Fosta poliţie secretă comunistă din România, cunoscută în general sub numele de Securitate, a fost înfiinţată oficial sub numele de Direcţia Generală a Securităţii Poporului–DGSP prin Decretul nr. 221 din 28 august 1948. Primul şef al Securităţii a fost Gheorghe Pintilie, pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenco, un fost agent sovietic de origine ucraineană ce fusese trimis în România în anul 1928 pentru a sprijini activitatea partidului comunist, înfiinţat în 1921 ca o mica organizaţie politică a extremei stângi şi a cărui activitate a fost declarată ilegală de autorităţi în 1924. La momentul creării sale, Securitatea (DGSP) făcea parte din Ministerul Afacerilor Interne iar aparatul său central era compus din următoarele zece direcţii: (1) Direcţia I Informaţii interne; (2) Direcţia a II-a Contrasabotaj); (3) Direcţia a III-a Contrainformaţii penitenciare; (4) Direcţia a IV-a Operativă; (5) Direcţia a V-a Cercetări penale; (6) Direcţia a VI-a Protecţia ministerelor; (7) Direcţia a VII-a Tehnică; (8) Direcţia a VIII-a Cadre şi şcoli profesionale; (9) Direcţia a IX-a Educaţie, cultură şi propagandă; (10) Direcţia a X-a Administraţie şi contabilitate. La aceste zece direcţii se adăugau Serviciul cifru şi Secretariatul. Securitatea îşi desfăşura activitatea prin intermediul Direcţiei Securităţii Capitalei şi a douăsprezece unităţi teritoriale. În anul 1951, Securitatea a fost reorganizată atât la nivel central, cât şi în teritoriu. A continuat să facă parte din structura Minsterului Afacerilor Interne, dar numele i-a fost schimbat în Direcţia Generală a Securităţii Statului–DGSS prin Decretul nr. 50 din 30 martie 1951. Faţă de vechea formă de organizare, DGSS avea în componenţă două noi direcţii: Direcţia de Informaţii Externe – DIE şi Direcţia Transporturi. În ce priveşte unitătile teritoriale, DGSS avea 28 de direcţii regionale la care se adăuga Direcţia Generală a Securităţii Bucureşti.

În perioada 1968–1972 Securitatea a funcţionat independent de Ministerul Afacerilor Interne sub numele de Consiliul Securităţii Statului. Din anul 1972, Securitatea a intrat din nou în componenţa Ministerului Afacerilor Interne sub numele de Departamentul Securităţii Statului–DSS, iar această formă de organizare a rămas neschimbată până la prăbuşirea regimului comunist din România în decembrie 1989. În această perioadă, structura DSS a fost următoarea: (1) Direcţia Generală de Informaţii Externe–DGIE, care după 1978 a primit numele de Centrul de Informaţii Externe–CIE; (2) Direcţia I Informaţii interne; (3) Direcţia a II-a Contrainformaţii în sectoarele economice; (4) Direcţia a III-a Contraspionaj; (5) Direcţia a IV-a Contrainformaţii militare; (6) Direcţia a V-a Securitate şi gardă; (7) Direcţia a VI-a Cercetări penale); (8) Comandamentul pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni–CTOT), care avea în componenţă: (a) Unitatea Specială “F” de filaj şi investigaţii; (b) Unitatea Specială “P” de cercetare, proiectare şi producţie a tehnicii operative; (c) Unitatea Specială “R” de transmisiuni şi contrainformaţii radio; (d) Unitatea Specială “S” pentru depistarea scrierilor ascunse şi expertize grafice; (e) Unitatea Specială “T” de instalare şi exploatare a tehnicii operative; (f) Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă–USLA; (9) Centrul de Informatică şi Documentare–CID; (10) Serviciul “C” pentru transportul corespondenţei secrete; (11) Serviciul “D” pentru dezinformarea centrelor de spionaj; (12) Direcţia secretariat-juridică; (13) Serviciul cadre şi învăţămînt. Aparatul territorial al DSS se compunea din Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti şi din Inspectoratele Judeţene de Securitate, organizate la nivelul celor 41 de judeţe. Cel din urmă şef al Securităţii a fost Iulian Vlad, care a fost numit în octombrie 1987 şi a rămas în funcţie până la 22 decembrie 1989.

Securitatea a fost desfiinţată imediat după schimbarea revoluţionară de regim din decembrie 1989. Noul regim politic instalat la 22 decembrie 1989, reprezentat de Frontul Salvǎrii Naționale–FSN, a emis pe data de 30 decembrie 1989 Decretul nr. 33, al cărui articol unic se referea la desfiinţarea DSS (Securitatea).

După schimbarea de regim din 1989, Securitatea şi crimele comise de către aceasta în perioada comunistă a constituit una dintre cele mai dezbătute chestiuni în spaţiul public şi una dintre cele mai populare teme de cercetare. De asemenea, problema colaboratorilor Securităţii a fost aprig dezbătută în mass-media. Securitatea a fost considerate responsabilă pentru reprimarea brutală a opozanţilor regimului în primii ani după venirea comuniştilor la putere, precum şi a oricărei urme de disidenţă pe parcursul întregii perioade comuniste. Această opinie s-a bazat în prima decadă postcomunistă în special pe amintirile foştilor deţinuţu politici şi a celor câţiva desidenţi autentici din perioada comunistă, în timp ce majoritatea arhivelor, inclusiv arhiva fostei Securităţi, au rămas în cea mai mare parte inaccesibile pentru aproape 15 ani. Mai mult, un ziar de investigaţii a descoperit la puţin timp după căderea refimului comunist că lângă satul Berevoieşti din judeţul Argeş au fost arse dosare ale fostei Securităti, iar jurnaliştii au reuşit să descopere resturi incomplete arse ale acestor dosare. Aceast fapt a întărit convingerea unei majorităţi a populaţiei că fista Securitate nu a dispărut în decembrie 1989 şi că, de fapt, această instituţie continuă să controleze societatea românească. Înfiinţarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității–CNSAS, şi transferarea arhivei Securităţii de la Serviciul Român de Informații–SRI şi de la alţi deţinători către această instituţie a deschis accesul oricărei personae interesate la documentele fostei Securităţi. Cazul scriitoarei Herta Müller, căştigătoarea Premiului Nobel pentru literature, este poate cel mai mediatizat cu privire la o fostă victimă a Securităţii care a ţinut să-şi vadă dosarul. Deschiderea arhivelor Securităţii a  dus la identgificarea unui număr de colaboratori ai acestei instituţii, ceea ce a generat numeroase dezbateri privind aspectele legale, dar şi morale, ale actului de colaborare cu fosta Securitate. În pofida deschiderii arhivelor Securităţii, mulţi consideră că Securitatea continua să cintrileze din umbra segmente importante ale societătii româneşti. În acelaşi timp, o mare parte a opiniei publice consideră colaborarea cu Securitatea în perioada comunistă ca un act reprobabil ce trebuie condamnat, iar această viziune a fost transmisă şi noilor generaţii născute după 1989.