Ana Monoranu (născută Fechete, 21 octombrie 1953, Gherla, județul Cluj) poartă numele din cartea de identitate a soțului ei, care diferă puțin de cel cu care acesta a rămas cunoscut ca persoană publică. După terminarea liceului din Dej, s-a mutat la Timișoara, unde s-a angajat ca electronist. L-a cunoscut pe Ion Monoran la sfârșitul anilor 1970 și s-au căsătorit în 1983. Au împreună doi copii. După dispariția soțului său, a realizat o arhivă ce conţine toate documentele rămase, cum ar fi manuscrise, obiecte personale, precum şi articole semnate de Monoran în ziarul Timișoara sau articole apărute postum. După 1990, a fost angajată a Teatrului Național din Timișoara. Este absolventă de Asistență Socială la Facultatea de Sociologie și Psihologie din cadrul Universității de Vest din Timișoara.
-
Adresa:
- Timișoara, Romania
Mihai Moroșanu (născut la 22 noiembrie 1939, Drepcăuți, actualmente raionul Briceni, Republica Moldova) este unul dintre cei mai cunoscuți disidenți moldoveni din perioada sovietică, fiind bine cunoscut pentru critica ferventă a regimului și pentru viziunile sale naționale tranșante. În 1949, el și familia sa (mama, tatăl, două surori, un frate și bunica) au fost deportați în Siberia, regiunea Kurgan, Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă. Deportarea întregii familii a lui Moroșanu, care au fost etichetați drept ”chiaburi”, a făcut parte din al doilea val masiv de deportări, organizate de autoritățile sovietice, în scopul de a sparge rezistența țăranilor față de procesul de colectivizare. Principala țintă al valului de strămutări forțate din anul 1949 a fost ”dușmanul de clasă” din mediul rural, adică țăranii relativ prosperi și mijlocași, identificați ca ”elemente chiaburești”. Această experiență traumatică a lăsat o impresie de durată asupra lui Moroșanu. În 1953, când avea doar paisprezece ani, Moroșanu a fost obligat să își găsească un loc de muncă, pentru că familia sa se confrunta cu probleme materiale grave, iar părinții săi s-au îmbolnăvit. La 12 martie 1955, el și-a pierdut brațul drept în urma unui accident de muncă, fiind afectat de un handicap parțial, la vârsta de șaptesprezece ani, ceea ce i-a oferit dreptul la o pensie lunară de invaliditate în sumă de 17 ruble și 80 copeici. El a absolvit, totuși, o școală de șapte clase în Siberia. În 1958, familia sa a revenit la Drepcăuți, iar Moroșanu și-a reluat studiile. A absolvit școala medie locală, în 1961, și în același an a devenit student la Facultatea de Inginerie și Construcții a Institutului Politehnic din Moldova, situat la Chișinău. După finalizarea a trei ani de studiu, Moroșanu a fost expulzat la începutul celui de al patrulea an pentru organizarea unei ceremonii de depunere a unei coroane de flori la monumentul dedicat domnitorului medieval Ștefan cel Mare. Acest personaj istoric a domnit cu succes asupra Principatului Moldovei timp de patruzeci și șapte de ani și, astfel, reprezintă una dintre cele mai importante personalități ale istoriei naționale românești. Evenimentul a avut loc la 11 octombrie 1964, atunci când la Chișinău se sărbătorea a patruzecea aniversare a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), care fusese înființată la 12 octombrie 1924 în scopul realizării proiectului de creare a unei identități moldovenești în rândul populaţiei de limbă română din cadrul Uniunii Sovietice. Se zvonea că monumentul lui Ștefan cel Mare va fi mutat într-o altă locație, mai puțin centrală. Moroșanu a colectat semnături de la studenții care doreau să-și exprime opoziția față de acest plan și bani pentru o coroană de flori cu inscripția ”de la tineretul Moldovei”, pe care a depus-o la statuie. Ca pedeapsă, el a fost suspendat din institut si obligat să lucreze la o fabrică de beton armat din Chișinău, timp de doi ani. Numai după aceea a putut Moroșanu să își reia studiile. El a fost însă arestat la 28 iulie 1966 și condamnat la trei ani de închisoare la 2 noiembrie 1966, în temeiul articolului 71 (subminarea egalității naționale și rasiale a cetățenilor sovietici) și articolului 218 partea 1 (huliganism cu circumstanțe agravante) ale Codului Penal al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RSSM). Arestarea sa s-a datorat implicării sale într-un alt incident, în timpul căruia el a insistat să vorbească în limba română cu o vânzătoare de origine rusă într-un magazin din centrul Chișinăului. Astfel, Moroșanu a fost acuzat de ”naționalism”. Ironia este că cerința sa a fost în totală conformitate cu legislația sovietică, din moment ce constituția federală a URSS stipula că moldovenii aveau dreptul de a-și folosi limba maternă ca limbă ”națională” a republicii. Cu toate acestea, acuzația de ”naționalism” putea avea consecințe grave în această perioadă. Moroșanu a fost amnistiat în 1967, cu ocazia celei de a cincizecea aniversări a Revoluției din Octombrie 1917, dar a fost eliberat abia în septembrie 1968, cu zece luni înainte de încheierea termenului pedepsei sale de trei ani. Începând din ianuarie 1969, el a fost angajat la o firmă de construcții din Chișinău, unde a făcut tot posibilul pentru a dovedi că era un specialist de înaltă calificare și, astfel, a primit deseori premii și stimulente pentru îndeplinirea planului. Imediat după eliberarea sa, pe data de 30 septembrie 1968, Moroșanu a depus o cerere pentru a fi reînmatriculat la Facultatea de Inginerie și Construcții a Institutului Politehnic. Cererea sa a fost respinsă dintr-un motiv tehnic, dar cauza reală a fost una politică: fiind o persoană condamnată pentru naționalism, el reprezenta un caz delicat și dificil pentru conducerea RSSM. Cu toate acestea, pe parcursul anului următor Moroșanu a depus mai multe petiții adresate autorităților sovietice superioare, argumentând circumstanțe atenuante în cazul său. Cu sprijinul Trustului de Construcții nr. 13 din Chișinău, unde lucra la acea vreme, Moroșanu a plecat la Moscova, în iulie 1969, unde a cerut o audiență la ministrul unional al învățământului superior. Ca urmare, ministrul i-a aprobat cererea, în august, iar Moroșanu a fost readmis la secția cu frecvență redusă a Institutului Politehnic.
