COURAGE

interconectarea colecțiilor

Zaharia Doncev (născut în 1928, Chișinău) a fost o persoană din rândurile clasei muncitoare, care a fost acuzat de răspândirea unor foi volante „antisovietice”, în noaptea de 18/19 mai 1955, în zona din jurul gării Chișinău. Acest caz pare să fie unul dintre primele exemple ale unei critici deschise îndreptate împotriva regimului în perioada post-stalinistă și ar trebui analizat în contextul fazelor timpurii ale dezghețului hrușciovist. Doncev a fost un „produs” al sistemului educațional românesc, ceea ce ar putea explica parțial atitudinea sa critică față de regim. Doncev a învățat opt ani la școală, printre care șapte (1936-1940 și 1941-44) într-o instituție de învățământ românească. Deși originea sa socială era destul de umilă – provenea dintr-o familie de „țărani săraci”, așa cum a subliniat în timpul anchetei – el s-a născut și a studiat la Chișinău. De asemenea, mediul urban ar fi putut avea un oarecare impact asupra viziunii sale despre lume. La un moment dat, în timpul procesului de judecată, el a mărturisit că deținea un aparat de radio, la care asculta posturi de radio străine. Istoria și contextul social al familiei sale erau, de asemenea, favorabile pentru încurajarea atitudinilor „antisovietice”, cel puțin din punctul de vedere al autorităților comuniste. Doncev avea doi frați care s-au stabilit în România, în timp ce mama sa, Maria Doncev, se afla pe lista persoanelor doritoare să se evacueze în România, în 1944, deși nu a făcut-o, din motive rămase obscure. Mai mult decât atât, matusa sa pe linia mamei, Elena Petrache, a fost condamnată la zece ani de muncă grea, în 1945, pentru „activități subversive împotriva statului sovietic în timpul ocupației românești a Basarabiei.” În 1944, la vârsta de 16 ani, când Armata roșie a re-ocupat Basarabia, viziunea lui Doncev asupra lumii fusese deja formată, într-o mare măsură. Cu toate acestea, el nu a arătat vreun semn sau intenție de a se opune noilor autorități. Dimpotrivă, el a încercat să se integreze în societatea sovietică postbelică. După 1945, a lucrat ca dulgher la Chișinău. În 1948, el și-a început serviciul militar obligatoriu, cu o durată de trei ani, în cadrul armatei sovietice, fiind repartizat la o unitate militară din sudul Ucrainei (regiunile Ismail și Odesa), între 1948 și 1951. După demobilizarea din armată, Doncev și-a început studiile într-o școală profesională de nivel inferior (FZO, Fabrichno-Zavodskoe obuchenie), în cadrul căreia a urmat cursuri de șofer profesionist. În același timp, a început să lucreze ca electrician la combinatul de carne din Chișinău (miasokombinat). În noaptea de 18/19 mai 1955, după ce a fost supus abuzurilor fizice și verbale de către doi ofițeri de poliție pentru că a refuzat să plătească o amendă, Doncev a redactat patru scurte foi volante, criticând aspru regimul sovietic și făcând apel la poporul moldovenesc să se revolte împotriva puterii sovietice și să-și demonstreze loialitatea față de România (deși nu a cerut, în mod explicit, unificarea RSSM cu România). A fost arestat optsprezece luni mai târziu, la 9 decembrie 1956. În momentul arestării sale, el era căsătorit și avea o fiică de trei ani. Cauza penală oficială împotriva lui Doncev a fost deschisă a doua zi, pe 10 decembrie. Doncev a fost acuzat de agitație contrarevoluționară antisovietică, conform articolului 54, alineatul 10 („propagandă sau agitație care conține apeluri la răsturnarea, subminarea sau slăbirea puterii sovietice”) din Codul Penal al RSS Ucrainene. Peste zece