COURAGE

interconectarea colecțiilor

În urma arestării lui Mihai Moroșanu, la sfârșitul lunii iulie 1966, și a procesului său desfășurat ulterior, sentința în acest caz a fost emisă la 2 noiembrie 1966. Ca și în alte cazuri similare, textul sentinței rezuma și descria cu atenție delictele lui Moroșanu și „crimele” pe care le-ar fi comis împotriva sistemului sovietic. Potrivit acestui document, începutul activității sale de opoziție deschisă față de regimul sovietic putea fi identificat cel puțin din anii săi de studenție în cadrul Institutului Politehnic. Chiar înainte de exmatricularea sa din institut, în octombrie 1964, din cauza implicării sale în depunerea unei coroane de flori la monumentul lui Ștefan cel Mare, el ar fi manifestat un comportament „ne-sovietic”. Astfel, potrivit mărturiilor câtorva dintre colegii săi, Moroșanu „a distorsionat sistematic și în mod intenționat realitatea sovietică; în mod deschis, în prezența altor studenți, și-a exprimat nemulțumirea față de ordinea social-politică existentă în țara noastră și a făcut adesea declarații nocive și tendențioase cu privire la diferite aspecte ale dezvoltării economice și culturale a RSSM.” Chiar dacă aceste acuzații generale erau, în sine, destul de grave din punctul de vedere al autorităților sovietice, ele păreau aproape banale în comparație cu opiniile sale naționaliste. Moroșanu a fost acuzat de „erijarea într-un presupus apărător” al culturii și artei naționale moldovenești și, cel mai important, de „propagandă intenționată a ideilor sale, pline de conținut naționalist și șovinist, care promovau dușmănia și relații ostile între diferite naționalități sovietice”. Documentul este destul de revelator în legătură cu rădăcinile personale ale opoziției lui Moroșanu față de regim. Atitudinea sa anti-sovietică a fost provocată inițial de deportarea familiei sale și, mai ales, de arestarea și condamnarea tatălui său la șapte ani de muncă forțată, în 1949. Istoria și originea socială a familiei lui Moroșanu era un factor care provoca și mai multă neîncredere din partea regimului, nu numai din cauza identificării lor drept „chiaburi”, ci, de asemenea, și pentru că tatăl său ar fi fost, chipurile, „conducătorul unei secte a Martorilor lui Iehova, ceea ce a avut un impact evident asupra educației lui Moroșanu”. Din câte se pare, activitățile sale s-au intensificat începând cu vara anului 1963, când, în timpul unei discuții despre poetul Evgeni Evtușenko, Moroșanu încerca să-i convingă pe colegii săi că presa sovietică „mințea”. Cu această ocazie, el și-a manifestat, de asemenea, „ura” față de comuniști. Mai mult decât atât, Moroșanu „propaga printre studenți anumite idei cu un caracter naționalist și șovinist, cerându-le colegilor săi să îi vorbească doar în moldovenește”. De asemenea, el a condamnat în mod deschis aflarea statuii lui Lenin în piața principală a orașului, argumentând că aceasta ar fi trebuit înlocuită de monumentul lui Ștefan cel Mare. Astfel, incidentul legat de ceremonia de la statuia lui Ștefan cel Mare a fost interpretat ca reprezentând punctul culminant al numeroaselor acțiuni inspirate de naționalism întreprinse de către Moroșanu. Sentința justifica decizia de exmatriculare a lui Moroșanu de la universitate. În același timp, acest document sublinia, de asemenea, că, în timpul activității sale ca muncitor la fabrica de beton armat din Chișinău, Moroșanu și-a continuat activitățile sale de propagandă ostilă regimului. Referindu-se la mai multe depoziții ale martorilor, instanța a conchis, că aceste acțiuni urmăreau „răspândirea urii rasiale și naționale în rândul muncitorilor acestei fabrici”. În mod concret, Moroșanu a fost acuzat că și-a exprimat în mod deschis opiniile, conform cărora „în RSS Moldovenească ar trebui să se vorbească numai moldovenește, toate denumirile și inscripțiile oficiale ar trebui să fie scrise numai în limba moldovenească, că limba moldovenească ar trebui să folosească doar grafia latină, deoarece ea aparține grupului de limbi romanice, astfel încât alfabetul rusesc este străin pentru limba moldovenească, iar persoanele de naționalitate „ne-moldovenească” nu au nici un drept de a lucra în Moldova dacă nu vorbesc moldovenește”. Pentru a completa această imagine destul de gravă pentru regim, Moroșanu ar fi manifestat tendințe anti-ruse și comportamente ocazional antisemite față de colegii săi. El condamna, de asemenea, revizuirea