Sándor Balázs (Cluj, 4 aprilie 1928 –) este un filosof maghiar transilvănean, profesor universitar și politician. Tatăl său a fost muncitor feroviar, mama lui, o croitoreasă, iar unica lui soră a fost funcționar. A studiat filosofia la Facultatea de Litere a Universității Bolyai unde a absolvit în 1952. În ultimul an de studii universitare, în 1951, a fost desemnat asistent la catedra de materialism dialectic și istoric și un an mai târziu a fost trimis la Școala Superioară de Științe Sociale A. A. Jdanov din București, pe care a absolvit-o în 1954. În continuare a lucrat ca lector universitar și și-a menținut poziția și după unificarea celor două universități din Cluj în 1959, care a dus la înființarea Universității Babeș-Bolyai. Sándor Balázs și-a obținut doctoratul în 1971. Începând cu februarie 1978, a lucrat ca profesor conferențiar la catedra de filosofie-sociologie din cadrul Facultății de Istorie si Filosofie din Cluj (ACNSAS, I161638/1, 227fv). Din 1945 a devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist, iar din iunie 1956 a activat ca membru al partidului. Conform dosarului său de Securitate a primit distincția „în cinstea încheierii colectivizării agriculturii.” De la începutul anilor 1970, el a deținut diverse poziții de rang inferior în organizațiile locale ale partidului. Începând cu 1979, el a fost membru al consiliului cenzorilor al Comitetului Sindical al Universității. În 1986, el a devenit propagandist al comitetului municipal al partidului din Cluj-Napoca (ACNSAS I161638 / 1, 228).
Începând cu anii 1970, Sándor Balázs a fost preocupat, în special, de literatura filosofică-sociologică-teoretică maghiară a perioadei interbelice. Ca urmare, el a publicat și a scris notele introductive pentru volumul lui Dimitrie Gusti intitulat A szociológiai monográfia (Monografia sociologică, 1976). În lucrarea sa intitulată Szociológiai és nemzetiségi önismeret (Autoînțelegere sociologică și națională, 1979), a explorat influența ideilor lui Gusti și a prezentat diverse ateliere de sociografie maghiară existente în România în timpul perioadei interbelice, precum Erdélyi Múzeum, Korunk, Erdélyi Helikon, Erdélyi Fiatalok, Hitel. Totodată, el a tradus și a publicat câteva lucrări ale filosofului și sociologului Constantin Rădulescu-Motru, respectiv pe cele ale diplomatului Nicolae Titulescu. Pe lângă munca sa de profesor și activitatea profesională multiplă, în 1975 a devenit membru al consiliului de redacție a cotidianului Igazság (Adevărul) (Informații oferite de Sándor Balázs). Prima lui soție, Kornélia Lőrincz, o profesoară, a murit în 1959. Împreună, ei au avut o fiică născută în 1955. În 1960 s-a recăsătorit, a doua soție, născută Rozália Bíró, a fost o conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Istorie și Filosofie, Catedra de Socialism Științific. I s‑a permis să călătorească în străinătate în multiple ocazii. În 1972 a călătorit în Italia, în 1974 în Franța, iar în 1978 a vizitat Republica Democrată Germană (ACNSAS I161638/1, 425).
Pe 15 ianuarie 1987, în urma aprobării primite din partea organelor de partid, Securitatea Cluj-Napoca a început să-și investigheze cazul. Două săptămâni mai târziu, pe 5 februarie, i-a deschis dosarul de supraveghere informativă, sub numele conspirativ „Sociologul” și l-au supus unei supravegheri atente. Curând, Securitatea i-au descoperit activitatea din cadrul Cercului Limes, precum și natura relației sale cu familia Cseke. Ofițerii de Securitate i-au interceptat apelurile telefonice de la domiciliu și i-au monitorizat relația sa cu Emil Popovics, consulul maghiar din Cluj-Napoca. Pe lângă utilizarea rețelei de informatori și a tehnicii operative, s-a recurs, de asemenea, la filaj. Pe 2 iunie 1987 a fost convocat și sancționat cu avertisment de către prim-secretarul comitetului municipal de partid Cluj-Napoca, în prezența secretarului comitetului de partid al centrului universitar clujean, pentru afișarea unei atitudini inacceptabile față de „anumite chestiuni” în compania „anumitor persoane”, pentru publicarea scrierilor în Ungaria fără acordul autorităților și al instituțiilor române și pentru menținerea unor „contacte nedorite” cu cetățeni străini. Câteva zile mai târziu, pe 6 iunie, Balázs însuși și-a făcut o „autocritică” inclusiv în scris (ACNSAS I161638/1, 390; I161638/2, 166–171). Pe 9 ianuarie 1988, rectorul Universității Babeș-Bolyai i-a emis încă un avertisment (ACNSAS I161638/1, 275), prin care îl acuza, printre altele, de menționarea unor lucruri ambigue în cadrul prelegerilor sale.
