COURAGE

interconectarea colecțiilor

Ovidiu Marian Taloş este arhitect şi iniţiator al proiectului Oraşul Memorabil, care vizează salvarea şi punerea în valoare a patrimoniului fotografic privind istoria Braşovului. Născut la Braşov la 21 iunie 1978, Ovidiu Taloş a urmat între anii 1997 şi 2003 cursurile Universităţii de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti. În anul 2005, a absolvit masteratul “Antropologia spaţiului sacru” al aceleiaşi universităţi. După parcurgerea etapei de arhitect stagiar, a activat ca arhitect în Braşov. Este membru al Ordinului Arhitecților din România – filiala Braşov, Covasna, Harghita şi membru al comisiei teritoriale a acestei instituţii. S-a remarcat în plan profesional prin premii primite pentru proiecte de arhitectură precum: premiul I la concursul “No man’s land-uri urbane” organizat la Braşov în 2009 şi menţiune de onoare la “Open Source House – Ghana,” organizat de Universitatea Tehnică din Delft, în anul următor.
În 2010, a iniţiat şi coordonat împreună cu arhitecta Miruna Stroe proiectul cultural Oraşul Memorabil, finanţat în perioada 2010–2016 de instituţii precum: Administraţia Fondului Cultural Naţional, Ordinului Arhitecților din România – filiala Braşov, Covasna, Harghita şi primăria oraşului Braşov. Prin intermediul acestui proiect, s-a constituit, pornind de la materialul fotografic pus la dispoziţie de persoane private, o arhivă care reflectă istoria oraşului prin intermediul vieţii de zi cu zi. Circa o treime din colecţia Oraşul Memorabil acoperă perioda comunistă. Unele fotografii reflectă o viziune critică a autorilor asupra realităţilor sociale din România comunistă. Este cazul în mod deosebit a fotografiilor care au ca temă politica urbană a autorităţilor comuniste de demolare a unor clădiri şi chiar zone întregi din Braşov.
Arhiva fotografică a proiectului Oraşul Memorabil a fost pusă în valoare prin expoziţii anuale amplasate în spaţii publice din Braşov, dar şi prin intermediul site-ului web al proiectului. Pornind de la patrimoniul fotografic al colecţiei Oraşul Memorabil, Ovidiu Taloş a conceput expoziţii găzduite de Institutul Cultural Român din Budapesta (2012–2013), Institutul Cultural Român din Viena (2014) şi Haus des Deutschen Ostens din München (2014). Aceste expoziţii au fost organizate în colaborare cu asociaţia GIL Corona şi Institutul Cultural Român. Pe lângă, proiectul Oraşul Memorabil, Ovidiu Taloş a iniţiat şi coordonat în perioada 2012–2015, împreună cu arhitecta Miruna Stroe, proiectele culturale intitulate: “Arhitecții și arhitectura în Brașov: 1870-1914,” “Arhitecții și Arhitectura industrială în Brașov.” Aceste proiecte au fost finanţate din taxa timbrului de arhitectură, colectată şi administrată de Ordinul Arhitecţilor din România.