frontierelor basarabene în 1940, când regiunile nordice și sudice ale acestei provincii au fost transferate sub controlul RSS Ucrainene, în timp ce restul Basarabiei a fost unită cu RASSM pentru a forma noua RSSM. Moroșanu argumenta că aceste teritorii erau „ocupate de către ruși” și fuseseră „transferate ilegal către RSS Ucraineană”. În acest context, nu este surprinzător faptul, că incidentul survenit în magazinul din Chișinău, din 28 iulie 1966, care a condus la arestarea acestuia, a fost interpretat ca o manifestare periculoasă a „naționalismului și șovinismului”, precum și ca „o încălcare gravă a ordinii publice”. Această concluzie era în perfectă concordanță cu atitudinea din ce în ce mai intolerantă a autorităților față de orice manifestare a „naționalismului local”, evidentă la sfârșitul anilor 1960. Situația lui Moroșanu a fost, fără îndoială, agravată de refuzul său de a-și recunoaște vinovăția, precum și de persistența sa în manifestarea „caracterului greșit și pernicios al opiniilor sale, care erau orientate către propagarea dezbinării naționale și provocarea urii față de persoanele de altă naționalitate”. Mai mult decât atât, el chiar „a încercat să exprime și să propage aceste păreri pe parcursul întregii anchete judiciare.” Moroșanu a recunoscut numai parțial că a comis o ”greșeală” în timpul colectării semnăturilor din partea studenților pentru a protesta împotriva mutării monumentului lui Ștefan cel Mare. Refuzul său încăpățânat de a se supune voinței acuzatorilor săi, precum și eșecul său de a se „pocăi” și de a-și face autocritica au fost luate în considerare în cadrul sentinței finale a instanței, care sublinia „gravitatea și pericolul social deosebit” al „crimei” pe care ar fi comis-o Moroșanu. În pofida handicapului său fizic, pe 2 noiembrie 1966, inculpatul a fost condamnat la trei ani de închisoare, în baza articolului 71 (subminarea egalității naționale și rasiale a cetățenilor sovietici) și a articolului 218, partea 1 (huliganism cu circumstanțe agravante) din Codul Penal al RSS Moldovenești. Probele materiale legate de cazul lui Moroșanu au fost considerate „fără nici o valoare”, fiind ulterior distruse. Sentința lui Moroșanu este revelatoare pentru „ierarhia comportamentelor periculoase” construită de către autoritățile sovietice în această perioadă. Naționalismul local era, în mod evident, una dintre cele mai condamnabile forme de opoziție față de regimul comunist, mai ales la periferia statului sovietic.

Sentința în cazul lui Nicolae Dragoș și a grupului său de opoziție a fost pronunțată la 19 septembrie 1964, după încheierea unei ultime runde de mărturii pe care inculpatul principal și colaboratorii săi le-au depus în fața instanței. Principalii inculpați, Nicolae Dragoș și Nikolai Tarnavskii, au fost acuzați de „viziuni anti-sovietice comune“, care i-au determinat să „creeze o organizație clandestină, în numele căreia ei [intenționau] să întreprindă activități de agitație și propagandă, cu scopul de a submina și slăbi puterea sovietică”. Judecând după rezumatul acțiunilor acestora, prezentat în cuprinsul sentinței, cei doi principali protagoniști și inițiatori ai acestui grup au început să discute despre planurile concrete de răspândire a mesajului lor în vara anului 1962, când a fost conceput planul de a înființa o tipografie clandestină. Este interesant de remarcat că, inițial, Dragoș a planificat să tipărească pliantele puțin mai târziu, în 1965 sau 1966, după o perioadă mai lungă de pregătire, dar, „din cauza dificultăților de asigurare și aprovizionare a populației cu alimente, care au apărut în întreaga țară ca urmare a unei recolte necorespunzătoare, a hotărât să facă acest lucru în 1964”. Acest pasaj este deosebit de revelator atât ca o recunoaștere – fapt extrem de rar întâlnit în URSS – a problemelor economice reale (chiar dacă era vorba de un document secret), cât și ca un indiciu al unui stimulent sau impuls direct care l-a determinat pe Dragoș și pe colaboratorii săi să acționeze atunci când au făcut-o. De asemenea, sentința prezintă în mod detaliat principalele etape ale activității organizației, și anume: colectarea adreselor la care trebuiau trimise pliantele, având ca destinație mai multe orașe sovietice (inclusiv Lvov, Minsk, Kiev, Leningrad, Dnepropetrovsk, Rostov-pe-Don, Harkov, Odesa, Chișinău etc.), precum și recrutarea de noi membri cărora li s-au încredințat