zile, Doncev a mai fost acuzat și de propagandă naționalistă, însoțită de amenințarea integrității teritoriale a URSS (conform articolului 2 din același Cod Penal). Ca și în alte cazuri similare, autoritățile au încercat – însă au eșuat – să găsească legături între acțiunile lui Doncev și existența unei organizații „antisovietice”. Recunoscând că a fost vorba despre un act izolat, la 30 decembrie anchetatorii au dispus efectuarea unei expertize psihiatrice pentru a confirma sănătatea mentală a lui Doncev. El a petrecut peste trei săptămâni – între 4 și 28 ianuarie 1957 – în spitalul de psihiatrie din Chișinău, fiind eliberat după ce comisia medicală nu a descoperit nici un fel de tulburare psihică și l-a declarat perfect lucid. Cazul a fost închis, în mod oficial, la 31 ianuarie 1957. Procesul de judecată a avut loc la 25 februarie 1957. În consecință, Doncev a fost condamnat la șapte ani de închisoare pentru propagandă și agitație antisovietică, dar și pentru naționalism, conform Codului Penal al RSS Ucrainene, articolul 54, alineatele 10 și 2. La 19 ianuarie 1960, Doncev a depus un protest oficial, solicitând o reducere semnificativă a termenului de detenție și invocând motivul loialității sale față de regim și a unui comportament exemplar. Judecătoria Supremă a URSS i-a aprobat cererea la 4 mai 1960. Ar fi trebuit eliberat din închisoare la 11 decembrie 1960. Cu toate acestea, dosarul său nu conține informații suplimentare despre soarta sa după încheierea termenului de detenție. Doncev a fost reabilitat din punct de vedere legal de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în aprilie 1994. Sentința în cazul său a fost anulată din cauza „lipsei oricărei componente criminale” în acțiunile sale. 

Pavel Doronin (născut în 1905 la gara Bukhedu, aparținând Căii Ferate a Chinei de Est, Manciuria, actualmente Boketu, provincia Nei Mongol, China) a fost un muncitor și inginer la calea ferată, care s-a mutat la Chișinău în 1960, după ce lucrase timp de peste trei decenii în diverse posturi în cadrul sistemului feroviar din întreaga Uniune Sovietică. Doronin era de origine etnică rusă și avea o origine socială „sănătoasă”, din perspectiva autorităților sovietice. În tinerețe, el fusese muncitor în cadrul diverselor ramuri și filiale ale rețelei feroviare sovietice din Extremul Orient, fiind angajat mai întâi la Blagoveșcensk, pe râul Amur, iar apoi în regiunea Habarovsk. În 1934 Doronin a absolvit Institutul de Inginerie în Transporturi Feroviare din Leningrad și a lucrat apoi în cadrul sistemului de cale ferată din diverse regiuni ale Uniunii Sovietice. La sfârșitul anilor 1930 s-a căsătorit și s-a stabilit pentru mai mulți ani la Vladivostok. În februarie 1941, Doronin a fost transferat la Lviv, în vestul Ucrainei, unde a sosit peste câteva luni, în cursul primăverii. Faza inițială a războiului sovieto-german l-a găsit acolo. În vara anului 1941 a fost înrolat în Armata Roșie și trimis pe front ca inginer militar. Familia sa, care rămăsese în Vladivostok, a fost mai târziu evacuată în regiunea Altai. La sfârșitul anului 1942 și în 1943 unitatea sa militară a fost detașată în regiunea Kursk. Doronin a devenit comandant al unui batalion de inginerie feroviară. În noiembrie 1943, el a fost arestat și condamnat de către un tribunal militar special la zece ani de muncă forțată, ca urmare a acuzației că ar fi inițiat „agitație și propagandă antisovietică” printre soldații și ofițerii din cadrul batalionului său. El a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată în nordul