Viorel Virgil Tilea (n. 6 aprilie 1896 în Sibiu – d. 20 septembrie 1972 în Londra) a fost diplomat şi om politic român, care s-a remarcat prin activitatea sa din funcţia de ministru al României la Londra în perioada 1939–1940. Tilea a fost un urmaş al familiei Raţiu, care s-a afirmat în decursul secolului al XIX-lea în cadrul mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania. După terminarea liceului la Sibiu, Tilea a început studiile de drept la Universitatea din Bratislava, întrerupte însă de înrolarea în armata austro-ungară în anul 1915. După încheierea războiului, Tilea şi-a reluat studiile de drept la Universitatea din Viena. În contextul dezintegrării Imperiului Austro-Ungar, Tilea a participat la mobilizarea politică a românilor din Transilvania şi s-a alăturat în octombrie 1918 Consiliului Naţional Român, organism care devenise reprezentantul politic al populaţiei româneşti din imperiu. Consiliul Naţional Român l-a trimis la Geneva pentru a se întâlni cu un apropiat al preşedintelui Woodrow Wilson în vederea unor activităţi diplomatice legate de viitoarele decizii de la conferinţa de pace, care urmau a afecta soarta românilor din Transilvania. În prima parte a anului 1919, Tilea a fost secretar al lui Iuliu Maniu, unul dintre liderii românilor Transilvania, iar în perioada octombrie–decembrie 1919, acesta a fost secretar al lui Alexandru Vaida-Voevod, însoţindu-l pe acesta în deplasările sale la Conferinţa de Pace de la Paris. În toamna anului 1919, Tilea a fost numit ataşat la Legaţia României de la Londra, funcţie pe care o va ocupa pentru doi ani.

În 1922, Tilea şi-a suţinut la Viena teza de doctorat intitulată “Rolul diplomaţiei în politica de stat”. A continuat să publice cărţi şi studii în domeniul diplomaţiei precum: Acţiunea diplomatică a României: nov. 1919 – mart. 1920 (Tipografia Poporului, 1925, Sibiu). În perioada 1939–1940, Tilea a îndeplinit funcţia de ministru al României la Londra. Sub conducerea acestuia, ambasada României a fost în centrul unui incident diplomatic cunoscut ca “incidentul Tilea”. Tilea a trimis în martie 1939 mesaje către guvernul britanic din partea guvernului de la Bucureşti prin care sugera că Germania Nazistă plănuia să dezintegreze România precum făcuse cu Cehoslovacia. Tilea dorea să obţină din partea Marii Britanii o garanţie asupra integrităţii teritoriale a României. Ulterior, guvernul României a dezminţit informaţiile. Mesajele trimise de Tilea au alarmat Ministerul de Externe britanic, contribuind la schimbarea politicii conciliatoriste a Londrei faţă de Germania Nazistă. După instalarea Statului Naţional Legionar, Tilea a fost chemat din post deoarece era considerat un diplomat filo-britanic. Acesta însă a refuzat să se întoarcă în ţară şi a cerut azil politic în Marea Britanie. Tilea s-a implicat după instalarea regimului comunist în România în organizarea exilului românesc. Conform dorinţelor lui Tilea exprimate prin testament, memoriile sale, care conţin informaţii importante privind perioada petrecută ca ambasador la Londra, au fost publicate în 1998 sub titlul: Envoy Extraordinary: Memoirs of a Romanian Diplomat.

Éva-Edit Timkó (Oradea, 25 ianuarie 1925 – Cluj-Napoca, 25 iunie 2008), artist maghiar din Transilvania. Părinții ei erau iubitori de artă și muzică. În anii '30, ea a urmat cursurile unei școli de balet privată, numită Antalffy, din Oradea. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după aceea, între anii 1942-1946, Timkó a lucrat la teatrul Oradea, pentru ca, mai apoi, în perioada 1946-1947 să lucreze la Teatrul Maghiar din Arad, ca membru al trupei de operetă condusă de Károly Jódy. În 1948, ea a semnat ca dansatoare de balet cu nou creata Operă de Stat Maghiară din Cluj și deja din primul sezon, ea a apărut în rolurile de soubrette ale operetelor. Ea și-a cultivat vocea timp de un an la Ilona Adorján și și-a îmbunătățit cunoștințele despre balet la Roman Morawsky. Éva-Edit Timkó a fost o deosebit de talentată cântăreață, actriță și balerină. Cariera ei artistică numără 30 de sezoane de teatru, dintre care douăzeci și doi de ani petrecuți pe scena Operei de Stat Maghiare din Cluj. Chiar și tragediile care au avut loc în viața ei privată au fost ușor ameliorate de activitatea de pe scenă și de dragostea pentru muzică. Nenumăratelor spectacole din Cluj din anii așa-zisei "epoci de aur" a operei li s-au adăugat numeroase turnee și apariții ca invitat. Cel mai jucat personaj al ei este Stázi din Csárdáskirálynő (Regina Ciardașului). Opera de Stat Maghiară din Cluj a participat, de asemenea, cu opereta intitulat Marica grófnő (Contesa Maritza) la turneul din 1969 din Iugoslavia. Succesul spectacolului de la Skopie a fost amintit de jurnalistul de la Nova Makedonia, Vlado Čučkov, în articolul său intitulat “Művészi csúcsteljesítmény” (Prestanță artistică de vârf), menționând, în special, numele lui Edit Timkó.

