Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara a fost înființat la 26 aprilie 1990, la doar câteva luni de la Revoluția Română din decembrie 1989. Conform statutului, scopul declarat al acestei inițiative civice, concretizată inițial sub forma unei asociații, este acela ”de a cinsti memoria victimelor represiunii din decembrie 1989.” Timișoara, care a primit statutul de oraș-martir al Revoluției din 1989, este locul în care a început revolta populară împotriva dictaturii comuniste din România. Enoriașilor adunați încă din seara zilei de 15 decembrie 1989 în Piața Maria pentru a împiedica mutarea pastorului László Tőkés la o altă parohie în afara orașului, li s-au alăturat treptat din ce în ce mai mulți oameni până când mulțimea amorfă și eterogenă s-a transformat şi s-a solidarizat într-o demonstrație împotriva regimului. Momentul cheie s-a produs în seara zilei de 16 decembrie când poetul Ion Monoran, un membru al boemei timișorene care lucra ca instalator datorită faptului că o arestare încă din timpul liceului l-a împiedicat să urmeze o carieră normală ca scriitor, a avut inițiativa de a opri tramvaiele care treceau prin apropiere. Astfel, numărul celor adunați în piață a crescut brusc, iar demonstranții au început să strige sloganuri împotriva comunismului și a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. În ziua următoare, pe 17 decembrie, a început represiunea împotriva demonstranților anticomuniști și au apărut primele victime. Printre acestea s-a numărat și Traian Orban, actualul președinte al Memorialului Revoluției. Orașul Timișoara a rezistat singur împotriva dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, care, într-o ședință a Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie, luase hotărârea fermă de a reprima violent manifestația de la Timișoara. Abia pe 21 decembrie 1989 revolta a izbucnit și la București, în urma mitingului convocat de Ceaușescu pentru a condamna acțiunile ”huliganilor” de la Timișoara instigate, după părerea secretarului general, din afara României, de ”agenturi” străine din Vest și din Est. Deși reprimată sângeros și la București, revolta a continuat până când, pe 22 decembrie, Ceaușescu a fugit din sediul central al partidului pentru a fi ulterior capturat în drum spre Târgoviște, unde a fost apoi supus unui simulacru de judecată și executat pe 25 decembrie 1989. Schimbarea de regim a avut însă loc chiar în seara zilei de 22 decembrie, când vidul de putere a fost ocupat de auto-proclamatul Front al Salvării Naționale, care a abolit imediat rolul conducător pe care partidului comunist îl deținea în societate conform constituției, și a relegalizat pluralismul politic (D. Petrescu 2010). Spre deosebire de alte țări, schimbarea de regim din 1989 s-a realizat în România în mod violent, peste 1000 de morți și peste 3000 de răniți au fost victime ale represiunii din acele zile. Nici până astăzi nu se știe exact cine au fost cei vinovați. Rolul de gardieni ai memoriei, asumat explicit de mai multe organizații, este cu atât mai important cu cât comemorarea acestor victime cărora românii le datorează libertatea reprezintă o componentă fundamentală a consolidării democratice (C. Petrescu & D. Petrescu 2010).
Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara este probabil cel mai important dintre acești vectori ai memoriei colective. Traian Orban, președintele asociației, rememorează astfel începuturile acestui Memorial: ”A fost constituit în 26 aprilie 1990 de arhitecți, ingineri, scriitori, artiști, Mitropolitul Banatului, dar și de oameni simpli. Cu toții, interesați de a realiza un Memorial în Timișoara, orașul din care a pornit Revoluția din decembrie 1989. Nu și-au închipuit prea bine cum ar fi să fie acest Memorial. Se gândeau la un monument comemorativ, dar nu au reușit în acel an. În 1991, la finalul anului, am preluat eu conducerea Memorialului. Inițial, făceam parte din Asociația 17 decembrie 1989, dar scopurile acesteia fuseseră deja deturnate și, la scurt timp, eu și cei care făceam parte din Comisia de Adevăr și Dreptate ne-am retras. (...) Chiar din primul an după ce am ajuns acolo ne-am preocupat să facem complexul memorial din Cimitirul Eroilor – monumentul, capela și mormintele simbolice. Acela a fost primul obiectiv realizat,” precizează Traian Orban. Inițiativa a fost, de la bun început, văzută ca un loc al memoriei, iar constituirea acestei colecții cu valoare de patrimoniu istoric și etic a avut loc în mai multe etape. Într-o primă fază, sub supravegherea și cu concursul oamenilor care alcătuiesc asociația, s-au strâns documente legate de revoluție. Această impresionantă bază de date referitoare la ceea ce s-a întâmplat în primele zile ale mișcărilor revoluționare din decembrie 1989 din România s-a îmbogățit de-a lungul timpului, de la an la an. Procesul de achiziționare și de ordonare a documentelor, fie ele de natură civilă, fie de natură oficială, inclusiv militară, are un caracter continuu și nu este nici astăzi încheiat.