În acea perioadă, Mihai Moroșanu era bine cunoscut printre locuitorii Chișinăului, datorită curajului său în apărarea drepturilor naționale ale moldovenilor. El nu ezita să discute chestiuni sensibile din punct de vedere național cu angajații trustului de construcții, unde a lucrat după 1969, subliniind necesitatea ca vorbitorii de rusă să învețe limba română. Mai mult decât atât, în timpul studenției, în 1963, iar apoi după 1968, Moroșanu a vorbit deschis despre faptul că regiunea Ismail a fost, din punct de vedere istoric, o parte a Basarabiei, fiind alipită forțat Ucrainei de către autoritățile sovietice. Pentru aceste idei, Moroșanu a fost chemat în repetate rânduri la sediul KGB, hărțuit și amenințat cu încarcerarea. El a evitat alte condamnări ulterioare, deoarece a luptat împotriva regimului cu armele pe care acesta din urmă le aproba tacit. În special, el a citit cu atenție și știa foarte bine tot ceea ce au scris Marx, Engels și Lenin despre Basarabia, regimul țarist din regiune, dar și despre politica națională sovietică. De asemenea, Moroșanu a studiat cu atenție legile sovietice, care erau încălcate în RSSM. În ceea ce privește problema sudului Basarabiei, el se referea la o carte a lui Artiom Lazarev, unul dintre demnitarii locali cu vizibilitate deosebită și un intelectual de încredere al partidului. Această carte, scrisă în 1974, critica în mod deschis modificarea frontierelor Basarabiei din 1940, când raioanele de nord și de sud ale acestei regiuni au fost transferate Ucrainei, în timp ce restul Basarabiei a fuzionat cu RASSM pentru a forma noua RSSM. Totuși, KGB-ul și o comisie specială a Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei au ajuns la concluzia că aceste idei erau periculoase și că instigau la ură interetnică. Cazul lui Moroșanu demonstrează perseverența sa și lupta sa constantă pentru protejarea drepturilor și simbolurilor naționale în RSSM. Poziția sa intransigentă i-a adus chiar respectul din partea anumitor ofițeri KGB. La sfârșitul anilor 1980, Moroșanu, împreună cu un grup de alți descendenți ai foștilor deportați, a depus o plângere pentru defăimare împotriva infamului secretar doi al Partidului Comunist din Moldova, reprezentantul neoficial al Moscovei, Viktor Smirnov, care i-a insultat pe ”urmașii foștilor culaci” în timpul unei ședințe plenare a Comitetului Central, la 30 mai 1987. În cele din urmă, Moroșanu a câștigat acest proces în aprilie 1990, când Judecătoria Supremă a RSSM l-a obligat pe Smirnov să îi plătească daune și să își ceară scuze în mod public de la Moroșanu. De asemenea, Moroșanu a participat activ la mișcarea de emancipare națională de la sfârșitul anilor 1980. De exemplu, el a fost unul dintre organizatorii celebrului miting de la 7 noiembrie 1989, care a devenit cea mai masivă demonstrație împotriva regimului organizată până atunci în RSSM și a culminat cu blocarea unei coloane de tancuri de către mulțimea furioasă. La începutul anilor 1990, Moroșanu a fost membru al Consiliului Frontului Popular din Moldova și s-a implicat direct în politică. El a devenit mai puțin vizibil în sfera publică la sfârșitul anilor 1990, dar a rămas implicat îndeaproape în inițiativele publice legate de păstrarea memoriei politicilor represive sovietice. El mai rămâne încă o figură emblematică pentru rezistența intransigentă și constantă față de regimul sovietic.-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Gheorghe Muruziuc (n. 19 noiembrie 1930, Fălești – m. 25 septembrie 1998, Bălți), a absolvit patru clase într-o școală primară românească și apoi a urmat studii secundare incomplete în cadrul sistemului școlar sovietic. Datorită acestei experiențe școlare ”duble” și amestecate, i s-au format, probabil, primele elemente de conștiință națională românească. În 1949, a fost mobilizat forţat la minele de cărbuni din Novoșahtinsk, regiunea Rostov pe Don. A devenit electrician de înaltă calificare și peste câţiva ani a revenit în satul natal, unde a participat la construcţia unei fabrici de zahăr. În anul 1963 el a fost angajat ca electrician la aceeași fabrică. La începutul anilor 1950, fiind în Abhazia, el s-a căsătorit cu o femeie de origine tătară. Muruziuc a încercat inițial să coase și să arboreze public tricolorul românesc pe data de 12 iunie 1966, cu ocazia alegerilor pentru Sovietul Suprem al URSS, dar a fost împiedicat să facă acest lucru de soția sa. Totuși, în noaptea de 27 spre 28 iunie 1966, când autoritățile sovietice se pregăteau să sărbătorească a 26-a aniversare de la „eliberarea Basarabiei de jugul capitalisto-burghez român”, Muruziuc a arborat tricolorul românesc deasupra Fabricii de Zahăr din Alexăndreni. Arborarea a avut loc la ora 4.30 dimineaţa, în ziua de 28 iunie. Când s-a luminat, organele de resort s-au agitat și au sosit la faţa locului – miliţie de la raion, reprezentanţi ai comitetului local și