În timpul revoluției românești din 1989, Balázs a jucat un rol activ în redactarea apelului cunoscut sub numele Hívó Szó (Chemarea), în care sublinia nevoia comunității maghiare din România de a se organiza. Apelul a fost redactat pe 24 decembrie 1989 în casa sociologului-filosof Ernő Gáll. În ziua următoare, 25 decembrie, Balázs se afla printre membrii elitei intelectuale din Cluj-Napoca, care a căzut de acord, în redacția cotidianului Szabadság (Libertatea), cunoscută în trecut ca Igazság (Adevărul), să întemeieze o organizație politică (Fodor 2014). Ideea lui era să fondeze o organizație politică maghiară, similară cu un partid, care ar participa la alegeri. În concepția sa, organizațiile civile ar fi continuat să existe, iar partidul nu s-ar fi implicat în chestiuni precum teatrul, ziarele sau educația, care ar fi rămas independente. Cu toate acestea, între timp, a fost stabilit un acord între Ion Iliescu și Géza Domokos și Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) a fost înființată, care nu era un partid, ci o alianță care, în calitate de organizație umbrelă, a devenit entitatea autocratică reprezentativă atât cultural, cât și politic (Informații oferite de Sándor Balázs). În anii 1990, Balázs a fost un politician, care a reprezentat UDMR. Pe 24-25 februarie 1990 adunarea națională a delegaților UDMR și-au ales Comitetul Național Provizoriu la Sfântu Gheorghe și Sándor Balázs a fost desemnat într-una din pozițiile de vice-președinte a președinției, compusă din 11 membri. Între 1990-1995, Balázs a avut funcția de președinte al Societății Bolyai care, până în prezent, are printre scopurile sale sprijinirea și reprezentarea nevoilor legitime și bine‑fundamentate ale comunității în ceea ce privește crearea unui cadru instituțional independent pentru educația superioară maghiară în România, incluzând înființarea unei universități publice. După schimbarea de regim până la pensionarea sa și pentru încă 10 ani, el a continuat să lucreze, în calitate de consultant la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, mai precis, ca și conducător de doctorat (Informații oferite de Sándor Balázs). Activitatea științifică și cea publică a profesorului-filosof, care a explorat întrebările filosofice ale existenței minorităților este acoperită până în prezent de numeroasele sale scrieri. Ultimul lui volum, intitulat Emlékeim személyekről – újraközlésekkel (Amintirile mele despre persoane – cu republicări) a apărut în mai 2018.-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Alexandru Barnea (n.1944, București -) este profesor universitar și specialist în istorie antică și arheologie, cu precădere în epoca romană și bizantină. A fost, pentru două mandate, decan al Facultății de Istorie a Universității din București între 1996 și 2004. De asemenea, a deținut funcția de șef al Catedrei de Istorie Antică, Arheologie și Istoria Artei din cadrul aceleiași Facultăți de Istorie. A realizat și coordonat lucrări de săpături arheologice în cîteva dintre cele mai importante situri din România. Este autor, co-autor sau participant la peste 100 de volume de studii de specialitate. A participat la peste 50 de colocvii și conferințe naționale și internaționale.
