Colecția etnografică a lui Zoltán Kallós, găzduită de muzeul din Răscruci, este rezultatul muncii de culegător de folclor timp de mai bine de șapte decenii și este operată de Fundația Zoltán Kallós denumită după fondatorul său. Colecția de etnografie include aproape 6.000 de articole. Mai mult, deoarece Institutul de Muzicologie al Academiei Maghiare de Științe a înregistrat 14.000 de piese de muzică populară cu numele lui Kallós, muzeul a consacrat o cameră realizărilor sale științifice și colecțiilor de muzică populară. O altă parte a colecției private constă din colecția de fotografii care numără aprox. 6.000 de fotografii, a căror înregistrare și procesare este în desfășurare, pentru a le face accesibile publicului (informații oferite de Ágnes Mogyorósi). După căderea comunismului, Kallós a reușit, cu perseverență și uriașe eforturi umane și materiale, să ridice la un nou nivel atitudinea sa exemplară, activitatea sa perseverentă de păstrare a valorilor: a pus la dispoziția publicului larg o colecție etnografică privată, fără pereche în România.
De la sfârșitul anilor 1930, când avea doisprezece-treisprezece ani, Kallós a început să colecționeze obiecte de folclor. Când era copil, părerea lui despre sine era afectată atunci când observa că ori de câte ori se discuta despre cultura populară maghiară, Câmpia Transilvaniei, aflată în centrul regiunii, nu era niciodată menționată, pentru că în această regiune populată în majoritate de români cultura maghiară era considerată “pierdută,” iar specialiștii vedeau ca inutil efortul de a culege folclor acolo. A scris primul articol despre tradițiile de Paște și de Crăciun din Câmpia Transilvaniei pentru revista literară a Gimnaziului Reformat din Cluj, intitulată Remény (Speranță), care a fost relansată în 1942. Apoi, la Zilele Gimnaziului, încurajat de profesorul de literatură maghiară Géza Nagy, Kallós a cântat un cântec popular din Răscruci necunoscut de public. Încurajat de profesorii săi, a înregistrat primele cântece și balade din satul său natal Răscruci din județul Cluj. Potrivit tradiției locale, fiecare tânăr avea un carnețel cu cântecele, rimele și formulele de întâmpinare preferate. Acest lucru a ușurat munca de culegător a lui Kallós, care a împrumutat carnețelele și le-a copiat conținutul. Mai târziu, în clasa a șasea – a șaptea de gimnaziu, a câștigat premiul I la concursul de cântece lansat de revista Ifjú Erdély (Tânăra Transilvanie) a Asociației Tineretului Reformat. Destinul său a fost influențat pozitiv de lingvistul, istoricul literar și etnograful Attila T. Szabó, care a locuit în casa lor în timpul cercetărilor lingvistice și topografice pe care le-a efectuat la Răscruci. Szabó l-a încurajat să colecționeze și textile, nu numai ceramică (informații oferite de Zoltán Kallós).