raional de partid, conducerea fabricii, dar și reprezentanţi ai KGB-ului de la Chișinău și Bălți. Muruziuc a rezistat 5 ore pe acoperișul fabricii, mai exact pe coșul de fum, înalt de 45 de metri. Era implorat de varii oficiali să coboare, iar cei care îndrăzneau să se ridice pe acoperiș erau descurajaţi, pentru că Muruziuc se „înarmase” din timp cu o grămadă de cărămizi și bucăți de tencuială, aruncând din când în când câte una, dar având grijă să nu lovească pe nimeni. Atunci când, după 5 ore, muncitorii fabricii s-au adunat la faţa locului și tot satul discuta de zor isprava lui Muruziuc, acesta a decis să coboare. El a fost imediat interogat de către procurorul local, iar pe 30 iunie cazul său a fost discutat la o ședință specială, deschisă, a celulei de partid de la fabrică. Este important să subliniem, că Muruziuc avea statut de candidat pentru a intra în cadrul PCUS, din martie 1966. În timpul adunării de partid, el și-a reiterat opiniile, refuzând să recurgă la obișnuita ”autocritică”. Mai mult, el e afirmat că ”Moldova ar trebui să existe doar pentru moldoveni, iar persoanele de alte naționalități ar trebui să-și facă bagajele și să părăsească teritoriul Moldovei”. El și-a exprimat, de asemenea, părerea că ”Republica Moldovenească ar trebui să părăsească URSS, în conformitate cu criteriile naționale”. Este semnificativ faptul că, atât în timpul adunării de partid, cât și la interogatoriile ulterioare, Muruziuc pretindea să vorbească în numele ”întregului popor moldovenesc” și să îi apere interesele, care ar fi fost neglijate și ignorate de autoritățile sovietice.
Muruziuc a fost arestat pe 3 iulie 1966 și a fost acuzat oficial de ”incitarea la ură națională și subminarea egalității naționale și rasiale” a popoarelor sovietice. El a fost, de asemenea, acuzat de încălcarea ordinii publice (”huliganism”) din cauza comportamentului său din timpul incidentului de la fabrică. În perioada interogatoriilor sale de la sediul KGB din Chișinău, schimbările frecvente ale depozițiilor sale i-au determinat pe anchetatorii KGB să presupună, că acuzatul ar fi bolnav psihic. S-a decis ca Muruziuc să fie supus unei evaluări psihiatrice detaliate. El a fost trimis la spitalul psihiatric de la Costiujeni, din apropierea Chișinăului, unde a rămas internat timp de 24 de zile. Este remarcabil că sistemul medical punitiv, frecvent utilizat în URSS pentru a reduce la tăcere vocile disidenților și opiniile incomode, a eșuat în acest caz. Conform afirmațiilor ulterioare ale lui Muruziuc, el a fost ajutat de unul dintre medici, care l-a sfătuit să nu ia medicamentele prescrise și, astfel, să rămână lucid. În continuare, KGB-ul l-a anchetat timp de câteva luni la rând, interogând un mare număr de martori (membri ai familiei, colegi de la locul de muncă, conducerea fabricii, diverse cunoștințe etc.). Muruziuc a fost condamnat, în noiembrie 1966, la doi ani de detenţie în lagărul de corecţie prin muncă de la Ivdel, situat în regiunea Sverdlovsk din munții Urali. În martie 1968 el a fost eliberat înainte de termen (s-a aflat în lagăr 1 an, 9 luni și 10 zile). Este important de menţionat că a avut un comportament demn în timpul procesului, spunând deschis ceea ce credea, și anume că Moldova este jefuită de resursele sale, iar moldovenii (adică etnicii români) sunt discriminaţi de autoritățile sovietice. Mai mult, Muruziuc s-a pronunţat pentru desprinderea RSSM de la URSS și rezolvarea problemei naţionale fie prin crearea unui stat independent, fie prin unirea cu România. La un moment dat, probabil pentru că autorităţile sovietice au înţeles că este „incorigibil” din punct de vedere ideologic și al identificării sale etnonaţionale, lui Muruziuc i s-a propus să plece cu familia în România. Muruziuc a refuzat însă oferta, afirmând că nu a avut niciodată asemenea planuri și că „aici m-am născut și aici vreau să mor”. După revenirea din lagărul de corecţie prin muncă, KGB-ul i-a propus un apartament în orice oraș din RSS Moldovenească, dar el a refuzat categoric și a insistat să locuiască la Alexăndreni. Abia mai târziu, când copiii s-au făcut mari, s-a stabilit la Bălţi, cel mai mare oraș din nordul republicii. Familia sa a avut mult de suferit, fiind hărţuită de autorităţi în lipsa lui Muruziuc, între 1966 și 1968. Unii muncitori de la fabrica de zahăr erau îndemnaţi de șefi să-i numească pe membrii familiei lui Muruziuc „fasciști”. După revenirea din detenție, Muruziuc a insistat să fie reangajat la fabrica de zahăr. Deși autoritățile au refuzat inițial, el și-a recăpătat, până la urmă, vechiul post la fabrică. Mai târziu, a lucrat pentru o întreprindere de construcții din Bălți, rămânând la fel de critic față de regimul sovietic. Muruziuc a fost reabilitat în mod oficial de Judecătoria Supremă a RSS Moldova pe 11 martie 1991. Sentința sa a fost anulată, iar cazul împotriva sa a fost clasat definitiv.