sarcini practice. Sentința clarifică, de asemenea, structura nucleului organizației. Aceasta pare să fi fost formată dintr-un cerc interior (compus din Dragoș, Tarnavskii și Cerdînțev) și un „inel exterior“, care era format din ceilalți trei inculpați (Postolachi, Cemârtan și Cucereanu). Ultimii trei erau studenti la Institutul de Arte Frumoase, pe care Dragoș i-a recrutat prin intermediul fratelui său, Vladimir. Textul sentinței  include, de asemenea, o narațiune cronologică a tipăririi și diseminării celor 1300 de pliante produse de Dragoș și Tarnavskii în perioada dintre februarie și 15 aprilie 1964. Situația lui Dragoș a fost agravată de acuzația că, în timp ce încerca să recruteze noi membri, el „a încercat să creeze impresia că ar fi existat, chipurile, o organizație clandestină ce activa pe scară largă”, astfel „camuflându-și propriul său rol în înființarea acesteia și în producerea de pliante anti-sovietice.” Dragoș și Cerdînțev, de asemenea, au fost acuzați că au scris o scrisoare adresată primului secretar al PCUS, Hrușciov, în care ar fi „afirmat lucruri calomnioase în ceea ce privește politica partidului comunist, având luări de poziție împotriva democrației sovietice“ și „au amenințat PCUS, în numele organizației lor clandestine că, în cazul în care ar fi aplicate măsuri represive împotriva DSS, membrii acesteia din urmă ar răspunde prin măsuri similare, inclusiv prin organizarea grevelor și a demonstrațiilor publice”. Câteva copii ale acestei scrisori au fost ulterior confiscate de KGB din apartamentele inculpaților. Având în vedere că au fost distribuite peste 850 de pliante în diferite orașe sovietice, este evident că autoritățile sovietice erau îngrijorate de impactul potențial al organizației și de amploarea rețelei sale informale. În ciuda insistențelor lui Dragoș că el nu a urmărit scopul de a „submina puterea sovietică“, toți inculpații au fost găsiți vinovați de distribuirea de foi volante anti-sovietice in care au propagat „calomnii rău intenționate și nefondate în ceea ce privește politica partidului și a guvernului sovietic, statul și ordinea socială sovietică, precum și condițiile de viață ale muncitorilor din URSS”. Grupul Dragoș a fost acuzat de exagerrarea și generalizarea anumitor aspecte problematice din sfera economică, dar și a „dificultăților temporare” cu care se confrunta regimul sovietic, pentru a recruta cetățeni „instabili din punct de vedere politic”, provenind în principal din cercurile studențești, și pentru a le manipula în încercarea de a-și realiza „scopurile  ostile” puterii sovietice. În consecință, Nicolae Dragoș și Nicolae Tarnavskii au fost condamnați la șapte ani de detenție într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate. Ivan Cerdînțev și Vasile Postolachi au fost condamnați la șase ani într-un lagăr de muncă cu regim sporit de securitate, în timp ce Sergiu Cemârtan și Nicolae Cucereanu au primit un termen de închisoare de cinci ani, în condiții similare. În plus, Dragoș și Tarnavskii au fost condamnați la trei ani de închisoare, în temeiul articolului 81 alineatul (2) din Codul Penal al RSS Ucrainene, pentru furtul echipamentului tipografic de la Tatarbunar. De asemenea, sentința a inclus o prevedere referitoare la confiscarea bunurilor aparținând principalilor inculpați. Întrucât aceștia nu posedau nici un fel de proprietate semnificativă, măsura de confiscare a fost suspendată. Sentința a fost anulată în februarie 1989 printr-o decizie specială a Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești, prin care Dragoș și ceilalți inculpați au fost reabilitați. Cu toate acestea, termenul suplimentar de trei ani de închisoare pentru furtul echipamentului tipografic a fost lăsat în vigoare de această decizie a instanței. Cazul Uniunii Democrate a Socialiștilor, strâns legat de contextul „dezghețului” hrușciovist, este emblematic datorită mesajului său cu accente politice fățișe, datorită aspirațiilor și componenței sale supra-naționale, precum și din cauza posibilelor paralele cu cazurile similare, deși mult mai semnificative, din blocul sovietic. Acest caz este, de asemenea, interesant datorită caracterului său „de tranziție”. Deși a fost un produs direct al erei lui Hrușciov, grupul lui Dragoș a prefigurat și câteva dintre temele care vor deveni dominante în cadrul mișcării „disidente” de la periferia URSS la sfârșitul anilor 60 și la începutul anilor 70. 