William Totok, născut la 21 aprilie 1951 în Comloşu-Mare (România) într-o familie de șvabi bănăţeni, este scriitor și jurnalist, care s-a remarcat în anii 1972-1975 prin activitatea sa literară în cadrul Grupului de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), perceput de regimul comunist din România ca fiind unul subversiv.

În timpul liceului urmat la Sânnicolaul Mare, Totok a redactat și trimis fără a le semna trei scrisori către Radio Europa Liberă, în care, între altele, critica diferite aspecte ale societăţii românești de la sfârșitul anilor 1960. Aceste scrisori erau adresate lui Cornel Chiriac și priveau mai ales muzica transmisă la emisiunea acestuia intitulată Metronom, emisiune ascultată de numeroși tineri din România acelor ani. Ca urmare a menţionării acestor scrisori în timpul unor emisiuni din anul 1969, Securitatea a început căutările pentru a le depista autorul (ACNSAS, I 210 845, vol. 1, f. 32). După ample investigaţii, Totok a fost identificat ca expeditorul lor și interogat de Securitate, fără însă a fi închis. Ulterior, în timpul în care a efectuat serviciul militar la Baia Mare, casa sa a fost percheziţionată, iar o serie de poezii i-au fost confiscate. Tot în această perioadă a fost anchetat din nou pentru scrisorile trimise la Radio Europa Liberă. Autorităţile comuniste au optat pentru o demascare publică a sa în locul trimiterii în judecată, în contextul unei perioade în care măsurile represive erau folosite de autorităţi pe scară mai redusă. Demascarea sa publică în scop de reeducare a avut loc în februarie 1971 în faţa întregii unităţi militare (ACNSAS, I 210845, vol. 1, f. 1).

William Totok a avut un debut literar precoce. Primele poezii i-au fost publicate de revista Neue Literatur în 1970. Totok a fost unul dintre iniţiatorii Aktionsgruppe Banat, un grup de scriitori non-conformiști, care promovau o literatură cu o viziune critică asupra “socialismului real existent” (Bahro 1978), inspirată de opera lui Bertolt Brecht sau de literatura “Grupului de la Viena” (Wichner 2013, 6). Din punct de vedere politic, aceștia erau adepţii unui marxism critic asimilat prin lecturi din autori de stânga occidentali precum membrii Școlii de la Frankfurt. Pornind de la aceste fundamente ideologice, membrii grupului s-au delimitat de valorile generaţiei părinţilor, marcată de reminiscenţele nazificării comunităţii germanilor din România în anii 1939-1944 (Totok 2001, 14). Grupul a activat din 1972 până în 1975, când a fost dezintegrat de către acţiunile represive ale autorităţilor comuniste. Pentru activitatea sa literară și nonconformismul său, Totok a fost iniţial atacat în presa locală, fiind etichetat ca “parazit cu plete” (Totok 2001, 14). Atacurile din presă la adresa membrilor grupului vizau reducerea influenţei din ce în ce mai mari pe care aceștia o exercitau asupra tinerilor din Timișoara.