extrem al Rusiei, în regiunea Peciora, unde și-a executat pedeapsa, fiind, în același timp, angajat ca muncitor la calea ferată, începând de la sfârșitul anilor 1940. Doronin s-a reunit cu familia sa în 1953, după eliberarea din lagărul de muncă, și a fost reabilitat în 1955 de către o curte militară specială a districtului militar Voronej. La sfârșitul anilor 1950 a lucrat ca inginer feroviar la Kotlas, în nordul Rusiei, reușind să-și construiască o carieră profesională de succes. În 1960 s-a mutat la Chișinău, unde a fost angajat mai întâi la gara feroviară, iar apoi a trecut la uzina Luci, de la sfârșitul anului 1963. Doronin s-a pensionat în 1965. Opoziția sa față de regim devine mai puțin surprinzătoare dacă se ia în considerație experiența lui anterioară din detenție. În cursul anchetei preliminare inițiate de sistemul penal stalinist în 1943, s-a constatat că Doronin ar fi exprimat anumite opinii „anti-sovietice” încă din anii 1920, când i s-a refuzat intrarea în partid, iar apoi a revenit la pozițiile sale anti-sovietice din trecut după absolvirea institutului, în 1934. Cu toate acestea, nu este clar dacă condamnarea sa din 1943 a avut la bază fapte reale. Deși a fost denunțat de mai mulți colegi ofițeri pentru „propagandă anti-sovietică”, această acuzație pare extrem de dubioasă, având în vedere contextul politic și practicile din acea perioadă, precum și reabilitarea sa ulterioară din 1955. Este totuși destul de evident că Doronin a fost foarte nemulțumit de condamnarea sa, considerând că a fost pedepsit pe nedrept. După pensionarea sa, în jurul anului 1967, Doronin a devenit și mai dezamăgit de statul sovietic. În timpul anchetei preliminare, s-a constatat că nemulțumirea sa față de regim a fost alimentată și de faptul, că el asculta periodic posturi de radio occidentale (în principal Vocea Americii și BBC), precum și de condamnarea sa anterioară. Poziția sa critică față de regim a fost exacerbată de condițiile precare de trai, precum și de un șir întreg de crize personale și familiale pe care le-a suferit după pensionare. Toți acești factori au dus la declanșarea fazei active a comportamentului său „anti-sovietic”, pe care l-a manifestat de la sfârșitul anului 1967 până la începutul anului 1971. Evaluarea sa psihiatrică a ajuns la concluzia că, deși era complet sănătos, Doronin prezenta un „sentiment exagerat de echitate socială”, ceea ce explică, de asemenea, radicalizarea treptată a opiniilor sale. Doronin era și un cititor avid, precum și o persoană foarte articulată, fapt dovedit de conținutul scrisorilor și petițiilor sale. Acest lucru a amplificat, probabil, temerile autorităților sovietice, în pofida caracterului izolat al acțiunilor sale și a lipsei oricăror indicii privind propagarea opiniilor sale într-un cerc mai larg. Criticile sale cu privire la ipocrizia și corupția din cadrul Partidului Comunist și referitor la caracterul găunos al ideologiei sovietice oficiale au fost suficiente pentru ca el să fie considerat o persoană potențial periculoasă. După ancheta preliminară, care a durat trei luni – de la 6 decembrie 1971 până la 6 martie 1972 – și care a fost urmată de procesul propriu-zis, desfășurat în perioada 24-27 martie 1972, Doronin a fost condamnat la un an și jumătate de detenție într-o închisoare cu regim sever de securitate, conform articolului 67, alineatul 1 al Codului Penal al RSS Moldovenești („agitație și propagandă anti-sovietică în scopul subminării puterii sovietice”). Soarta lui Doronin de după condamnarea și arestarea sa rămâne necunoscută.