-
Adresa:
- Chișinău, Moldova
Áron Márton (28 august 1896, Sândominic, județul Harghita – 29 septembrie 1980, Alba Iulia), episcop de Alba Iulia, cea mai influentă personalitate maghiară din Transilvania din secolul al XX-lea. A urmat studiile gimnaziale la Şumleu Ciucului, Miercurea-Ciuc, respectiv la Liceului Károly G. Mailáth din Alba Iulia. În 1915 a fost recrutat în armată unde a avut gradul de locotenent. După război a lucrat ca funcționar în Brașov, apoi din 1920 a fost elev la Seminarul Teologic din Alba Iulia. În 1924 a fost hirotonisit ca preot. A fost mai întâi capelan la Ditrău, apoi din 1925 la Gheorgheni. Din 1926 a predat religia la Liceului Public din Gheorgheni, apoi din 1928 a fost profesor de religie și director adjunct al Liceului Catolic din Târgu Mureș. Din 1929 a fost preot paroh în Turnu Roșu și inspector școlar la Orefelinatul Teréz din Sibiu. Ulterior, a fost preot al Tribunalului din Alba Iulia alături de episcopul Gusztáv Majláth. Din 1930 a lucrat ca arhivar, din 1932 a ocupat funcția de secretar episcopal și a lucrat la profesor preot de omiletică la Universitatea din Cluj. S-a ocupat de organizarea educației culturale extrașcolare. Începând din 1938 a fost vicarul Bisericii Sfântul Mihail (Szent Mihály) din Cluj. Papa Pius al XI-lea l-a numit episcop de Alba Iulia la 24 decembrie1938, iar consacrarea sa a avut loc la 12 februarie 1939 (Domokos 1989; Virt 2002).
După cel de-al doilea Tratat de la Viena dioceza a fost împărțită în două, iar Áron Márton a rămas în Transilvania de Sud. Episcopul a fost singurul care în timpul guvernului Antonescu a îndrăznit să protesteze împotriva tratamentului inechitabil al maghiarilor din Transilvania de Sud. El a fost și singurul care a prezentat situația reală guvernului maghiar. Timp de trei luni, din noiembrie 1943 până în ianuarie 1944, a vizitat lagărele de muncă înființate în apropiere de Făgăraș, unde unii dintre prizonierii încarcerați fără proces erau germani și maghiari. A oficiat slujbe religioase și i-a ajutat cu îmbrăcămintepe cei care aveau nevoie. La 18 mai 1944, în discursul ținut la Biserica Sfântul Mihail din Cluj a protestat împotriva deportării evreilor, apoi câteva zile mai târziu, la 22 mai, a trimis o scrisoare autorităților maghiare în care le cerea să împiedice deportarea evreilor. După 23 august 1944 episcopul i-a vizitat pe intelectualii maghiari care erau prizoneri politici în lagărele de muncă de la Târgu-Jiu, Brad și din alte localități, folosindu-și ocazional prestigiul pentru a interveni în scopul eliberării unor deținuți. La 19 ianuarie 1945 a trimis o scrisoare prim-ministrului Nicolae Rădescu în care a protestat împotriva deportării germanilor (informații oferite de József Marton; Marton 2014).