Activitatea intensă a grupului, care iniţiase un cerc literar studenţesc denumit Universitas, a atras atenţia Securităţii. Aceasta a început să racoleze ca informatori persoane care participau la întâlniri, însuși membrii grupului devenind ţinta încercărilor de racolare. Ultimii au decis ca cei abordaţi de Securitate să accepte colaborarea, însă să furnizeze doar informaţiile pe care tinerii scriitori doreau să le transmită Securităţii și să relateze celorlalţi despre acţiunile poliţiei secrete (Wichner 2013, 7). Urmând acest plan de manipulare a Securităţii, Totok a devenit “o sursă” a poliţiei secrete și a furnizat o serie de informaţii generale considerate fără valoare “operativă” de către ofiţerii de Securitate. În opinia lui Totok, organizarea în mai 1975 a unei întâlniri jubiliare, cu ocazia a trei ani de existenţă a grupului și citirea în public a unui colaj de poezii, al cărui titlu “Aplauze frenetice din toate părţile” reprezenta o aluzie la cultul personalităţii lui Nicolae Ceaușescu, a fost percepută de Securitate ca o provocare (Totok 2001, 26). Arestarea fratelui lui William Totok, Gunter Totok, în vara anului 1975, pe motivul exprimării unor opinii critice faţă de regim, a oferit Securităţii prilejul de a face o percheziţie la domiciliul familiei din comuna Comloșu Mare și de a sustrage o serie de scrieri ale lui William Totok: jurnalul din perioada 1970-1973, două caiete cu poezii, scrisori și o serie de notiţe (Totok 2001, 30-33). Acestea nu au fost menţionate însă în procesul verbal de percheziţie, așa cum prevedea legislaţia epocii.

În toamna anului 1975, în timpul unei călătorii la Comloșu Mare, William Totok a fost arestat alături de alţi membri sau simpatizanţi ai grupului, între aceștia numărându-se Richard Wagner, Gerhard Ortinau și Gerhardt Csejka (Wichner 2013, 7). Deoarece Comloșu Mare era aproape de granița cu Iugoslavia, aceștia au fost acuzaţi iniţial de încercare de trecere frauduloasă a frontierei. Evoluţia anchetei a dovedit că altul era motivul real al arestării. Securitatea avea în plan să îi acuze pe cei arestaţi de activitate de subminare a regimului. Ancheta s-a concentrat asupra unor texte considerate subversive din cauza unor ironii din subtext privind sistemul politic din România, precum cel redactat de William Totok intitulat “Rumänisches Lied. Februar 1973“ (Cântec Românesc. Februarie 1973) sau poezia lui Gerhard Ortinau intitulată “Die Moritat von den 10 Wortarten der traditionellen Grammatik” (Balada celor zece părţi de vorbire ale gramaticii tradiţionale; ANSAS, FP 054927, f. 55). În timpul anchetei, conducerea locală de partid a aflat că scriitorii urmau a fi trimiși în judecată pentru acuzaţii grave. În opinia lui William Totok, aceasta, dorind probabil să evite complicaţiile, care puteau decurge din condamnarea din motive politice a unor tineri