Nicolae Dragoș (n. 26 octombrie 1932, Leipzig, județul Cetatea Albă, România, în prezent Serpnevo, rsionul Tarutino, regiunea Odesa, Ucraina) a fost principalul fondator și cel mai important activist al grupului politic de opoziție cunoscut sub numele de Uniunea Democrată a Socialiștilor (DSS). În momentul arestării sale, la 16 mai 1964, Dragoș era directorul unei școli serale în localitatea sa natală. În ciuda numelui său cu sonoritate românească, el se auto-identifica, mai curând, ca aparținând naționalității ruse. Dragoș a frecventat patru clase ale unei școli de limba română în orășelul său natal (din 1939 până în 1940 și din 1941 până în 1944), ceea ce explică buna sa cunoaștere a limbii române. Cu toate acestea, socializarea sa politică a avut loc în ultimii ani ai stalinismului și, fapt mai semnificativ, în timpul „dezghețului” lui Hrușciov. Familia sa pare să fi jucat, de asemenea, un oarecare rol în cristalizarea convingerilor sale anticomuniste. După cum a mărturisit Dragoș mai târziu într-un interviu, tatăl său a fost un anti-comunist convins și a influențat puternic viziunea sa timpurie asupra lumii. Din câte se pare, până la vârsta de 20 de ani Dragoș a citit deja Capitalul lui Marx și și-a formulat primele idei critice despre natura marxism-leninismului și despre esența regimului sovietic. După absolvirea școlii medii, Dragoș s-a înscris la Facultatea de Fizică și Matematică a Universității de Stat din Chișinău. După cel de-al doilea an de studii, a fost transferat la Facultatea de Mecanică și Matematică a Universității de Stat din Odesa, pe care a și absolvit-o. Timp de mai mulți ani după absolvire, a predat matematica la Bulboaca, în raionul Anenii Noi din RSS Moldovenească, ceea ce demonstrează că vorbea destul de bine limba română, deoarece școala respectivă era o unitate de învățământ cu program de predare în română. În această perioadă, în jurul anului 1955, opoziția sa față de regim a devenit mai sistematică, deoarece a început să asculte emisiunile posturilor de radio străine, în special Radio Europa Liberă. După ce s-a angajat la câteva locuri de muncă temporare, la sfârșitul anilor 1950 (inclusiv pe un post de bibliotecar, ceea ce i-a permis să citească destul de mult), a devenit profesor de matematică în satul Tuzla, regiunea Odesa, situat nu departe de orășelul său natal. În timp ce se afla la Tuzla, el a făcut cunoștință cu Nikolai Tarnavskii, care urma să devină principalul său colaborator și susținător. În 1962, Dragoș s-a întors în satul său natal, Serpnevo, unde, un an mai târziu, a devenit director al unei școli serale pentru tineretul care provenea din clasa muncitoare. Ca și în alte cazuri similare, educația universitară a fost crucială pentru atitudinea sa critică ulterioară față de partidul comunist. Dragoș a mărturisit mai târziu că a citit multe lucrări de filozofie în timpul anilor de studenție, concentrându-se în principal pe evoluția conștiinței umane. Potrivit mărturiei sale din timpul procesului, el și-a creat propria sa viziune filosofică despre lume (mirovozzrenie), inclusiv cu privire la URSS, încă din 1959. El a manifestat un interes sistematic referitor la problemele politice, în special în privința chestiunilor legate de condițiile de trai ale clasei muncitoare. Astfel, Dragoș și-a dat seama de existența anumitor fenomene care subminau discursul oficial sovietic. Treptat, opiniile sale critice l-au condus pe Dragoș la ideea că regimul politic din Uniunea Sovietică necesita schimbări și îmbunătățiri semnificative. El credea că, pentru a atinge acest obiectiv, ar fi fost necesar să se creeze un nou partid politic de alternativă, care să stimuleze viața socială și să servească drept impuls pentru dezvoltarea conștiinței în rândul popoarelor URSS. Manipulând cu abilitate argumentele pe care le-a folosit pentru a se apăra în timpul procesului de judecată, Dragoș a demonstrat o bună cunoaștere a Codului Penal sovietic și a susținut că nu a consultat nici un fel de literatură „anti-sovietică”, limitându-se, de fapt, la „Istoria PCUS”, anumite broșuri accesibile