Istoria acestei colecții este strâns legată de cariera profesională a lui Mihai Stănescu, autorul celor mai cunoscute caricaturi cu caracter politic din ultimul deceniu al comunismului din România. Profilul de desenator și de caricaturist al lui Mihai Stănescu a început să capete contur în anii 1970, după o ucenicie instituțională prelungită, care începe cu liceul și apoi facultatea de arte plastice și continuă cu mai mulți ani de experiență în grafica publicitară. Tot în acest deceniu are loc și debutul său în revista ”de satiră și umor” Urzica, cea mai prestigioasă revistă de caricatură a vremii, fondată în 1949 după modelul sovietic al revistei Krokodil. A fost un debut care i-a adus rapid notorietatea. Astfel, de la mijlocul anilor 1970, Mihai Stănescu a fost practic liber-profesionist și s-a întreținut din ceea ce câștiga de pe urma vânzării lucrărilor pe care le realiza. Avea doar un venit minimal din colaborarea cu Fondul Plastic pentru care realiza cărți poștale. Anii 1980 sunt cei în care, pe de-o parte, arta nonconformistă de caricaturist a lui Mihai Stănescu a cunoscut mai multe momente de afirmare națională și internațională, iar pe de altă parte, a stârnit reacția dură a autorităților comuniste. Datorită succesului internațional, el reușea să-și completeze venitul cu sumele de bani variabile și ocazionale, care proveneau din premiile obținute la diverse concursuri. De-a lungul anilor 1980, Mihai Stănescu a câștigat între 30 și 40 de premii, conform mărturiilor sale. De multe ori, nu i se trimiteau banii în țară, astfel că, spune el, ”făceam greva foamei sau altceva și îmi dădeau voie să mă duc la festivitate să iau premiul.” Legat de consecințele pe plan național a notorietății sale internaționale, Mihai Stănescu rememorează modul în care a fost primită prima sa carte de către public și apoi de autoritățile comuniste: ”Eu mă comportam ca un om liber, adică eu desenam ce voiam, nu mi le publicau, umblam cu ele în geantă, le arătam la lume pe stradă. Luasem un premiu în 1982, în Japonia, unde fuseseră vreo 10.000 de concurenți. M-au lăudat și în presa de la noi. Imediat după ce m-am întors, am scos o carte, un album care n-avea titlu, se chema Mihai Stănescu. Am profitat atunci, pentru că Ceaușescu tocmai hotărâse că nu mai este cenzură, că fiecare instituție răspunde de ceea ce face. Și eu imediat am scos cartea, am dus-o la noi la Uniune [Uniunea Artiștilor Plastici], am semnat-o noi, am tipărit-o la noi la tipografie și am vândut-o la Fondul Plastic. La lansare, la Căminul Artei, au fost cinci persoane (eu, două fete și familia Dinescu). După o zi, a aflat lumea și a început să cumpere,” povestește Mihai Stănescu. Și adaugă, cu privire la consecințele pe care avea să le suporte din partea regimului comunist: ”După vreo patru zile, a aflat și ministrul culturii, doamna Suzana Gîdea, și a interzis-o, a dat pedepse pe la Uniunea Artiștilor, i-a pedepsit pe cei care au semnat. Mie nu a putut să-mi facă nimic, pentru că luasem deja un premiu afară și de-abia mă lăudaseră. Dar a venit poliția [miliția] acasă la mine, au deschis, au intrat în lipsa mea, au căutat cărți. Acest album s-a tipărit în 5000 de exemplare, 4000 s-au vândut în patru zile și 1000 le-au retras. Au procedat prost, pentru că, totuși, cartea s-a multiplicat și așa am devenit eu celebru.”