scriitori deja afirmaţi, au solicitat conducerii locale a Securităţii să îi elibereze (Totok 2001, 47-48). Măsura preferată ulterior de autorităţi a fost spargerea grupului și discreditarea sa în ochii publicului prin răspândirea unor zvonuri. Ca urmare, cei arestaţi au fost eliberaţi după circa o săptămână de anchetă. Totok însă a fost arestat din nou în noiembrie 1975, acesta fiind considerat de Securitate cel mai periculos dintre membrii grupului. A fost anchetat timp de opt luni și a fost eliberat ca urmare a apariţiei în presa occidentală a unor articole despre cazul său (Iorgulescu 2006, 422). Un articol privind cazul Totok, care a apărut în ziarul vest german Frankfurter Rundschau în luna iulie 1976, menţiona ironic că o serie de “etnici germani cu convingeri marxiste” ar tulbura “liniștea revoluţionară a ‘statului socialist’” (Totok 2001, 79). În timpul anchetei, Totok a fost exmatriculat de la Universitatea din Timișoara, probabil la presiunile Securităţii. Tânărul scriitor a făcut numeroase petiţii către autorităţile locale pentru a-i fi permisă reluarea studiilor și pentru a-i fi returnate manuscrisele confiscate de Securitate. În final, acesta a primit înapoi în anul 1976 cea mai mare parte a manuscriselor, iar în 1979 a reușit să își finalizeze studiile de filologie germană și română la Universitatea din Timișoara (Totok 2001, 88-89). Treptat, William Totok s-a reîncadrat în activitatea literară, fiind prezent din 1977 la întâlnirile cenaclului literar Adam Müller-Guttenbrunn din Timișoara, unde majoritatea membrilor grupului s-au regăsit la sfârșitul anilor 1970. La începutul deceniului următor, lui Totok i s-a permis chiar să publice primul volum de versuri intitulat Die Vergesellschaftung der Gefühle (Socializarea sentimentelor) la editura Kriterion din București și să lucreze în cadrul presei de limbă germană din Timișoara. Pe fondul deteriorării continue a condiţiilor de trai și a drepturilor individuale în România anilor 1980, William Totok a decis să emigreze și a părăsit ţara în 1987, stabilindu-se la Berlin. Aici și-a continuat cariera de scriitor și a colaborat cu posturile de radio Radio Europa Liberă, RIAS, DS-Kultur, DLF şi Deutsche Welle. Ulterior, a înfiinţat împreună cu Johann Böhm si Dieter Schlesak revista academică online: Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik. A publicat numeroase volume de literatură, memorialistică și eseistică în România și Germania. A fost membru al Comisiei Wiesel pentru studierea Holocaustului în România și co-autor al raportului final ale acestei comisii (Friling, Ioanid, Ionescu, 2005). Pentru prolifica sa activitate literară, jurnalistică și academică a fost răsplătit cu distincţii precum Leonce-und-Lena-Förderpreis (1987), premiul Fundaţiei Henning-Kaufmann-Stiftung și Ordinul “Meritul Cultural” în grad de Ofiţer.

