles and speeches. He moved back to Przemyśl where he continued teaching, writing and organizing Ukrainian youth until the outbreak of war in 1939, when he moved to Jarosław and became director of a trade school. In 1944, along with many others, Bachynsky fled westward, landing in a deported persons camp near Heidenau, where he resumed his pedagogical work and youth outreach, prior to moving to the United States in 1950. He authored and compiled more than 45 works, many of them on farming and biology.

In 1952, he founded the Ukrainian Museum-Archives in Cleveland, Ohio, which he directed until 1977. Once in the US, Leonid worked as a machinist, but his real passion was collecting. His brother Evhen regularly sent him materials to Cleveland from Geneva from the 1950s to the 1970s, including the personal papers of diplomats, documentation of the Ukrainian Red Cross, and other items. Most of those were transferred to Carleton University in 1982, though the imprint of the Bachynsky brothers is still very much visible in the UMA’s holdings.