După ce și-a luat diploma de învățător, Kallós a lucrat în Viștea, un sat de lângă Cluj, aflat în faimoasa regiune etnografică Țara Călatei (în maghiară Kalotaszeg), până în 1950. Participa și la ședințele lunare ale Catedrei de Etnografie a Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea Bolyai din Cluj, iar aici l-a cunoscut pe muzicologul János Jagamas. În următorii ani, au colaborat la culegerea de cântece populare din comunitatea de romi din Viștea. La acea vreme, deoarece nu aveau magnetofon, au folosit un fonograf. O selecție de date a fost dusă la filiala din Cluj a Institutului de Folclor. Kallós a transcris mai întâi textul din înregistrări, iar apoi l-a tradus. Talentul său indiscutabil nu a trecut neobservat și a fost admis la Academia de Muzică din Cluj. Însă, în 1945, în al patrulea an de studii, a fost exmatriculat din cauza originii sociale „nesănătoase” și nu și-a mai putut finaliza studiile la Academie. Înainte, își satisfăcuse stagiul militar în localitatea Roman din județul Neamț, unde a avut prilejul să se familiarizeze cu ceangăii moldoveni, o comunitate arhaică rurală, care fusese în general ignorată de etnografii maghiari. Ocazia de a începe cercetarea pe teren printre ceangăi l-a încurajat pe Kallós să accepte să lucreze ca profesor de limba maghiară la Lespezi, în județul Bacău. În anii 1950, politica regimului comunist a fost să sprijine educația în limba maghiară în zona ceangăilor din Moldova. Capitala regiunii, Bacău, a avut chiar o catedră de psihopedagogie în limba maghiară, iar studenții erau trimiși săptămânal la Lespezi pentru practică. Kallós a început o activitate intensă de culegere de folclor, iar sursele primare erau părinții propriilor elevi. Cu toate acestea, după Revoluția Maghiară din 1956 și după schimbările care au urmat în politicile regimului comunist din România, aceste rețele educaționale au fost distruse, iar Kallós s-a mutat la Târgu Mureș pentru a lucra la Casa Patrimoniului Regiunii Autonome Maghiare. Deoarece misiunea excluzivă a instituției culturale la acea vreme era să sprijine organizarea fermelor colective, după o scurtă perioadă, și-a reluat activitatea de profesor în satul secuiesc Lunca de Sus (informații oferite de Zoltán Kallós, ACNSAS P051484, 2–30).
În timpul perioadei de represiune, care a urmat după Revoluția Maghiară din 1956, activitatea de culegător de folclor desfășurată de Kallós a atras atenția poliției secrete. În 1959, a fost defăimat și condamnat conform legii la un an și trei luni de privare de libertate. După această perioadă, din 1960 a fost angajat la întreprinderea forestieră din Lunca de Sus, unde însă a continuat să culeagă folclor. În septembrie 1966, Kallós a făcut din nou obiectul unui proces penal. Autoritățile susțineau că inculpatul Kallós a participat la activități naționaliste prin culegerea de articole etnografice maghiare și publicarea lor ulterioară în Ungaria. Mai mult, autoritățile speculau că astfel el încerca să demonstreze că Transilvania este parte din Ungaria. În aprilie 1967, Securitatea a renunțat la acuzațiile împotriva lui Kallós. Cazul a fost clasat ca infracțiune de drept comun, iar Kallós a fost condamnat de Tribunalul Poporului din Miercurea Ciuc la doi ani de închisoare corecțională (ACNSAS, P051484, 2 verso, 43–44).
După eliberarea sa, în 1968, s-a întors la Cluj, unde i s-a acordat permis de ședere pentru a-l ține departe de zona ceangăilor și a fost pus sub supraveghere de poliția secretă. Kallós și-a continuat activitatea ca liber profesionist. A fost chemat la biroul de muncă, dar nu s-a prezentat. A scris o scrisoare în care își exprima disponibilitatea de a accepta un loc de muncă adecvat competențelor sale, dar scrisoarea sa a rămas fără răspuns. Kallós și-a continuat activitatea de culegător de folclor. Atenția sa era îndreptată în principal asupra folclorului maghiar, dar, dacă descoperea ceva interesant legat de comunitățile românești sau săsești, culegea și acele elemente. În 1974, autoritățile l-au supus din nou unui proces penal. Tribunalul din Cluj l-a găsit vinovat de infracțiune de drept civil și l-a condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. În a doua jumătate a anilor 1970, Kallós a fost eliberat prin grațiere prezidențială și și-a reluat activitatea de culegător pentru conservarea valorilor pe care fusese obligat să o abandoneze anterior (informații oferite de Zoltán Kallós, ÁBTL 1.11.4. II. seria T-2/1975/1, 6–7).