Dorin Tudoran (n. 30 iunie 1945, Timișoara) este un poet, eseist, ziarist și unul dintre cei mai importanți disidenți români. Locuiește în Statele Unite din 1985. Este autor a peste cincisprezece volume de poezie, eseuri și interviuri. Născut la Timișoara, a urmat Liceul „Mihai Viteazul” din București, absolvind această instituție în anul 1963. Și-a continuat studiile la Facultatea de Litere a Universității din București, obținându-și licența în 1968. Tudoran și-a făcut debutul literar în 1973, cu un volum de poezie, Mic tratat de glorie. A fost editor la revistele Flacăra (1973-1974) și Luceafărul (1974-1980). Din 1977 până în 1981 a făcut parte din consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. Tudoran s-a manifestat, începând din 1976, ca unul dintre acei tineri autori care erau în conflict cu generația mai veche de scriitori. La începutul anilor 1970, el a beneficiat de relaxarea relativă a regimului și de posibilitatea de a pleca frecvent în străinătate, unde a stabilit contacte cu mai mulți angajați ai postului de radio Europa Liberă și cu alți exilați români, ceea ce urma să îi faciliteze mai târziu activitățile de disident. Disidența lui Tudoran a apărut inițial ca urmare a unui conflict intern, care a izbucnit în timpul Conferinței Uniunii Scriitorilor din iulie 1981. Tudoran a publicat un șir de articole polemice, care scoteau la iveală cazurile de plagiat din lucrările scriitorilor aparținând grupului loial partidului. El a evoluat treptat de la viziunea sa inițială, limitată la problemele specifice ale culturii, spre o critică a regimului comunist. În 1983, Tudoran a fost primul disident care și-a radicalizat concepția până în punctul de a afirma că arbitrariul în luarea deciziilor era o trăsătură esențiala a sistemului comunist. Prin intermediul colegului său disident Mihai Botez, Tudoran a obținut un canal de comunicare cu Radio Europa Liberă, pe care l-a folosit asiduu în următorii ani pentru a-și propaga opiniile. Într-un interviu acordat unui corespondent al Agenției France Presse la 7 septembrie 1983, Tudoran a declarat deschis că regimul lui Ceaușescu reprezenta o dictatură absolută, iar partidul fusese redus la o simplă anexă a sistemului său de dominație personală. El a semnat, de asemenea, un memorandum, inițiat de Geza Szőcs și adresat Organizației Națiunilor Unite pentru a atrage atenția asupra încălcării drepturilor minorităților etnice din România lui Ceaușescu. Tudoran a fost primul disident de origine română care a făcut acest lucru. Totuși, cel mai emblematic text disident al lui Tudoran rămâne un eseu de șaptezeci de pagini despre condiția intelectualilor din România comunistă, intitulat Frig sau frică? Fiind scris la începutul anului 1984, acest eseu a fost publicat în traducere franceză în revista L’Alternative (co-editată de Mihnea Berindei), o publicație care urmărea cu atenție mișcările de disidență din Europa Centrală și de Est. În acea perioadă, lucrarea lui Tudoran a fost percepută drept cel mai radical text al unui disident român, de la Paul Goma încoace. Având în vedere că situația sa din România devenise disperată după ce își exprimase aceste opinii radicale, Tudoran a decis să emigreze în Statele Unite și a depus o cerere oficială de emigrare, pentru întreaga sa familie, la Ambasada SUA, în aprilie 1984. Deși în iulie 1984 i s-a acordat o viză de intrare în SUA, autoritățile române i-au refuzat viza de ieșire din țară. Pentru a protesta față de situația sa, care se agrava continuu, Tudoran a intrat în greva foamei și i-a scris câteva scrisori deschise lui Ceaușescu, în care își explica motivele pentru care dorea să părăsească România. El percepea emigrarea ca fiind un drept fundamental al omului, considerându-se un „ostatic politic” al unei dictaturi brutale. A fost lansată o campanie internațională pentru acordarea permisiunii de emigrare în cazul lui Tudoran. Coordonată de Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România (cu implicarea directă a lui Mihnea Berindei) și de Radio Europa Liberă, această campanie a fost susținută de mai mulți scriitori, istorici și oameni de știință renumiți din Occident. Tudoran a obținut, în cele din urmă, viza de ieșire la 2 iulie 1985, datorită presiunii Congresului SUA, care tocmai examina reînnoirea statutului comercial al națiunii celei mai favorizate pentru România. După emigrare, Tudoran a lucrat o vreme ca redactor editor pentru Vocea Americii (1987-1990). Cea mai importantă realizare a sa în exil a fost crearea revistei Agora, care era dedicată propagării unei viziuni „alternative” a culturii române. Fiind publicată în limba română, această revistă a atras mulți exilați români și a devenit un fenomen cultural remarcabil în cadrul comunității românești din străinătate. După 1990, Tudoran a început să lucreze pentru Fundația Internațională pentru Sisteme Electorale (IFES), o organizație bazată la Washington. Din 2004 până în ianuarie 2007, Tudoran a fost redactor-șef al revistei Democracy at Large, o publicație a acestei organizații. De asemenea, a ocupat funcția de director principal pentru comunicare și cercetare în cadrul IFES. După Revoluția Română din 1989, Tudoran s-a întors în România în 1990 în calitate de reprezentant al IFES. Mai târziu, el a lucrat ca director de țară pentru biroul IFES din Chișinău, Moldova. El a contribuit la procesul creării și lansării a două ONG-uri din regiune – CENTRAS (România) și ADEPT (Moldova). Tudoran face parte din consiliile lor de administrație. În prezent, Tudoran este editor, comentator și analist, colaborând frecvent cu un șir de instituții internaționale din domeniul mass media.