în mod liber și la scrierile lui Lenin”. Condamnarea de către el a „dictaturii partidului” și pledoariile sale pentru o structură mai democratică a sovietelor, care ar trebui restabilite în deplinătatea statutului lor legal, în calitate de organe de decizie, par să fi provenit, în cazul său, dintr-o credință reală în posibilitatea unei democratizări a sistemului sovietic. Acest fapt se datora, în mare parte, atmosferei generale a dezghețului hrușciovist. Dragoș însuși a recunoscut acest lucru atunci când a afirmat, într-un interviu ulterior, că „mișcarea noastră a fost legată de dezghețul lui Hrușciov, iar noi am avut impresia că ceva a început să se miște [în țară]”. Cu toate acestea, opozița lui Dragoș față de regimul sovietic a fost mai profundă decât s-ar putea crede, luând în considerație doar strategia sa de apărare la proces. El a vorbit și despre caracterul „ilogic” al doctrinei marxiste și despre contradicțiile profunde pe care le presupunea existența unei „dictaturi” a partidului, încălcându-se astfel drepturile oamenilor muncii. Opiniile sale nu erau lipsite nici de o anumită doză de naivitate politică; el credea, printre altele, că partidul comunist ar putea accepta o provocare la luptă politică din partea DSS, fără a submina, prin aceasta, sistemul ca atare. Un alt element remarcabil al viziunilor lui Dragoș este lipsa oricăror elemente naționale sau etnice în platforma sa ideologică. Dimpotrivă, grupul de bază al susținătorilor săi includea nu numai moldoveni sau vorbitori de limba română, ci și ruși și ucraineni, ceea ce demonstrează un anumit grad de indiferență și chiar ignorare a problemei naționale, precum și accentul deosebit pus pe problemele sociale. Dragoș a fost arestat, împreună cu ceilalți membri ai grupului, în mai 1964. Procesul a avut loc la Judecătoria Supremă din Chișinău în perioada 28 august - 19 septembrie 1964. În urma verdictului, Dragoș a fost condamnat la șapte ani de muncă grea într-o colonie de corecție prin muncă din Mordovia. A fost găsit vinovat conform art. 67, partea I și art. 69 din Codul Penal al RSSM: agitație și propagandă antisovietică / participare într-o organizație antisovietică care urmărește comiterea unor crime periculoase de stat. După eliberarea sa, în 1971, Dragoș a petrecut încă un an în arest la domiciliu, în satul natal. În 1972 s-a mutat la Chișinău, unde a lucrat, în următorii doi ani, pe o linie de asamblare la o uzină mecanică locală. Din cauza implicării sale în încercarea de a ajuta pe una dintre cunoștințele sale să evadeze din localitatea de reședință forțată, care îi fusese fixată în RSSM, și să se întoarcă la Moscova, Dragoș a început să fie hărțuit de KGB în 1974. A reușit să obțină o invitație oficială în Germania. Până la urmă, i s-a permis să emigreze în Republica Federală Germania, mai târziu, în același an – 1974. După o perioadă inițială de adaptare și integrare, Dragoș a fost angajat ca profesor de matematică într-un liceu din Frankfurt pe Main, unde a predat timp de peste optsprezece ani. După emigrare, Dragoș a rămas activ în cercurile anti-comuniste din exil. Astfel, în 1981 a fost unul dintre co-fondatorii Uniunii Democrate a Emigranților Politici din URSS, care număra în jur de o sută de membri. În 1983, a publicat o carte în care a prezis prăbușirea statului sovietic în decursul următorului deceniu, în absența reformelor structurale. A mai scris și alte cărți (în special în limba rusă), cu privire la diverse probleme politice și economice contemporane. În urma unei petiții oficiale a unui membru al grupului, Vasile Postolachi, Judecătoria Supremă a RSS Moldovenești a anulat sentința în cazul Dragoș, la sfârșitul lui decembrie 1988. Dragoș a fost complet reabilitat în februarie 1989. El și-a menținut convingerile anti-comuniste și a oferit mai multe interviuri presei din Republica Moldova în timpul scurtei campanii de de-comunizare din perioada 2010-2011. În aceste interviuri, el și-a prezentat pe larg și a împărtășit publicului moldovean experiența sa de disident. În prezent, Dragoș și familia sa locuiesc în Germania.