Chiar și după cel de-Al Doilea Război Mondial a luptat pentru drepturile minorității maghiare, libertatea de religie și de conștiință. Episcopul a încercat să-i unească pe liderii bisericilor istorice și a redactat în Cluj un memorandum prin care propunea o soluție mai acceptabilă și cerea ca măcar o parte a populației maghiare din Transilvania să facă parte din Ungaria. Memorandumul a fost semnat numai de Áron Márton. Conținutul memorandumului care a devenit unul dintre păcatele majore ale episcopului a fost făcut public, deoarece în luna următoare, la 8 ianuarie 1946, Áron Márton a trimis o scrisoare deschisă de mai multe pagini prim-ministrului Petru Groza. Relatând despre drepturile încălcate, situația și starea de spirit a minorității maghiare, el a scos în evidență faptul că nu vorbește în numele comunității sale, dat fiind că nu era delegatul acesteia. În același timp, „Dumnezeu m-a creat maghiar și bineînțeles că mă doare să văd soarta fraților mei și destinul lor nu mă poate lăsa indiferent. Pe de altă parte, funcția mea ecleziastică mă obligă să privesc lucrurile și din perspectivă morală. Situația maghiarilor care trăiesc în România nu îndeplinește obligațiile morale fixate prin Statutul Națiunilor Unite ca principii călăuzitoare pentru o coexistență pașnică. Și dacă ne dorim cu adevărat să promovăm pacea între națiuni, cred că trebuie să căutăm să ne îndreptăm în această direcție”. În 1946 au început atacurile directe prin care preoții catolici au fost persecutați și arestați. Episcopul a protestat și împotriva acestora. La 18 martie 1948, în numele Episcopatului Catolic din România, împreună cu ceilalți episcopi, i-a adresat ministrul Cultelor o scrisoare în care, în lumina contradicțiilor din constituție, pledau în favoarea libertății de conștiință și de religie, precum și în favoarea educației religioase și a grijii duhovnicești. Noua constituție punea sub semnul întrebării existența confesiunilor religioase, iar Áron Márton și-a dat seama că nu mai era posibil să lupte singur, așa că s-a alăturat mișcării de rezistență organizate în jurul nunțiului Andrea Cassallo care ulterior a fost expulzat. Lui Áron Márton i s-a cerut să redacteze statutul Bisericii Catolice care urma să fie supus aprobării autorităților. Din cele 46 de puncte redactate în spiritul loiialității față de biserică, numai șase au fost aprobate. În februarie 1949 episcopul a formulat cele mai importante puncte, dar nu a primit nicun răspuns. Ca reacție la interzicerea Bisericii Greco-Catolice, Áron Márton le-a cerut preoților catolici în circularele sale din 6 și 20 octombrie 1948 să-i sprijine și să-i ajute pe frații lor greco-catolici. La moartea lui Áron Márton, episcopul Alexandru Todea i-a mulțumit separat în albumul memorial pentru că și-a asumat un rol în supraviețuirea bisericii Greco-Catolice (informații oferite de József Marton; Márton 2016).
La 21 iunie 1949 a fost arestat de Securitate. Inițial a fost arestat pentru investigații, apoi a fost condamnat de către tribunalul militar din București la 13 iulie 1951. Și-a executat sentința în penitenciarele de la Jilava, Aiud, Sighetu Marmației și Malmaison în București. După ispășirea sentinței a fost suspendat din Prezidiul Marii Adunări Naționale, s-a întors la Alba Iulia la 24 martie 1955. Ca urmare a măsurilor adoptate de Áron Márton care cerea disciplină și muncă din partea preoților săi, mișcarea clericală pentru pace a eșuat. Episcopul a anunțat un amplu exercițiu spiritul, cu scopul de a-i ajuta pe cei care cedaseră în timpul „perioadei de pace” să se refacă spiritual. Exercițiul spiritual care a durat trei zile a fost urmat de confesiune. Penitența nu a luat forma unor rugăciuni, ci a unor sume de bani plătite de cei afectați pentru menținerea Facultății de Teologie din Alba Iulia care se afla într-o stare precară. Situația a fost rezolvată, iar din acel moment, în virtutea unei hotărâri episcopale, fiecare trebuia să îl accepte pe celălalt. Áron Márton a reorganizat și Facultatea de Teologie. După eliberarea sa, chiar din toamna acelui an, 50 de teologi s-au înscris, împreună cu cei care părăsiseră biserica pentru că liderii acesteia colaboraseră cu autoritățile statului. De asemenea, s-au alăturat și preoți greco-catolici, pritre care și Lucian Mureșan, viitor arhiepiscop și cardinal. Deși Școala Corală a fost înființată în 1953, în așa-numita epocă a păcii, episopul plănuise crearea sa încă din 1948, așa încât a aprobat și a susținut instituția care funcționa ca un mic seminar teologic (informații oferite de József Marton).
