Acest document de 12 pagini, care poartă semnătura autorului, reprezintă o versiune succintă a memoriilor lui Steinhardt. După eliberarea din închisoare în 1964, acesta a redactat mai multe versiuni ale memoriilor sale, dintre care o parte au fost confiscate de Securitate, în timp ce altele au ajuns la Radio Europa Liberă, de unde au fost difuzate la sfârșitul anilor 1980. Steinhardt ținea foarte mult la acest manuscris, pe care îl considera drept testamentul său literar, astfel încât a dedicat un efort considerabil păstrării lui în secret, în vederea unei viitoare publicări. Una dintre versiuni, pe care a încredințat-o unui prieten înainte de moartea sa în 1989, a fost publicată imediat după căderea comunismului și a înregistrat un imens succes editorial. După mai mult de două decenii, a fost publicată o a doua versiune a memoriilor sale, după ce a fost descoperită la mânăstirea Rohia, unde Steinhardt se călugărise în 1980. Versiunea scurtă a memoriilor sale, pe care Securitatea a confiscat-o și a inclus-o în Colecţia Manuscrise, se concentrază și mai evident decât versiunile de sute de pagini pe aceeași problemă de identitate: convertirea autorului la confesiunea creștin-ortodoxă, care a avut loc în închisoare. Acest eveniment central al vieții sale ilustrează faptul că mult mai cunoscuta experiență din închisoare a lui Aleksander Wat nu a fost unică în blocul sovietic. Convertirea lui Steinhardt nu a fost totuși nici rezultatul unei iluminări pe care ar fi avut-o în închisoare, nici o strategie de a rezista mental în condițiile detenției, ci răspunsul pe care el l-a dat unei profunde dileme identitare, pe care închisoarea doar l-a grăbit, dar nu l-a cauzat. Această versiune scurtă a memoriilor elucidează acest lucru prin faptul că reiterează cronologic anii săi formativi, intensa socializare cu prietenii români și frământările legate de identitatea sa evreiască, evidențiind astfel că Steinhardt înțelesese încă de dinainte de închisoare că era mai aproape din punct de vedere intelectual de colegii săi de generație români decât de comunistatea evreiască. În cuvintele lui Steinhardt, creștinarea sa a însemnat o “poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” De un interes aparte este perspectiva autorului asupra tragediilor secolului XX, care l-au afectat în mod direct: atât cele îndurate ca evreu sub o dictatură militară, cât și cele suferite ca intelectual român sub comunism. Spre deosebire de cei mai mulți dintre cei care au suferit experiențe similare, Steinhardt s-a reconciliat cu propriul trecut frământat iertându-i pe care care l-au făcut să sufere și abandonând complet orice dorință de a-și face dreptate. După cum a formulat el însuși, încercând să explice opțiunea lui pentru călugărie, experiența din închisoare l-a făcut să vadă “lumea așa cum este” și să dorescă să o privească “nu cu animozitate, dar de la distanță.”