O parte din colecție, care continuă să se îmbogățească și astăzi, constă din obiecte moștenite de Kallós de la numeroasele sale rude din Câmpia Transilvaniei, iar celelalte articole au fost adăugate la colecție prin efort conștient și pasiune. Pe măsură ce popularitatea lui Kallós printre săteni creștea, oamenii erau bucuroși să-i doneze obiectele. Colecția este rezultatul unor inițiative individuale neorganizate. Această situație era opusă practicilor obişnuite din epocă, de la începutul anilor 1950 și până spre sfârșitul anilor 1980, când culegerea de folclor s-a făcut în mod organizat. Exista un grup care cerceta muzica populară în cadrul Academiei de Muzică din Cluj și care, periodic, sub coordonarea lui János Jagamas, efectua excursii de trei-patru zile în sate pentru a culege folclor (informații oferite de Zoltán Kallós).
În Romania comunistă, Legea 63/1974 impunea o interpretare foarte restrictivă a conceptului de patrimoniu național (Paleolog 1981). Pentru colecțiile etnografice, inclusiv pentru culegerea de balade, era nevoie de o autorizație de la departamentele locale de cultură. Această autorizație nu era acordată oricui, iar obținerea ei reprezenta un proces dificil. A fost emisă o circulară cu privire la patrimoniul național, care era afișată în casa de cultură din fiecare așezare rurală pentru a-i informa și pe localnici. Scopul acesteia era să îi împiedice pe oameni să transfere aceste valori fără a anunța autoritățile locale. Cei care ignorau această prevedere erau amendați. De mai multe ori în timpul activității lui de culegător de folclor, Kallós a fost hărțuit de reprezentanți ai autorităților pe motiv că își folosea magnetofonul, de câteva ori a fost dus inclusiv la Miliție. În aceste cazuri, se folosea de Balladák könyve (Carte de balade), publicată la București în 1970, care includea un text în limba română de prezentare a volumului și a culegătorului materialului. Însă aceasta nu funcționa de fiecare dată. În timp s-a obișnuit cu hărțuirea permanentă și cu perchezițiile la domiciliu (Kallós 2014).
Kallós și-a desfășurat activitatea în patru zone și anume, de la est la vest: ceangăii din Moldova și din Ghimeș, satele maghiare din nordul Câmpiei Transilvaniei și din Valea Nadăș din Călata. Subiecții săi au fost cântăreți cu vârste cuprinse între nouă și optzeci și nouă de ani. Uneori vizita un cântăreț popular (nótafa) de mai multe ori. Acest lucru era deosebit de important în special în cazul bătrânilor din comunitatea ceangăilor moldoveni, deoarece cei mai mulți erau analfabeți. Culegea materiale, dar și interpreta dialectul ceangăilor și adăuga explicații. Încă de când era student la Academia de Muzică, învățase să scrie notele unui cântec după ureche, abilitate pe care a folosit-o în munca sa de culegător. În cazul transcrierii melodiilor la fața locului, interpretarea repetată permitea corectarea rimelor greșite, ceea ce nu era posibil la înregistrarea unui cântec pe bandă. În activitatea sa de culegător a încercat să evite zonele și subiecții folosiți de alți cercetători. Mulți dintre subiecții săi au fost abordați ulterior și de alți cercetători. În opinia lui Kallós, cele mai frumoase cântece maghiare religioase și laice s-au păstrat în Moldova. Între sfârșitul anilor 1970 și până în 1990, erau interzise deplasările în Moldova cu scopul de a culege cântece și alte elemente de folclor, chiar și înainte culegerea era posibilă numai cu intervențiile potrivite și presupunea înregistrări pe furiș. Însă, aceasta a fost ultima perioadă în care a existat posibilitatea de a culege și înregistra material de la oameni născuți la sfârșitul secolului al XIX-lea (Kallós 2014).