În perioada 1957-1967 Áron Márton s-a aflat în arest la domiciliu și a condus dioceza din reședința sa episcopală. Printre responsabilitățile sale se număra conducerea diocezelor vacante din Satu Mare, Oradea și Timișoara. Ca urmare a destinderii de scurtă durată a autorității regimului, i-a fost suspendat în cele din urmă arestul la domiciliu. În această perioadă i s-a permmis să întreprindă vizite la Roma între 24 februarieși 6 martie 1970, 6 și 26 octombrie 1971, 2 și 12 martie 1974, în timpul cărora a putut rezolva anumite probleme. În urma vizitei sale din 1970, s-a creat posibilitatea ca cel puțin patru tineri preoți sau studenți la Teologie să studieze în fiecare an la Roma. Cea mai importantă vizită s-a dovedit cea din 1971, când Áron Márton a participat la sinodul episcopal unde a ținut un discurs. Cu această ocazie a obținut aprobarea numirii lui Antal Jakab ca sufragantul său. Consacrarea lui Jakab ca episcop a avut loc în februarie 1972 în Catedrala Sfântul Petru, acesta a primit și aprobarea Departamentului Cultelor. Succesiunea reprezenta o problemă foarte delicată. Jakab a fost numit cu drepturi de succesiune, cum iure successione, și avea dreptul să îi urmeze imediat lui Áron Márton în funcția de episcop fără să fie nevoie de un nou schimb de documente sau de altă negociere între statul român și Sfântul Scaun. Vizitele la Sfântul Scaun i-au îmbogățit experiența și i-au adus satisfacție episcopului. Oferea prezentări de 1-2 ore despre călătoriile sale la Seminarul Teologic din Alba Iulia pentru a-i consolida spiritual pe preoți. Era important pentru studenții la Teologie să rămână optimiști, știind că sunt luați în considerare în altă parte a lumii. După cea de-a treia vizită la Sfântul Scaun, Áron Márton a suferit o intervenție chirurgicală serioasă și a decis să adopte un program de lucru mai moderat, delegându-și o parte din atribuțiile episcopale sufragantului său (informații oferite de József Marton; Márton 2015).
Áron Márton a fost și un sprijinitor al culturii. Nu e întâmplător faptul că în tinerețe a fondat împreună cu lingvistulLajos György,în septembrie 1933,revista pedagogică intitulată Erdélyi Iskola (Școala transilvană), care urmărea dezvoltarea educației școlare în limba maghiară, păstrarea școlilor și a tradițiilor populare, precum și implementarea celor mai recente realizări din domeniul pedagogic. Nu în cele din urmă, doreau să îi ajute pe pedagogi într-o perioadă în care profesorii nu aveau acces la cărți relevante pentru că le lipseau mijloacele financiare. Deși în timpul episcopatului său biserica a fost limitată la zidurile bisericii, la sacristie, Áron Márton s-a străduit să mențină contactul cu personalitățile culturale și s-a întâlnit cu cei mai de seamă scriitori, poeți, oameni de știință din Transilvania – de exemplu, Andor Bajor, Sándor Fodor, Sándor Kányádi, Samu Benkő – dar și cu cei mai importanți oameni de știință. Ca urmare a schimbărilor politice, au devenit persoane suspecte în ochii partidului, dar au fost susținuți de Áron Márton. Episcopul a păstrat legătura și cu poeți și scriitori maghiari. A corespondat cu János Pilinszky, iar Gyula Illyés i-a trimis romanul său eseu intitulat Kháron ladikján (În luntrea lui Caron)despre îmbătrânire și moarte, la care episcopul i-a răspuns:“Nu ești o persoană fără credință, ci doar un căutător”.Episcopul a schimbat bucuros idei cu reprezentanții opoziției care au devenit oile negre în anii 1980. Oaspeții săi nu erau numai personalități culturale, ci și persoane persecutate care au beneficiat de suportul material al episcopului. Și aceasta este o manifestare a opoziției culturale. Acești oameni reprezentau demnitatea umană în fața lumii. În 1971 – sub aripa protectoare a episcopului – la Semianrul Teologic din Alba Iulia s-a lansat o serie de prelegeri. În cadrul acestora, scriitori, poeți laici veneau duminica și țineau prelegeri în afara programului obișnuit. Însă această inițiativă a fost interzisă de la a patra prelegere. Cu toate acestea, a fost o experiență importantă pentru preoții din provincie să-i asculte pe Bajor, Fodor, Kányádi sau pe scriitorul itinerant Ödön Jakabos. Episcopul îi primea cu brațele deschise pe toți indiferent de confesiune. A păstrat legătura și cu persoane de altă naționalitate și cu reprezentanți ai altor confesiuni (Ozsvát 2003; informații oferite de József Marton).
Începând cu anul 1955, de la eliberarea sa din închisoare până la moartea sa în 1980, episcopul a fost în permanență monitorizat, iar Securitatea a încercat să afle toate inițitivele sale și să-i zădărnicească eforturile anti-comuniste. Perseverența sa în a rezista încercărilor de amestec din partea statului a permis supraviețuirea bisericii și religiei catolice și l-a transformat într-un exemplu moral pentru contemporanii săi și pentru posteritate. În Arhivele CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) există patru dosare care se referă la Áron Márton, dintre care două fac parte din Fondul Penal, în timp ce alte două sunt păstrate în Fondul Informativ. În Fondul Penal numele episcopului se găsește în dosarul nr. P337 care cuprinde 5 volume, cu un număr total de 408 pagini, precum și în dosarul nr. P254 care are 12 volumecu un total de 4544 pagini. În ceea ce privește Fondul Informativ, se găsesc următoarele dosare: dosarul nr. I261991 care cuprinde 174 de volume cu un număr total de 54.687 de pagini, respectiv, dosarul nr. I209511 care include 62 volumecu un număr de 22.393 pagini. Trebuie menționat faptul că episcopul Áron Márton are cel mai voluminos dosar din Fondul Informativ al CNSAS. Prin comparație, dosarul informativ al lui Ion Gavrilă Ogoranu, liderul celui mai important grup armat de rezistență anti-comunistă din România, are 119 de volume, în timp ce dosarul lui Ion Mihai Pacepa, directorul Departamentului de Informații Externe, care a fugit din țară în 1978, are 120 de volume. Potrivit dosarelor de observație ale lui Áron Márton, angajații Securității au implementat metode și mijloace complexe pentru a strânge informații despre episop între anii 1955 și 1980: au construit o rețea de informatori, i-au monitorizat activitatea cu ajutorul unor mijloace tehnice și prin implicarea unor informatori, i-au controlat și cenzurat corespondeța, au întrebuințat instrumente tehnice de investigație (Bodeanu 2014).