Pasionat de mic copil de fotografie, este autor al cîtorva mii de instantanee, aceasta acoperind o tematică foarte variată. Una din direcțiile acoperite de pasiunea fotografică a lui Alexandru Barnea recuperează și istoria recentă a României, din perspectiva proiectului de demolare a centrului orașului București, în vederea reconstrucției acestuia în concordanță cu dezideratele viziunii ahitectonice comuniste. Acțiunea sa de a imortaliza pe diapozitiv imagini din Bucureștiul pe care le dispariție este descrisă de Alexandru Barnea fără niciun fel de emfază, fără a încercă să-și aroge retroactiv merite pe care el le consideră necuvenite, deși foarte puțini au fost cei care au îndrăznit să întreprindă ceva ce implica riscuri: ”Nu a fost, de fapt, din cale-afară de greu de fotografiat. Cam tot ce am eu în poze era din partea de deal a zonei. Probabil că din acest motiv am și ajuns eu la ele . În fapt, nu erau păzite decît de la mare distanță și cu un efectiv minimal de paznici. Cei care erau văzuți putea fi luați la întrebări și li se puteau smulge filmul din aparat, dar aceasta se întîmpla probabil doar la obiectivele cele mai importante – cum a fost cazul cu zona Sf. Vineri, acolo unde au fost și proteste. În ce mă privește, nu am avut vreo situație de acest gen, dar știu amici cărora li s-a întîmplat să fie întrebați ce fac cu pozele acelea și de ce le fac. Există o singură situația personală care iese din tiparul celorlalte: cazul Văcăreștilor. Nu mi-au dat voie să intru acolo, în imediata apropiere, dar am totuși poză din acea zonă – cel care asigura paza mi-a făcut fotografia. Era deja cea mai mare parte demolată și se lucra, în mare grabă, la temelie. Fundația era din cărămidă perfect păstrată. Am, cum spuneam, un diapozitiv cu acea zonă – dar nu mi se datorează exclusiv. Am avut parte, ca să spun așa, și de o mică complicitate a celui care era la acea oră de pază în zonă. De fapt, a mai fost un moment delicat: în 1986, cînd am făcut poze la zona din care se vedea Casa Poporului și cînd m-am și temut puțin. La celelalte obiective, erau soldați care asigurau perimetrul – dar mult mai puțini. De regulă, nu se vedea, nu erau ostentative; paza era făcută mult mai discret. ”
Alexandru Barnea a fost membru al Partidului Comunist Român, el nu ascunde acest lucru, ci încearcă să explice ce semnificație avea această apartenență instituțională la o organizație care devenise de masă și ajunsese să cuprindă aproape 4 milioane de membri în 1989. ”Un adversar radical nu puteam să fiu. Era riscant. Eram și membru de partid, fără să am cine știe ce activitate în această linie. Am decis să mă fac membru de partid, la sfatul unui prieten bun, din rațiuni pragmatice, pentru că în felul acesta puteam să urc în sistemul universitar. Așadar, dizident nu aveam cum să fiu și nu am fost. Am fost undeva în marginea sistemului și nu m-am remarcat foarte tare nici într-un fel, nici într-altul. Vedeam ce se întîmplă, vedem că este rău, că este dăunător ce fac oamenii regimului, iar fotografiile mele sunt un fel de a vorbi despre adevărul acelei epoci. ”, spune acesta, rezumînd atitudinea pe care a avut-o față de regimul comunist. Pe de-o parte, apartenența la PCR devenise o necesitate pentru cei din mediul universitar, pentru că înscrierea la doctorat era practic condiționată de acceptarea acestui pas. Pe de altă parte, apartenența la PCR nu mai aducea niciun fel de avantaje odată ce organizația nu mai era una elitistă, ci una de mase, dar rămînerea în afara cadrului formal al partidului era un dezavantaj în orice carieră, pentru că orice promovare se făcea pe criterii politice în primul rînd și abia apoi pe criterii profesionale.
-
Adresa:
- București, România
Bartha Katalin Ágnes (1978) deține diplomă de doctor în filologie, este istoric literar și istoric de teatru. Lucrează la Casa memorială László Szabédi din 2003 în funcția de cercetător. Este singură responsabilă pentru prelucrarea documentelor de arhivă și funcționarea Casei Memoriale.