Radu Dumitrescu este un intelectual baptist, care a semnat scrisoarea deschisă de protest împotriva încălcării drepturilor omului în România cu referite la libertatea religioasă intitulată: Cultele neo-protestante și drepturile omului în România, transmisă de Radio Europa Liberă în aprilie 1977. Din cauza activității sale de opoziție, el a fost persecutat de regimul comunist și a fost concediat de la școala primară unde era angajat ca profesor (Silveșan și Răduț 2014, 64).

Ion Dumitru, emigrat din România comunistă în 1961, a fost o personalitate a exilului românesc postbelic. Acesta s-a afirmat, în special, prin inițiativa de a înființa o editură proprie, care a devenit una dintre cele mai importante ale exilului, sub egida căreia s-a publicat o adevărată bibliotecă a emigrației române, extrem de valoroasă și utilă pentru istoria și cultura română. De asemenea, el s-a remarcat prin implicarea în acțiunile de mediatizare în Occident a politicilor represive sau aberante ale regimului comunist din țara natală, precum și în cele pentru respectarea drepturilor omului în România.

S-a născut la 27 august 1937 în localitatea Boteni, actualmente în judeţul Argeș. A urmat cursurile Școlii Medii Tehnice de Marină Comercială, secţia ofiţeri de punte, cursă lungă maritimă, din Constanța, pe care a absolvit-o în 1955. Începând din 1952, când a ajuns la liceu, a participat la întrunirile cenaclului literar de la Cazinoul din Constanța, condus de Grigore Sălceanu. Pasionat de poezie, începând din anii de liceu, a compus o serie de poezii, a participat la întâlnirile mai multor cenacluri, îndeosebi în Brăila, la cenaclul Hristo Botev. Cu unele dintre poeziile citite aici a debutat în ziarul local Înainte, unde a publicat și note de călătorie și reportaje. Sporadic a participat şi la cenaclurile literare din Cernavodă, Galaţi, Giurgiu, Târgu Jiu, Tulcea, Turnu Severin şi din București. Câteva texte i-au apărut și în Viaţa Nouă din Galaţi, Munca din Bucureşti şi Ramuri din Craiova.

Cum liceul l-a care s-a înscris inițial avea o durată de 3 ani, pentru completarea studiilor a urmat, în paralel, între 1954-1955, Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța. După absolvire, în 1955, a susținut examenul de admitere la Școala de literatură Mihai Eminescu din București, care ulterior a devenit o secție a Facultății de Filologie a Universității din București. Din octombrie 1955 a fost angajat ca marinar pe nave fluviale. În 1959 a fost avansat în funcţia de ofiţer stagiar fluvial, iar după examenul de Brevet pentru funcţia de ofiţer fluvial, a lucrat în calitate de secund, din decembrie 1960 până în august 1961. În anul 1959 a avut prima tentativă de a pleca din România comunistă. Angajat ca ofițer stagiar fluvial la bordul navei Johann Wallner, a fost suspectat că ar avea intenții să fugă în RFG, motiv pentru care a fost debarcat la Bratislava și trimis în țară cu trenul. Pe acest fond, a fost detașat disciplinar pe ambarcațiuni fluviale de pe Dunărea de Jos și din Delta Dunării. În 1961 a fost numit ofițer secund pe o navă de mici dimensiuni a companiei NAVROM, care avea curse spre RFG, la Regensburg. Astfel că în timpul unei deplasări din august 1961 a hotărât să nu mai revină în țară. O perioadă a petrecut-o în lagărul de refugiați de la Zirndorf, unde a solicitat azil politic autorităților vest-germane. Inițial, solicitarea i-a fost refuzată, însă cu ajutorul unei asociații a românilor din exil, Asociația Românilor Liberi din Germania, a contestat decizia în justiție și a câștigat. La 2 februarie 1962 a primit azil politic și s-a stabilit la München. În perioada de acomodare, primele activități desfășurate au constat în muncă necalificată: șlefuitor de lentile și paznic de noapte la hotel.