Din 1956 și până la căderea regimului comunist, Kallós a avut des ocazia să efectueze scurte deplasări în Ungaria. În timpul unei astfel de deplasări a primit un magnetofon de la faimosul compozitor și etnomuzicolog Zoltán Kodály. A pornit în călătoria sa echipat cu înregistrări din Fizeșu Gherlii. Evidența de la vamă specifica “una bandă magnetofon.” La întoarcerea în țară a pus o virgulă între cele două cuvinte “una bandă” pentru a separa cele două articole. Așa a reușit să introducă în țară magnetofonul, care l-a ajutat și în culegerea muzicii instrumentale. Începând cu anii 1950, a păstrat legătura și cu experți din Ungaria. Etnograful Bertalan Andrásfalvy, care urma să devină ministrul culturii în primul guvern post-comunist, între 1990 și 1994, l-a vizitat la Lespezi, iar mai târziu Kallós l-a cunoscut pe expertul în dansuri populare György Martin. Kallós și Martin au lucrat împreună la mai multe înregistrări video. Acești vizitatori din Ungaria au avut un uriaș impact profesional și uman asupra lui Kallós. Îi plăcea să culeagă folclor și ce conta pentru el era să descopere un nou cântec sau o nouă melodie. Deoarece o astfel de activitate nu e niciodată complet solitară, Kallós și-a încredințat colecția de materiale – și de frica perchezițiilor și confiscărilor – Arhivelor Institutului de Muzicologie al Academiei Maghiare de Științe (MTA). Materialele înregistrate erau trecute ilegal granița în Ungaria de colegii, prietenii sau cunoștințele sale, care își asumau sarcina de a trece peste graniță cântecele scrise și înregistrările. După 1989, a recuperat totul în format digital.
O parte din obiectele colecționate – depozitate până la schimbarea de regim în beciurile și podurile prietenilor și cunoștințelor – a fost, de asemenea, transportată în Ungaria. Această mutare s-a făcut din rațiuni de securitate, dar și din motive practice. În timpul perioadei comuniste, Muzeul de Etnografie din Budapesta nu avea prea multe posibilități de a culege folclor din afară. Kallós devenise o instituție, deoarece îi era mai ușor să aibă acces la obiecte considerate de etnografii maghiari curiozități. Și corespondența sa privată arată că primea comenzi și era solicitat de specialiști din Ungaria să-i sprijine profesional cu exemple sau informații pentru a corobora rezultatele cercetărilor lor. La fel ca înregistrările, obiectele erau trecute ilegal peste graniță. Astăzi, există numeroase obiecte atât la Muzeul de Etnografie din Budapesta cât și la Muzeul Janus Pannonius din Pécs, care au fost colecționate de Kallós. Deoarece Kallós nu a adus personal aceste obiecte la muzeu, numele lui apare în textul de descriere ca cel al colecționarului (informații oferite de Zoltán Kallós; informații oferite de Ágnes Mogyorósi).
De la mijlocul anilor 1970, Kallós a devenit unul dintre consilierii mișcării caselor dansului popular pentru tinerii din Transilvania. În România, casele dansului popular de la orașe, o mișcare de renaștere a folclorului, erau cunoscută numai printre maghiari. Această manifestare de dans, care presupunea un set de reguli privind aranjamentele de dans, ordinea dansurilor și comportamentul dansatorului, a păstrat elemente vechi din stilul de viață al comunității țărănești. Acest lucru a fost resimțit de tinerii intelectuali maghiari care, în anii 1970 – cu ajutorul neprețuit al specialiștilor etnografi, al cercetătorilor în domeniul muzicii populare și al dansului popular – folosind “casa dansului popular din Sic ca model” au organizat casa urbană a dansului popular în 1972 în Ungaria (Sebő, 2007), apoi în România, mai întâi la Cluj (1977). Însă, modul artificial de a organiza această formă de petrece a timpului liber, care implica o manifestare spontană, a schimbat fundamental funcțiile casei dansului popular, ca instituție, și ale dansului popular, ca o componentă a culturii. De fapt, rolul folclorismului este strâns legat de păstrarea conștientă a culturii: transpunând cultura tradițională, folclorismul urmărește în prezent să proceseze tradițiile din trecut. Conservarea culturii, „dăruirea” pentru creația folclorică au sporit valoarea rolului educațional al casei dansului popular, subliniindu-i utilitatea. În Transilvania, toate acestea erau asociate cu problemele minorității, astfel încât mișcarea caselor dansului popular a reprezentat și un tip de rezistență civică (Könczei și Könczei, 2004).