-
Adresa:
- Cluj-Napoca, Romania
Mihnea Berindei (n. 1948, București – m. 2016, Veneția) a fost un istoric-turcolog, publicist și activist civic de origine română care a devenit, după emigrarea sa în Franța, în 1970, o personalitate marcantă a exilului românesc de la Paris, fiind implicat plenar în mișcarea de opoziție împotriva regimului Ceaușescu, în special în perioada 1977-1989. El s-a născut pe 22 martie 1948, în familia lui Dan și Ioana Berindei. Tatăl său, istoricul Dan Berindei, provenea dintr-o veche familie boierească din Valahia, care se afirmase în viața politică și militară a României în secolul al XIX-lea. Pe linie maternă, bunicul său era Ioan Hudiță, istoric, profesor universitar la Iași și București, membru marcant și militant al Partidului Național Țărănesc (PNȚ) în perioada interbelică. Familia sa a fost supusă represiunilor comuniste la sfârșitul anilor 1940 și începutul anuilor 1950: bunicii paterni și materni au fost arestați pentru activitate politică în cadruyl partidelor democratice sau pentru ”origine socială nesănătoasă”. Mama sa a fost și ea încarcerată în închisoarea Văcărești, unde s-a născut sora sa, Ruxandra, în 1951. Între 1966 și 1970 Mihnea Berindei a urmat cursurile Facultății de Istorie a Universității din București, fiind preocupat în special de studierea osmanisticii. În anul 1970, fiind student în anul patru, a reușit să obțină o bursă pentru o scurtă călătorie de studii la Istanbul. După un scurt sejur turc, a plecat la Paris, unde ăși va continua stuydiile de osmanistică la Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), secțiunea a 6-a, care va deveni mai târziu EHESS. A absolvit această instituție în 1972, urmând studii aprofudate în domeniul osmanisticii la Ecole Pratique des Hautes Etudes (secția a 4-a) și la Institut National des Langues et Civilisations Orientales (INALCO). A fost cercetător la EHESS și la Institut des Sciences Sociales du Politique din cadrul Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS). Între 1971 și 1991, Mihnea Berindei și-a continuat cercetările privind istoria Imperiului Otoman. De asemenea, a fost membru al colectivului editorial al revistei istorice Turcica (1980-1989) (Lența 2016). Până în 1977, s-a preocupat în special de interesele sale științifice. În contextul apariției „mișcării Goma” și al altor manifestări de rezistență împotriva regimului Ceaușescu, Mihnea Berindei începe să se implice activ în activitatea exilului românesc. El a participat activ și în cadrul unor grupuri de cercetare multidisciplinară privind țările comuniste și relațiile dintre Est și Vest. Într-o conferință susținută la Iași în decembrie 2011, el afirma că „s-a simțit obligat să facă ceva” pentru țara sa. A devenit treptat unul din membrii importanți ai exilului românesc anti-comunist, democratic, din Occident. A fost membru fondator al Comitetului Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, constituit în 1977 pentru sprijinirea mișcării Goma. Ulterior, când Comitetul Francez pentru Apărarea Drepturilor Omului din România a fost transformat în Liga Franceză pentru Apărarea Drepturilor Omului din Paris (afiliată la Fédération Internationale des Droits de l'Homme), el a acționat în calitate de purtător de cuvânt și vicepreședinte al ei. În perioada următoare, până la căderea regimului Ceaușescu, s-a implicat plenar în acțiunile de monitorizare a situației disidenților români, în organizarea de manifestații în favoarea celor persecutați în România și în alte țări ale blocului sovietic, fiind preocupat în special de nerespectarea drepturilor omului în România comunistă. A fost unul dintre inițiatorii campaniei de protest și a rețelei europene de solidarizare cu satele românești, amenințate de distrugere în cadrul planului regimului comunist de sistematizare a teritoriului. Această inițiativă a devenit cunoscută sub numele de Opération Villages Roumains. Mihnea Berindei avea relații strânse cu alți exilați din țările comuniste și cu organizații internaționale de apărare a drepturilor omului (Amnesty International, Helsinki Watch, Human Rights Watch). O componentă importantă a activității sale a fost cea legată de presa franceză. Grație contactelor sale sistematice cu jurnaliștii francezi, a fost posibilă apariția unor știri și articole de opinie despre situația din România comunistă în publicații importante, precum Le Monde, Le Figaro, Le Quotidien de Paris, Le Matin sau difuzarea unor emisiuni cu aceeași tematică la Radio France International. Începând din 1978, a avut o relație strânsă cu postul de radio Europa