În acest timp, a început să interacționeze cu românii din străinătate și să se implice în activitățile exilului. Pe acest fond, în 1964 a fost angajat la Radio Europa Liberă, ca redactor la compartimentul de documentare, unde și-a desfășurat activitatea 31 ani, până în 1995. De asemenea, a fost membru fondator al cenaclului Apoziția din München, unul dintre cele mai importante și cunoscute cenacluri literare din exilul românesc postbelic. O altă inițiativă extrem de importantă și esențială exilului care i-a aparținut a fost înființarea la München a Editurii Ion Dumitru (Jon Dumitru Verlag), înregistrată oficial în 1976, dar care funcționat de la mijlocul anilor 1960. La această editură a apărut un număr semnificativ de lucrări ale românilor din străinătate, printre care și propriile volume. Una dintre cele mai importante cărți ale lui Ion Dumitru publicată în exil, în 1969, și prin care s-a afirmat în mod special între românii din emigrație este Forme de etnocid în URSS: Un plan sistematic de rusificare forțată a Basarabiei și Bucovinei de Nord. În esență, acest volum reflectă modul în care exilul românesc a acționat pentru a conserva, cel puțin printre cei plecați din România, memoria teritoriilor românești ocupate de URSS, Basarabia și Bucovina. Aceeași editură a mai tipărit, pe cont propriu sau în colaborare, și câteva ziare și reviste ale exilului precum: Apoziția (revista cenaclului cu același nume), Dialog (unde au apărut în anii 1980 scrisorile critice trimise la RFE de disidenții din România), Săptămâna müncheneză, Limite, Curentul și Correspondances. Drept urmare, aceasta poate fi considerată cea mai importantă editură a exilului românesc anticomunist, care a adus o contribuție substanțială culturii românești, tipărind o adevărată bibliotecă a emigrației române.

Încă din 1964 Ion Dumitru s-a remarcat în presa exilului, unde a publicat, până la prăbușirea regimului comunist din România, poezii, proză și articole despre situația din țara de origine. Activitățile desfășurate de acesta au avut atât un caracter cultural, publicistic, religios, social, cât și politic. A fost colaborator al mai multor publicații românești din străinătate printre care: Revista Scriitorilor Români, Cuvântul Românesc, Stindardul, Cuvântul în exil, Buletinul Asociației Românilor Liberi din Germania și Berlinul de Vest, Drum, America, Acțiunea Creștin Socială Română. În aceeași ordine de idei a activităților întreprinse de Ion Dumitru în exil, merită amintit și faptul că a fost fondator și secretar al societății Fondul de ajutor al românilor din Germania (din 1972), membru fondator al Asociației Scriitorilor Români și Germani din Bavaria (München).

După prăbușirea regimului comunist din România, Ion Dumitru a revenit de multe ori în țară, fără a se stabili aici definitiv. A făcut parte din Consiliul de Garanție Morală al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc, organism care reunea personalităţi ale exilului românesc. Rămas la München, a continuat să se implice într-o serie de activități culturale ale românilor din Germania și să-și publice propriile cărți. Astăzi, la 81 ani, este încă foarte activ în comunitatea românilor din Germania, participând în continuare cu lucrări la sesiunile științifice.