Între 1990 și 1999, în paralel cu această acțiune de constituire și consolidare a patrimoniului de documente, a fost realizat un vast proiect de marcare a unor locuri importante ale memoriei revoluției. Mai exact, în această perioadă a fost definitivat un complex memorial în Cimitirul Eroilor din Timișoara și au fost ridicate și amplasate alte 12 monumente în zone reprezentative ale represiunii din decembrie 1989. Inițiativa a întrunit, de la bun început, o largă aprobare în Timișoara. Traian Orban își amintește cum a fost demarat un proiect de o asemenea anvergură, care a putut fi dus la bun sfârșit abia după aproape un deceniu de la debutul său: ”Ne-am propus, și am primit aprobarea Consiliului Local, să amplasăm în oraș 12 monumente. A fost chiar interesant: ne-am întâlnit cu artiști, cu cei de la Uniunea Artiștilor Plastici din Timișoara, și ei au făcut un anunț în rândul sculptorilor. Am adunat vreo 15 nume de artiști de marcă și le-am propus acest proiect. Am mers cu ei în oraș și le-am spus cam unde am vrea să fie amplasate monumentele, în zonele în care s-a murit – nu numai în Centrul Timișoarei, ci și în alte cartiere. 12 au rămas! După ce am făcut simpozionul inițial cu artiștii plastici în care am anunțat acest proiect, ne-am pus întrebarea și ne-am dus la Mitropolitul Banatului, la Nicolae Corneanu: cum să îl facem? Aveam ideea, aveam fotografii ale zonelor, aveam schițe cu posibilele monumente. Iar Mitropolitul mi-a răspuns, țin minte perfect, cu o voce blajină: ”Sunt 12, da? Păi atunci faceți-l pe primul!” Primul a fost monumentul de la Casa Tineretului, făcut de Ingo Glass, un sculptor cu un mare nume în Occident, originar din Timișoara. E dedicat celor care au fost arși la crematoriu, e primul nostru monument, pe verticala lui fiind numele celor morți și arși la crematoriu. În 1992 a început, în 1993 a fost gata. În 1999 a fost făcut ultimul, al 12-lea. ”
În privința fondurilor care au susținut acest proiect amplu, precum și a materialelor din care au fost turnate în cele din urmă cele 12 monumente, relatările lui Traian Orban, cel care a coordonat întreaga acțiune, sunt sugestive și prețioase pentru că subliniază larga popularitate a acestui proiect pe plan local: ”Într-o măsură semnificativă, la început, finanțarea acestor monumente a venit din donații. Am mers cu niște urne speciale în diferite instituții și fabrici și am luat donații. Cu aceste donații am plătit materialele cu care s-au făcut machetele pentru monumente, modelele la scară reală. Nu erau sume mari pe care le puneau oamenii – un leu, doi lei. Dar numărul mare de donatori a făcut ca suma finală să fie una semnificativă. Iar acest fapt a arătat – și noi ne-am bucurat foarte mult – susținerea timișorenilor pentru acest proiect. Apoi am transportat machetele la Combinatul Fondului Plastic din București și acolo au fost turnate în bronz, în material definitiv. În paralel, am mers în fabrici și am adunat materiale neferoase – bronz, cupru și, de fapt, chiar fier refolosibil. Le-am pus pe un trailer, le-am dus undeva în Oltenia la o firmă și ei ni le-au turnat în forma de lingouri. Prin turnare am pierdut cam 30% - erau destul de murdare materialele aduse de noi, s-a făcut multă zgură. Dar tot a rămas suficient încât să ducem lingourile la București și, până în 1999, să avem aceste 12 monumente. Lingourile aveau 8-9 tone; știu aceasta pentru că materialele pe care le-am dus la topit cântăreau vreo 12 tone. Am primit la un moment dat o finanțare din Fondul Libertatea și din el am mai cumpărat alte câteva lingouri din bronz. De asemenea, din aceleași fonduri, am cumpărat blocuri mari de piatră din carieră de la Simeria și le-am adus la Timișoara. ”
Simultan cu proiectul de marcare prin monumente cu valoare artistică și simbolică a locurilor de memorie importante din Timișoara, acele locuri unde s-au înregistrat victime în decembrie 1989, a existat la Memorialul Revoluției și o preocupare pentru dimensiunea juridică a evaluării evenimentelor din decembrie 1989. Traian Orban rezumă astfel eforturile de a ajuta justiția română în privința a ceea ce a fost numit ”dosarul revoluției,” cu referire la ampla dar zadarnica acțiune de a-i identifica pe cei vinovați pentru moartea sau rănirea revoluționarilor din decembrie: ”În paralel cu acest proiect cu artiștii, ne-am ocupat la Memorial de Procesul Revoluției. Am susținut diverse procese, am colaborat cu cei de la Parchet, le-am dat documente despre victimele revoluției, diverse declarații, documentele de la spitale, de la Medicina Legală, au primit de la noi fotografii. Până în 1996 [cât timp a fost la putere partidul dominat de foștii birocrați