Liberă, mai ales cu secția de limba română, unde lucrau câțiva prieteni și colaboratori ai lui Mihnea Berindei, precum Vlad Georgescu sau Mihai Dim. Sturdza. De asemenea, Berindei a fost colaborator, autor sau chiar membru al colegiului de redacție la mai multe periodice care erau dedicate situației din Europa de Est și erau tipărite în exil. Este vorba, în special, de revistele L’Alternative (1979-1985), La Nouvelle Alternative (1986-1990) sau L’Autre Europe (1986-1990), în care Mihnea Berindei publica articole de informare și de analiză privind situația din România. Berindei a scris despre opoziția culturală, soarta minorităților naționale și a religiei în România comunistă și, de asemenea, a semnat analize privind politicile sociale, economice și culturale ale regimului Ceaușescu. De asemenea, el a facilitat publicarea scrierilor disidenților români în paginile acestor două reviste (Stoica 2016). El a colaborat îndeaproape cu mai multe personalități remarcabile ale exilului românesc din Franța, inclusiv cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Dumitru Țepeneag, Eugen și Marie-France Ionesco, Maria Brătianu, Sanda Stolojan, Constantin Cesianu, Matei Cazacu etc., reușind însă să atragă în susținerea cauzei românești și un șir de intelectuali francezi preocupați de această regiune, inclusiv pe Catherine Durandin, Claude Karnoouh sau Anne Planche. De asemenea, istoricul român s-a implicat și a participat la acțiuni de protest împotriva regimului Ceaușescu. Acestea au inclus demonstrații în fața Ambasadei României din Franța, adunarea de semnături în sprijinul disidenților persecutați de către autoritățile comuniste, culegerea de informații despre opoziția din România și sensibilizarea opiniei publice occidentale privind soarta celor care au îndrăznit să protesteze împotriva lui Ceaușescu și a politicilor sale. Activitatea sa era atent monitorizată de Securitate, el primind chiar amenințări cu moartea din partea unei organizații pe nume ”Fiii lui Avram Iancu” – una dintre fațadele de peste hotare ale poliției politice din România. După 1989, Mihnea Berindei s-a implicat cu același entuziasm în eforturile de democratizare a României și de semnalare a abuzurilor noului regim neocomunist. A contribuit în mod esențial la nașterea societății civile post-decembriste, fiind unul dintre cofondatorii Grupului pentru Dialog Social (GDS) și ai Revistei 22. Deși nu a aderat vreodată la un partid politic, s-a implicat în construirea proiectului politic al Partidului Alianței Civice (PAC), pe care îl vedea ca o alternativă democratică la Frontul Salvării Naționale și formațiunile sale succesoare, dar și la partidele istorice. A depus eforturi și pentru consolidarea democratică a altor societăți din regiune, după 1990, în special în cazul Republicii Moldova, Bulgariei, Kosovo etc., folosindu-și în acest scop conexiunile din cercurile politice franceze și europene. Mihnea Berindei a păstrat însă un interes constant pentru perioada comunistă din istoria României., Astfel, în 2006 a devenit membru al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, aducându-și o contribuție importantă la redactarea Raportului Final al acesteia. Din 2007 și până la sfârșitul vieții, a fost implicat, împreună cu Armand Goșu și Dorin Dobrincu, în elaborarea unei colecții de documente provenite de la vârfurile partidului-stat, care a fost reunită în câteva volume cu titlul Istoria comunismului din România, reprezentând o contribuție esențială pentru înțelegerea modului de funcționare a regimului comunist. Prezenta colecție reflectă varietatea acestor preocupări, accentuând implicarea civică și politică din exil a lui Mihnea Berindei, în special în perioada 1977-1989. Aceste activități au lăsat în plan secund preocupările sale academice de osmanistică, el pălanificând să revină la acestea spre sfârșitul vieții. Colaboratorii săi (în special Monica Lovinescu) remarcau altruismul și implicarea sa absolut dezinteresată în activitățile exilului românesc. Chiar dacă a fost atacat după 2000 de cercuri apropiate de fosta Securitate, fiind acuzat de colaborare cu serviciile secrete românești (fapt niciodată demonstrat), Mihnea Berindei rămâne un exemplu de verticalitate morală și consecvență civică rar întâlnit în rândurile opozanților regimului Ceaușescu. Convingerile sale politice, mai curând de orientare liberală de stânga, au rămas la fel de ferme și înainte, și după 1989, astfel încât el reprezintă o personalitate-reper a exilului românesc din Franța și a opoziției democratice față de regimul comunist român.