Fotografia reprezintă un stand cu cărţi dintr-o librărie din centrul Braşovului, în anii 1980. Standul iese în evidenţă prin expunerea a doar două titluri, mai precis a două volume din operele clasicilor literaturii române: Mihai Eminescu şi Ion Creangă. Motivaţia autorului fotografiei era aceea de a suprinde în mod ironic limitările şi monotonia cu care se confrunta cumpărătorul de carte în România epocii Ceauşescu. Imaginea sugerează izolarea culturală cauzată de politicile culturale ale naţional-comunismului românesc. Aceste politici, care vizau eliminarea influenţelor occidentale din cultura română, precum şi promovarea artiştilor şi scriitorilor locali, au fost strâns legate de protocronism, un curent cultural susţinut de regimul Ceauşescu. Protocronismul exagera realizările culturale româneşti şi le prezenta ca şi cum acestea “ar anticipa” pe cele occidentale (Verdery 1991, 174–175). Fotografia reflectă, de asemenea, practicile pieţei de carte din România anilor 1980. În acei ani, cumpărătorul era obligat, atunci când dorea să achiziţioneze o carte, să cumpere şi alte titluri pentru care nu exista cerere. Astfel, clientul trebuia să cumpere pachete întregi de cărţi, chiar dacă era interesat doar de una dintre acestea.

Acest document de 12 pagini, care poartă semnătura autorului, reprezintă o versiune succintă a memoriilor lui Steinhardt. După eliberarea din închisoare în 1964, acesta a redactat mai multe versiuni ale memoriilor sale, dintre care o parte au fost confiscate de Securitate, în timp ce altele au ajuns la Radio Europa Liberă, de unde au fost difuzate la sfârșitul anilor 1980. Steinhardt ținea foarte mult la acest manuscris, pe care îl considera drept testamentul său literar, astfel încât a dedicat un efort considerabil păstrării lui în secret, în vederea unei viitoare publicări. Una dintre versiuni, pe care a încredințat-o unui prieten înainte de moartea sa în 1989, a fost publicată imediat după căderea comunismului și a înregistrat un imens succes editorial. După mai mult de două decenii, a fost publicată o a doua versiune a memoriilor sale, după ce a fost descoperită la mânăstirea Rohia, unde Steinhardt se călugărise în 1980. Versiunea scurtă a memoriilor sale, pe care Securitatea a confiscat-o și a inclus-o în Colecţia Manuscrise, se concentrază și mai evident decât versiunile de sute de pagini pe aceeași problemă de identitate: convertirea autorului la confesiunea creștin-ortodoxă, care a avut loc în închisoare. Acest eveniment central al vieții sale ilustrează faptul că mult mai cunoscuta experiență din închisoare a lui Aleksander Wat nu a fost unică în blocul sovietic. Convertirea lui Steinhardt nu a fost totuși nici rezultatul unei iluminări pe care ar fi avut-o în închisoare, nici o strategie de a rezista mental în condițiile detenției, ci răspunsul pe care el l-a dat unei profunde dileme identitare, pe care închisoarea doar l-a grăbit, dar nu l-a cauzat. Această versiune scurtă a memoriilor elucidează acest lucru prin faptul că reiterează cronologic anii săi formativi, intensa socializare cu prietenii români și frământările legate de identitatea sa evreiască, evidențiind astfel că Steinhardt înțelesese încă de dinainte de închisoare că era mai aproape din punct de vedere intelectual de colegii săi de generație români decât de comunistatea evreiască. În cuvintele lui Steinhardt, creștinarea sa a însemnat o “poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” De un interes aparte este perspectiva autorului asupra tragediilor secolului XX, care l-au afectat în mod direct: atât cele îndurate ca evreu sub o dictatură militară, cât și cele suferite ca intelectual român sub comunism. Spre deosebire de cei mai mulți dintre cei care au suferit experiențe similare, Steinhardt s-a reconciliat cu propriul trecut frământat iertându-i pe care care l-au făcut să sufere și abandonând complet orice dorință de a-și face dreptate. După cum a formulat el însuși, încercând să explice opțiunea lui pentru călugărie, experiența din închisoare l-a făcut să vadă “lumea așa cum este” și să dorescă să o privească “nu cu animozitate, dar de la distanță.”

Caricatura ”The Future,” care a făcut parte din volumul cenzurat Umor 50%, sugerează prin patru cadre succesive povestea unei dorințe nerealizate de salvare a unui naufragiat. În primul cadru, un vapor masiv pe care scrie ”The Future” pare că vine către o insulă pustie, pentru a salva un om; în următoarele trei cadre însă, se poate sesiza cum acel vapor care se apropie devine tot mai mic, astfel încât în ultimul cadru ochiul privitorului nu mai poate nici măcar să distingă inscripția care face aluzie la viitorul mult-așteptat al societății comuniste, în care toți ar fi trebuit să trăiască în sfârșit fericiți. Dincolo de deziluzia ideologică generală din tot Blocul sovietic, caricatura lui Mihai Stănescu redă starea de spirit specifică comunismului din România în acea perioadă de final, sugerează deznădejdea și lipsa de orizont. În acest sens, caricatura nu este numai o critică fină a marxism-leninismului, ci și o parabolă a dispariției treptate a speranței spre amurgul regimului comunist din România.