Autoritățile comuniste au încercat să împiedice masele mari de oameni să participe la funeraliile lui Áron Márton în 1980. În testamentul său, episcopul a cerut să nu se țină niciun discurs funerar, să nu i se aducă niciun tribut special la catafalc. De-a lungul vieții, participase la toate tipurile de festivități, ceremonii de deschidere a anului universitar, festivități sportive. Cu ocazia comemorărilor i-a întâmpinat pe toți, inclusiv pe oamenii simpli, a făcut fotografii cu ei, astfel încât s-a creat un adevărat cult pentru Áron Márton,care a continuat după moartea episcopului. Forța din spatele acestuia a fost Lajos Bálint, care a fost ales sufragantul episcopului în 1981. În 1986 prima placă comemorativă a fost dezvelită în memoria lui Áron Márton la Institutul Teologic din Alba Iulia. Cea de-a cincizecea aniversare a consacrării episcopului a fost sărbătorită în decembrie 1988, iar ceremonia ar fi trebuit să se țină în Cluj pe 12 februarie 1989. Însă episcopul Antal Jakab a interzis-o temându-se pentru preoții săi din Cluj. În cele din urmă, capelanul a oficiat o slujbă de seară la Catedrala Sfântul Mihail unde era interzisă chiar și pronunțarea numelui lui Áron Márton. Cu toate acestea, doi preoți din Cluj, Gábor Jakab și Lajos Szakács, respectând înțelegerea, i-au primit pe intelectualii care ținuseră prelegeri, respectiv Sándor Fodor, Sándor Kányádi și György Beke. Ulterior, celor doi preoți le-au fost tăiate salariile. Imediat după cea de-a cincizecea aniversare a consacrării episcopului, sufragantul Bálint a scris în ianuarie 1989 o circulară în care, ascunzându-se în spatele unor citate din Áron Márton, făcea aluzie la dilema exod vs. rămânere acasă, cu care se confruntau maghiarii din Translvania la sfârșitul anilor 1980, dar nici aceasta nu a fost publicată. În cele din urmă, viitorul episcop a transcris aceste idei în predicile sale și le-a publicat mai târziu în Cartea Memorială Áron Márton apărută în 1996. După prăbușirea comunismului, marea prețuire pentru Áron Márton s-a intensificat. După schimbarea regimului, piețe, străzi, școli au primit numele lui Áron Márton ca semn de respect public. Primul documentar despre viața episcopului a fost realizat de Gábor Jakab și Gábor Xantus în 1993-1994 cu titlul: Cu capul sus: un documentar despre viața și cariera episcopului Áron Márton. În 2003, cu ocazia expoziției temporare de la Casa Terorii din Budapesta, intitulatăÁron Márton (1896-1980), un film de douăzeci și cinci de minute a fost realizat despre viața și activitatea episcopului. La 16 octombrie 2010, Asociația Áron Márton din Sândominic, autoritățile locale din Sândominic șiCasa Parohială Romano-Catolică din Sândominic au inaugurat Muzeul Áron Márton sub patronajul Arhiepiscopului György Jakubinyi și al asistentului József Tamás. Astăzi acesta cuprinde cea mai mare colecție despre Áron Márton, oferind și ghid audio. În martie-aprilie 2012 regizorul Cristian Amza a realizat un film intitulat Marton Aron, un episcop pe drumul crucii. În 2013, la cea de-a șaptezeci și cincea aniversare a consacrării lui Áron Márton ca episcop, datorită Fondului Gábor Bethlen, camera de la parter din turnul secționat al Catedralei din Alba Iulia, care fusese mobilată anterior pentru a deveni camera memorială Áron Márton, a fost dotată cu două terminale cu ecran tactil: unul se află în holul expoziției, în timp ce al doilea este amplasat în catedrală (informații oferite de József Marton).
Deși cei mai mulți dintre preoții hirotonisiți de episcop s-au pensionat sau au murit între timp, învățăturile lor au fost adoptate de generația tânără, iar respectul pentru Áron Márton a rămas neștirbit. Profesorii de religie organizează concursuri Áron Márton, iar viața episcopului este cunoscută de întreagaEpiscopie Romano-Catolică din Transilvania. Scopul este de a promova stima, nu prin exagerarea, ci prin rememorarea calităților reale ale omului și ale episcopului: episcopul sincer, cinstit, săritor, care a trăit pentru alții. În 1991 a început procesul pentru beatificare, primul pas în sanctificarea sa (informații oferite de József Marton).-
Adresa:
- Alba Iulia, Alba Iulia, Romania
Friedrich Müller (cunoscut şi ca Friedrich Müller-Langenthal) a fost episcop al Bisericii Evanghelice C.A din România în perioada 1945-1969. Acesta s-a afirmat ca o personalitate ecleziastică incomodă pentru regimul comunist, fapt pentru care Securitatea a încercat, fără success, îndepărtarea sa în anii 1950. Müller a fost unul dintre episcopii care s-au opus limitării de către regimul comunist a practicilor catehizării copiilor şi tinerilor în vederea conformării, fiind autorul a numeroase documente din Fondul Consistoriul Superior care reflectă această opoziţie.