-
Adresa:
- Paris, France
Horia Bernea (n. 14 septembrie 1938, București – d. 4 decembrie 2000, Paris) a fost unul dintre cei mai cunoscuți pictori români din ultima jumătate a secolului XX. A fost respins de două ori la admiterea la Academia de Arte Frumoase din București, după care s-a orientat către alte diverse discipline, declarând pentru a putea fi admis că tatăl său, sociologul Ernst Bernea, care era deținut politic, ar fi fost de fapt mort. Şi-a prelungit studiile pentru a evita serviciul militar obligatoriu pe vremea comunismului și a urmat matematica și fizica la Universitatea din București (1957-1958), apoi Școala Tehnică de Arhitectură (1959-1962) și Institutul Pedagogic, Secția Desen (1962-1965). Horia Bernea a fost un reprezentant al așa numitei Şcoli de la Poiana Mărului, după numele satului izolat în munți unde mai mulți pictori se retrăgeau în anii 1950 și 1960 ca într-un loc de refugiu, în care cenzura nu-i controla. Nu a fost un grup cu o orientare estetică bine definită, ci mai degrabă ”un grup informal şi eterogen de artişti, cu o componenţă fluctuantă, având preocupări şi afinităţi comune” (Popica 2013) Ulterior, din 1985, Horia Bernea a fost membru al grupului Prolog, alături de Constantin Flondor, Paul Gherasim, Horia Paștina, Cristian Paraschiv și Mihai Sârbulescu.
Potrivit lui Andrei Pleşu, Horia Bernea a realizat prin pictura lui ”un fel de paradis terestru, în care vocile Occidentului şi ale Bizanţului se întrepătrund.” Potrivit propriei mărturisiri, reîntoarcerea sa către valorile creștinismului răsăritean nu este incompatibilă cu avangarda, ci un experiment care îmbină tradiția cu modernitatea în contextul specific al dictaturii Ceaușescu. ”E vorba mai mult de o resacralizare a gestului de a face decât de a aduce o recuzită religioasă în picturi. Lucrul ăsta s-a modificat un pic în momentul în care Ceauşescu a început să dărâme, în care ateismul a început să se manifeste atât de puternic, cum se manifestă şi acum. Şi am simţit nevoia să mă mărturisesc prin credinţă, turle, prin cruce, prin prapor, prin iconostase, subiecte aproape netratate în pictură, tocmai din dorinţa de a manifesta în chip direct ortodoxia.”
De-a lungul carierei, Horia Bernea a participat la numeroase expoziții personale și de grup, naționale și internaționale și a fost multiplu laureat al unor premii prestigioase de profil. După căderea comunismului, a fost pentru aproape un deceniu director al Muzeului Țăranului Român (MȚR) din București. În timpul mandatului său a reușit o metamorfoză spectaculoasă și benefică a acestei instituții, unde fusese anterior Muzeul Partidului Comunist Român. ”Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere,” a mărturisit Horia Bernea. În urma transformării conform viziunii lui Horia Bernea, MȚR a primit în 1996 distincția de Muzeul European al Anului. ”Când afirmam că muzeul este subversiv aveam în vedere o subversiune de felul celei creştine, una care te face să simţi şi să crezi că lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate,” a reflectat Horia Bernea pe marginea metamorfozei pe care a realizat-o la MŢR.
-
Adresa:
- București, România