Rolul asumat de Kallós în acest sens a constat în furnizarea fiecărei piese, care era interpretată în casa dansului popular nu numai în Transilvania, dar și în Ungaria. Colecțiile sale din Câmpia Transilvaniei, Țara Călatei, Ghimeș și Moldova ofereau un fundament autentic mișcării caselor dansului popular. Kallós îi ghida pe tineri unde să meargă, la cine să apeleze, de la cine să învețe. Merită amintit numele lui Ádám Könczei, care printr-o serie de articole și prezentări, a făcut efortul de a promova mișcarea caselor dansului popular, dar și de a stabili cadrul său profesional. Pe măsură ce mișcarea caselor dansului popular s-a împletit cu sprijinul pentru muzica populară autentică, s-au format mai multe trupe ale caselor dansului popular în toată Transilvania (informații oferite de Gyöngyi Balázs-Bécsi, Könczei 1998).
Un rol important în dezvoltarea mișcării caselor dansului popular l-a jucat emisiunea Kaláka, difuzată în cadrul programului în limba maghiară (lansat în 1977) la televiziunea română, precum și adunările anuale ale caselor dansului popular organizate la Odorheiu Secuiesc/Székelyudvarhely între 1978 și 1982. Casele dansului popular erau înființate nu numai pentru adulți, ci și pentru copii. Profitând de interesul crescut, compania de înregistrări audio Electrecord a lansat pe piață o serie de discuri cu muzică din casele dansului popular. În mod paradoxal, răspândirea mișcării a fost facilitată de faptul că liderii voluntari ai unora dintre grupuri erau implicați în organizarea activităților asociate festivalului sprijinit de stat Cîntarea României. Acest eveniment era un festival cultural național organizat între 1976 și 1989 pentru a promova manifestările artistice aprobate ideologic, cu artiști profesioniști și amatori din toată țara. Această acoperire a asigurat o protecție temporară împotriva activiștilor culturali locali care manifestau prea mult zel ideologic.
Mișcarea caselor dansului popular s-a dezvoltat ca o contra-cultură deoarece a fost fondată de mici comunități, care au creat un sistem intern de valori ce au determinat schimbarea elementelor culturale, a eticii, a obiceiurilor, a normelor și în special a codului vestimentar, ca mijloc de protecție împotriva influenței omogenizatoare exercitate din exterior, mai ales din partea valorilor şi comportamentelor sociale promovate de autorități. Relația dintre propaganda comunistă și mișcarea caselor dansului popular de la oraș s-a dovedit paradoxală: în ciuda unei anumite opoziții inerente în proiectul caselor dansului popular încă de la început, mișcarea s-a bucurat inițial de sprijinul financiar și logistic al autorităților. Însă a fost de la început suspectată și supravegheată și, în final, a fost interzisă în 1983. Doi ani mai târziu, în 1985, toate emisiunile maghiare au fost eliminate din grila de programe a televiziunii române de stat, oficial din motive economice (Könczei și Könczei, 2004).
După schimbarea de regim, Kallós și-a îndeplinit pe rând toate visurile din copilărie în cadrul fundației pe care a înființat-o în anul 1992. În cadrul procesului de restituire a proprietăților de după 1989, Kallós a reintrat în posesia proprietății de cinci hectare a familiei sale din Răscruci care – după renovare – a permis Fundației Zoltán Kallós să-și înceapă activitatea. În anul 1998, s-a lansat colecția etnografică, iar în 2010 a fost inaugurat Muzeul și Centrul Etnografic Zoltán Kallós. În mai 2017, muzeul extins, care găzduiește colecția de articole etnografice, a fost deschis publicului. Astăzi, activitatea folclorică, muzeul și programele pedagogice asociate muzeului reprezintă al treilea pilon al fundației pe lângă educație (școala cu internat Diaspora din Răscruci, cursuri pentru adulți, școlile Diaspora din Sărmașu, cursuri de muzică populară instrumentală în Cluj-Napoca etc.) și activitățile culturale (tabere pentru diaspora, pentru tinerii talentați, pentru adulți și pentru familii; excursii în așezări din Câmpia Transilvaniei și din județul Sălaj). Această colecție reprezintă o “Transilvanie în miniatură,” deoarece conține în același timp elemente ale culturii maghiare, române și săsești. Fundația și-a început activitatea în spiritul autenticității promovat de Kallós, iar colecția sa spirituală și materială servește drept bază pentru cadrul instituțional și pentru toate activitățile derulate (informații oferite de Gyöngyi Balázs-Bécsi).