Friedrich Müller s-a născut în 28 octombrie 1884 în Valea Albă/Lagenthal (judeţul Alba) într-o familie de ţărani. Din cauza decesului părinţilor săi la o vârstă fragedă, acesta a fost crescut de rude mai înstărite ale părinţilor. După terminarea liceului la Sibiu, a urmat la început studii de fizică, geografie şi teologie, continuate ulterior cu studii în istorie, geografie şi teologie la universităţile din Leipzig, Cluj, Viena şi Berlin (1903-1909). Beneficiind de această formare intelectuală complexă, Müller a fost însărcinat în cadrul Consistoriului Superior să se ocupe de şcolile confesionale între anii 1922-1928. În anul 1932 candidează fără succes la funcţia de episcop. A devenit însă în acelaşi an vicar episcopal. În noiembrie 1941, Müller s-a opus preluării şcolilor confesionale de către de către Grupul Etnic German din România, structură controlată de mişcarea nazistă din rândul minorităţii germane (Traşcă 2011, 324). Anterior acestui moment, Müller nu afişase atitudini anti-naziste în cadrul comunităţii. După 23 august 1944, trecerea României de partea aliaţilor în Al Doilea Război Mondial a dus la căderea episcopului pro-nazist Wilhelm Staedel. Scaunul episcopal fiind liber, a izbucnit un conflict între fostul episcop Viktor Glondys, înlăturat cu forţa de nazişti, care dorea să îşi reprimească poziţia şi Friedrich Müller, care a susţinut necesitatea unor noi alegeri. Cu ocazia alegerilor bisericeşti din aprilie 1945 Müller a fost ales episcop. În acel moment situaţia Bisericii Evanghelice era una foarte dificilă. Conform unui raport al Consistoriului Superior, de la un număr de 229 de preoţi activi în 1943, biserica a ajuns la doar 122 de preoţi în anul1945 (Müller, Erinnerungen, 21). Deportarea unor preoţi în Uniunea Sovietică, refugierea altora în Germania şi arestările întreprinse de Securitate au fost cauzele principale ale acestei scăderi drastice. Deportarea populaţiei adulte a saşilor transilvăneni în URSS şi confiscarea proprietăţilor acestora au dus la o sărăcire masivă a enoriaşilor bisericii. În ciuda acestei situaţii dificile, autoritatea bisericii în comunitate a crescut, deoarece aceasta era singura instituţie a saşilor care nu fusese suprimată în perioada 1944-1945.
Friedrich Müller s-a dovedit a fi un episcop incomod pentru noul regim din cauza opoziţie pe care a avut-o faţă de interferenţele autorităţilor în problemele interne ale bisericii. Spre exemplu, în perioada 1949-1951 a încercat să prevină alegerea unor membri pro-comunişti în Consistoriul Superior sau în presbiteriile locale. După cum a remarcat Leslie László în cazul Ungariei, sistemul presbiterial al bisericilor protestante, care permitea “o mai mare reprezentare a laicilor” în adunările alese ale bisericii, reprezenta un context instituţional favorabil pentru infiltrarea acestor sinoade de către poliţia politică (László 1989, 144). De aceea, Securitatea plănuia în 1952 îndepărtarea lui Friedrich Müller din scaunul episcopal şi înlocuirea sa cu un pastor mai servil. Deşi planul a fost pregătit în cele mai mici detalii şi trimis spre aprobare conducerii Ministerului Afacerilor Interne, Securitatea nu a primit permisiunea de a-l pune în aplicare. O explicaţie plauzibilă o constituie relaţiile personale pe care Friedrich Müller le avea cu Petru Groza, preşedintele consiliului de miniştri. În ciuda planurilor Securităţii, episcopul Müller a reuşit să deţină o poziţie dominantă în cadrul Consistoriului Superior până în anii 1960. Deşi a încercat să oprească interferenţele instituţiilor statului în afacerile interne ale bisericii, episcopul Müller s-a dovedit a fi concesiv în alte domenii şi a suţinut anumite politici ale regimului comunist, precum colectivizarea agriculturii. Cel mai intens conflict între Biserica Evanghelică C.A. şi regimul comunist a fost cauzat de opoziţia conducerii bisericii faţă de interzicerea orelor de religie în vederea confirmării religioase. Având în vedere că autorităţile comuniste şi Biserica Evanghelică C.A. au încercat să găsească un modus vivendi în perioada episcopatului lui Friedrich Müller, aceste raporturi pot fi carcaterizate ca fiind “relaţii de acomodare reciprocă” în accepţiunea pe care Sabrina P. Ramet o acordă acestui concept. În viziunea acesteia, “relaţiile de acomodare reciprocă” dintre stat şi culte în ţările Blocului Sovietic presupun “compromisuri din partea ambelor părţi – uneori mai ales din partea bisericii” (Ramet 1991, 83).
-
Adresa:
- Sibiu, Romania