comuniști], s-a dat ”neurmărire penală” în toate dosarele. În 1996 s-au deschis unele dosare, am aflat despre cadavrele arse de la Timișoara, unde s-a dus cenușa. Generalul Voinea ne-a declarat că a găsit mărturiile celor care au lucrat atunci la crematoriu. Ne-a spus și despre microbuzul în care au venit cu tomberoanele de gunoi în care au pus cenușa celor arși, cărora au vrut să le șteargă urmele, și le-au dus la Popești-Leordeni [lângă București]. Ceva total sinistru în tot ce a fost atunci, acolo. Eu am fost foarte, foarte marcat de aceste fapte. Atunci au fost arși 43 de oameni. Și, dacă acest transport a fost așa de bine organizat, nu or fi fost oare și alte transporturi? Căci sunt încă multe persoane care-i revendică pe cei dispăruți, cadavrele lor despre care spun că nu le-au văzut. Sunt multe persoane, rude care nu au avut documente despre cei dispăruți, cărora li s-a spus că acei dispăruți au trecut frontiera... ”
Anul 2000 a constituit un moment inaugural pentru dimensiunea științifică a acestei colecții legate de patrimoniul istoric al României: atunci s-a înființat Centrul Național de Documentare, Cercetare și Informare Publică privind Revoluția din Decembrie 1989. După cum se precizează în documentele oficiale ale acestui departament: ”scopul declarat al Centrului este de a deveni un mijloc operativ de informare referitor la evenimentele ce au dus la căderea regimului comunist din România, propunându-şi să valorifice informaţia istorică românească circumscrisă evenimentelor anului 1989 din Europa Centrală şi de Sud-Est. Pentru că aceste momente nu pot fi pe deplin înţelese fără a cunoaşte sistemul comunist în ansamblu, Centrul se preocupă şi de studierea perioadei comuniste din România.” Mai presus de orice altceva, acest centru sistematizează cunoașterea produsă în procesul de reconstrucție istorică a revoltei populare atât la nivel local în Timișoara, cât și la nivelul întregii ţări pentru a pune în practică reprezentări publice ale acestei foarte controversate perioade din istoria recentă a României. Pe scurt, Memorialul din Timișoara este unul dintre puținele locuri din România în care a fost dezvoltat cu precădere noul câmp disciplinar al istoriei publice, care presupune implicarea specialiștilor din domeniul istoriei sau al unor discipline adiacente în interpretarea trecutul pe înțelesul comunității largi a nespecialiștilor.
Primul sediu în care a fost păstrată colecția Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara a fost pe strada Emanoil Ungureanu nr. 8. Acest sediu era într-o clădire naționalizată, aflată în ruină în 1990, când a fost acordată prin decizie Asociației Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara cu drept de folosință pentru 99 de ani. Prin subvenții masive de la bugetul de stat, clădirea a fost refăcută și a devenit utilizabilă. În urma mai multor procese de retrocedare, clădirea de la acea adresă a revenit proprietarilor de drept ai acesteia, astfel încât întreaga colecție a trebuit mutată în 2011 în Pavilionul M din Cazarma 1079 Timișoara. Noua clădire, situată pe strada Oituz nr. 2/B, are două niveluri , este mult mai spațioasă decât sediul inițial și permite o reamenajate care corespunde cerințelor unui Memorial și ale unui Centru de documentare.
Deși clădirea noului sediu necesită încă multe lucrări de amenajare, în incinta acestei clădiri sunt amenajate săli expoziționale a căror tematică acoperă cu precădere evenimentele din 1989 din România, dar și pe cele din alte foste țări comuniste. Tot în această clădire funcționează și Centrul Național de Documentare, Cercetare și Informare Publică privind Revoluția din Decembrie 1989. Ca rezultat al activității acestui centru, colecția Memorialului Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara este prezentată în școlile și liceele din Timișoara mai ales, dar și din alte instituții similare din regiunea Banat, prin metode interactive dezvoltate în cadrul unor programe educaționale. Memorialul Revoluției 16-22 decembrie 1989 din Timișoara aduce anual în incinta sa câteva zeci de mii de vizitatori, cei mai mulți dintre aceștia fiind elevi și turiștii străini. Pentru turiștii care vizitează Memorialul, ghidajul este asigurat în mai multe limbi: română, engleză, germană, franceză, italiană, maghiară și sârbă. Întrebat în legătură cu specificul reacțiilor celor care vizitează această instituție a memoriei, președintele acesteia, Traian Orban spune că ”toți sunt foarte atenți. Unii întreabă detalii. Unii tac. Tac îndelung. Iar unii plâng. Mulți plâng, de fapt. Pentru că felul în care prezentăm ceea ce avem aici este, cumva, cum să spun, de suflet...”