Odată cu retragerea din circulația publică a celor 1.000 de exemplare ale volumului său de debut, potențialul subversiv al creațiilor lui Mihai Stănescu a fost identificat, iar Securitatea l-a pus luat în evidențele sale. Într-un document de urmărire emis de Securitate, pe care chiar Mihai Stănescu l-a publicat într-unul dintre volumele sale de după 1989, se menționează următoarele: ”Cu aprobarea organelor de partid, la data de 18 mai 1982, a fost luat în verificare, fiind semnalat că, în timpul călătoriei din ianuarie 1982 în Japonia, unde a fost invitat pentru a i se decerna marele premiu câștigat la un concurs internațional de caricatură, a dat un interviu pentru ziarul Yomiuri din Tokio, în cadrul căruia a făcut afirmații negative la adresa situației economice din România. În aprilie 1982, sub egida Uniunii Artiștilor Plastici, a publicat un album de caricaturi, în care unele desene aveau caracter interpretabil, Consiliul Culturii și Educației Socialiste dispunând retragerea din vânzare a acestuia. Publicarea albumului a generat o serie de comentarii negative din partea plasticienilor, specialiștilor și a altor persoane. Unele desene din album au fost preluate și publicate în Franța și Anglia, iar postul Radio Europa Liberă, în emisiunile sale, a făcut comentarii asupra evenimentului și artistului” (Stănescu 2009, 24)
După acest episod din 1982, Mihai Stănescu avea să se confrunte continuu cu probleme din partea autorităților comuniste, cu consecințe din ce în ce mai grave asupra albumelor sale, a căror publicare nu mai putea fi ușor aprobată. În 1985, i s-a interzis încă o carte-album, de data asta chiar înainte de a ieși din tipografie: ”În 1985, am încercat să mai fac o carte care se chema Umor 50%, pentru că se făcea economie la căldură, la mâncare, la gaze, la toate, și-am spus că și la umor trebuie să facem ceva economie. S-a tipărit, dar n-a mai apucat să iasă din tipografie,” își amintește Mihai Stănescu. Albumul începea cu una dintre piesele remarcabile ale acestei colecții, caricatura intitulată zid-steag, care reprezintă un omuleț ce smulge o cărămidă simbolică de la baza unui zid de cărămizi roșii pentru a-și face un steag roșu, un steag al partidului comunist, cu care pare să meargă mândru direct la defilare, în timp ce în spatele său zidul lipsit de un fundament solid stă să se prăbușească. Confecționarea steagului din cărămida zidului caricaturizează, pe de-o parte, lipsurile din ultimul deceniu al comunismului, când multe obiecte care nu se găseau de cumpărat în magazine erau bricolate din alte obiecte, fabricate pentru alte scopuri. Pe de altă parte, este o critică foarte fină a mobilizării forțate la defilările de 1 mai și de 23 august, ziua națională sub comunism. Citită din perspectiva post-comunistă, este o aluzie premonitorie a prăbușirii comunismului tocmai datorită acestor lipsuri, despre care caricatura sugerează că au ajuns să erodeze simbolurile ideologice ale partidului. Tot în acest volum au apărut o serie de caricaturi care reprezintă un naufragiat pe o insulă care așteaptă un vapor care sa-l salveze, care se numește Future, dar a cărui perspectivă de pe insulă este inversată, pentru că se micșorează pe măsură ce se apropie, în loc să se mărească. În mod destul de transparent, acest desen este o critică a faptului că viitorul luminos promis de comunism devenise tot mai întunecat în România anilor 1980. Iată și termenii în care vorbeau oficialii comuniști despre inițiativa și contextul în care Mihai Stănescu dorea să publice albumul de caricaturi din 1985 mai sus menționat: ” La 31 septembrie 1984, Stănescu Mihai a plecat în SUA, beneficiind de o bursă de 30 de zile, oferită de statul american, care i-a dat posibilitatea ca să stea încă o lună peste bursa respectivă, suportând cheltuielile aferente. (...) Revenind din străinătate, s-a preocupat de publicarea unui nou album de caricaturi. Prezentând conducerii Uniunii Artiștilor Plastici lucrările pentru acest album, i-au fost respinse o parte din ele. I s-a comunicat aceasta și i s-au dat lucrările pentru a le duce pe cele aprobate la Consiliul Culturii și Educației Socialiste (CCES), pentru contraavizare. Profitând de acest prilej, el a introdus între lucrările avizate și pe cele respinse, prezentându-le tov. secretar de stat Hegeduș Ladislau, la CCES, care le-a avizat pe toate. Aflând de această manevră, vicepreședintele Uniunii Artiștilor Plastici, Mărginean Viorel, a interzis publicarea albumului, apreciind fapta artistului ca un act de indisciplină profesională” (Stănescu 2009, 44).