Fundația trăiește în simbioză cu muzeul. Cu ocazia expozițiilor sau a prezentărilor itinerante, este descrisă activitatea fundației și este expusă o parte a colecției de la Răscruci. Cele două nu pot fi separate deoarece coexistă în cadrul aceleiași instituții. Angajații muzeului consideră că acesta este ținut în viață de existența școlii adiacente, care permite transferul zilnic de cunoștințe, în mod palpabil. Majoritate vizitatorilor muzeului sunt maghiari. Aproape jumătate dintre ei sunt cetățeni maghiari care pot fi grupați în două categorii. Expoziția din Răscruci este recomandată turiștilor care vin din Ungaria de agențiile de turism, ceea ce explică numărul mare de turiști maghiari care vizitează muzeul. În același timp, muzeul se bucură de mare popularitate în cadrul programului intitulat Határtalanul! (Fără frontiere!), care urmărește în principal sprijinirea unor excursii didactice ale elevilor maghiari în zone din Bazinul Carpatic locuite de maghiari. Programul derulat de Ministerul Resurselor Umane permite atingerea unui grup țintă mai mare, în special grupul elevilor de clasa a șaptea din Ungaria. La cererea vizitatorilor, angajații muzeului combină turul muzeului cu ateliere meșteșugărești. Recent, muzeul și-a deschis porțile și generației și mai tinere de elevi: oferă programe pedagogice pentru școlile din zonă, inclusiv un picnic la muzeu care include activități legate de mai multe materii predate în școală. Colecția este tot mai populară și în rândul elevilor din școlile generale din Cluj-Napoca și Gherla. Ocazional, vin și grupuri de elevi de liceu, deși mai rar.
Mulți din etnografii de renume au vizitat muzeul și colecția. În același timp, a fost inclus cu succes în planul de învățământ al studenților de la universități din România și din Ungaria, care au descoperit că materialele de aici oferă un bun subiect de studiu. Răscruci este considerat o locație exotică; în plus, sunt puține instituții etnografice care preferă acest tip de educație în muzeu. Ceea ce lipsește în învățământ este ocazia ca elevii să aibă contact fizic cu obiectele și să câștige experiență practică în timpul pregătirii. Studenții care vizitează muzeul asistă la arhivarea și digitalizarea fotografiilor, ajută la restructurarea depozitului, care se pot dovedi activități captivante. Colecția a fost subiectul unei lucrări de licență; categoriile de materiale textile au servit drept inspirație pentru o publicație în domeniu (Székely 2005). Colecția cuprinde și publicații de specialitate. Mulți dintre vizitatori sunt cunoștințele și contactele lui Kallós (participanți la casele dansului popular, dansatori, muzicieni, intelectuali care sunt interesați de dans, etnografi), care își aduc familia și prietenii să vadă colecția. Participanții la taberele pentru tineri și pentru adulți și la programele de pregătirea profesorilor organizate de fundație completează numărul vizitatorilor. Cei care vizitează sediul fundației în timpul verii merg și la muzeu, care oferă tururi cu ghid în limba maghiară, română și engleză. Muzeul și colecția expusă aici reprezintă un subiect popular în presă, la fel și tot ceea ce ține de fundație. Redeschiderea din 2017 s-a bucurat de atenția presei, iar vizita la muzeu a devenit parte a protocolului oficial la fiecare eveniment major, cum ar fi cea de-a nouăzecea aniversare a lui Kallós, Premiul Europa Nostra sau vizita unui politician etc. (informații oferite de Ágnes Mogyorósi).