În 1989 i s-a interzis încă o carte, Acum nu e momentul, deși între timp publicase în Franța Rire ne Roumanie, pe care a încercat fără succes să-l aducă în țară clandestin, după cum povestește: ”Dacă am văzut că sunt interzis, am început să-mi trimit cărțile prin prietenii de la ambasada Americii și au fost publicate în Franța. În 1988 m-am și dus acolo, am vorbit la Europa Liberă, am vorbit ce mi-a venit. Am ajuns aici cu 11 exemplare din cartea mea care se chema Rire en Roumanie și mi-au confiscat la graniță, la Arad, toate cărțile. Era gata să plece trenul și strigau polițiștii pe lângă tren: ’Care ești Stănescu?’ M-am dat jos din tren și le-am spus ’Eu sunt.’ ’Nu ți-e rușine? Am primit ordin să-ți confiscăm tot, că vorbești pe-acolo.’ Și am rămas fără cărți.(...) Am mai creat un album care se chema Acum nu e momentul, în iunie 1989, și am multiplicat [desenele] la Biblioteca Americană, la Uzina de Mecanică Fină, unde aveau fotocopiatoare. Și de-asta știa lumea despre el și, după Revoluție, prima carte care a apărut în România a fost a mea, la începutul lui ianuarie, pentru că-și retrăseseră toți scriitorii cărțile, ca să-și scoată din ele compromisurile pe care le făcuseră. Eu, dacă o aveam gata și n-aveam nimic de scos, [am profitat că] era liberă toată Casa Scânteii, am tras [albumul] în 100.000 de exemplare.” Încă din 1989, volumul fusese trimis peste graniță în Franța, unde a apărut în același an sub numele C'est pas le moment. În România, tirajul uriaș de la începutul lui 1990 s-a epuizat imediat, în timp ce expozițiile lui Mihai Stănescu înregistrau un enorm succes.
Despre semnificația eternă a volumului Acum nu a momentul, ale cărui desene Mihai Stănescu le-a multiplicat prin mijloace proprii în ultimul an al comunismului pentru a le circula clandestin printre cunoscuți, scriitorul Octavian Paler, unul dintre liderii de opinie din României, observă: ”Și-mi aduc aminte cum umbla la mare, prin holul Casei scriitorilor de la Neptun, cu o sacoșă în care se afla, împachetată, o carte subversivă, aceasta, pregătită pentru a fi trimisă în Franța, să fie tipărită acolo, căci aici ’nu era momentul.’ De fapt, nimeni nu bănuia că Mihai Stănescu avea impertinența să umble prin Neptun, la câțiva pași de „rezervația” unei dictaturi care nu gusta ironia, cu corpul delict al intenției sale de recidivă: întrucât i se mai tipărise o carte în Franța. Eu am aflat după ce mi-a întins pachetul, rugându-mă să mă uit, firește de unul singur, la desenele sale. M-am dus în cameră și am înțeles, de la copertă, că Mihai Stănescu se hotărâse să rămână el însuși, să nu dea înapoi, să nu ia parte la ravagiile înțelepciunii, să fie incomod și inoportun. De fapt, marea valoare a acestui artist cu alură de om de lume pleacă din inoportunitatea lui. Într-un moment în care prudența devenise o formă de complicitate, el și-a luat admirabila libertate de a-i ridiculiza pe cei care mizau pe frica noastră. Și mi-aș permite să atrag atenția asupra unui amănunt. Acum toată lumea detestă în gura mare dictatura. Desenele lui Mihai Stănescu pot să pară, din acest punct de vedere, aproape conformiste. Dar priviți-le cu ochii cu care le-am privit eu, în august 1989, când nimeni nu știa dacă se va termina vreodată coșmarul prin care orbecăiam, așteptând un miracol care părea să se îndepărteze pe măsură ce-l așteptam mai mult. Atunci veți înțelege mai bine, cred, cât de gravă e seriozitatea de sub surâsul lui Mihai Stănescu.”